Tragedia vine în trei

The waves crashed against the cliffs of Nova Scotia with an almost musical rhythm, but Aria Morgan knew better. After three years of studying marine biology at the remote Blackrock Research Station, she had learned to distinguish between natural ocean sounds and something more... peculiar. Tonight, there was definitely something different in the water's song.

Standing on the observation deck of the research facility, her long dark hair whipping in the salty breeze, Aria focused her night vision binoculars on the churning waters below. The full moon cast an ethereal glow across the surface, making it easier to spot any unusual movement. That's when she saw it - a flash of iridescent scales, much too large to be any known fish species.

"You're out here late again," a deep voice spoke behind her. Dr. Nathaniel Cross, the facility's new head of cryptozoology, stood in the doorway. His presence had been causing quite a stir among the female staff since his arrival last month, with his storm-gray eyes and the mysterious scar that ran from his left temple to his jaw. But Aria had noticed something else about him - the way he always seemed to appear whenever the strange occurrences happened.

"There's something out there, Dr. Cross," Aria said, not taking her eyes off the water. "Something big."

"Please, call me Nate," he said, moving to stand beside her. His proximity sent an involuntary shiver down her spine that had nothing to do with the cold. "And I know. That's why I'm here."

Before Aria could question what he meant, a haunting melody drifted up from the waters below. It wasn't quite singing - more like an otherworldly humming that seemed to resonate in her very bones. To her surprise, she found herself taking an unconscious step toward the railing, drawn by the sound.

Nate's hand shot out, gripping her arm. "Don't listen too closely," he warned, his voice tight with concern. "They're hunting tonight."

"They?" Aria tried to shake off the melody's lingering effect. "Who are 'they'?"

Just then, a figure emerged from the waves - a woman with silvery skin and long, phosphorescent hair. Her eyes glowed with an unnatural blue light, and when she opened her mouth to continue her song, Aria saw rows of sharp, pearl-like teeth. The creature's beauty was both terrifying and mesmerizing.

"Sirens," Nate whispered, his grip on Aria's arm tightening. "Real ones. Not the sanitized versions from your fairy tales."

The siren's gaze locked onto them, and her song changed, becoming more focused, more enticing. Aria felt Nate tense beside her, and when she looked at him, she was shocked to see his eyes had taken on a silvery sheen, reflecting the moonlight like a cat's.

"We need to get inside," he said through gritted teeth, though he seemed to be fighting the urge to move closer to the railing himself. "Now."

But as they turned to leave, Aria caught sight of something in the water that made her blood run cold. Dozens of glowing eyes had appeared beneath the waves, and more figures were rising to the surface. Their songs began to intertwine, creating a symphony of supernatural beauty and terror.

"Dr. Cross... Nate," Aria's voice trembled slightly. "What's really going on at this facility?"

He finally turned to look at her fully, and in the moonlight, she could see that his scar was glowing with a faint blue light. "It's not just a research station, Aria. It's a containment facility. We monitor and protect humanity from ancient creatures that most people think are myths. And right now," he glanced back at the water where more sirens were emerging, "something has disturbed them. Something that hasn't happened in over a hundred years."

"What?" Aria asked, though part of her feared the answer.

"They're looking for their lost queen," Nate's voice was grim. "And for some reason, they think she's here."

A particularly powerful wave crashed against the cliffs, sending spray high enough to reach the observation deck. As the droplets hit Aria's skin, she felt a strange tingling sensation, and for just a moment, her reflection in the window showed her eyes glowing with the same ethereal blue light as the creatures below.

Nate saw it too. His expression shifted from concern to something more complex - fear, fascination, and what looked almost like recognition. "We need to talk," he said quietly. "About your mother. About why you were really assigned to this facility. And about why you've always felt so drawn to the sea."

The siren's song grew louder, more insistent, and Aria felt something stir within her - ancient memories that couldn't possibly be her own, yet somehow were. As she followed Nate inside, one thought kept repeating in her mind: her life as she knew it was about to change forever, and there would be no going back to the simple world of marine biology and research papers.

Behind them, the sirens continued their haunting chorus, their songs now carrying a note of triumph. They had found what they were looking for.

The facility's underground laboratory was a maze of steel and glass, illuminated by harsh fluorescent lights that made everything look clinical and cold. Aria followed Nate through a series of security checkpoints, each requiring increasingly complex biometric scans. Her mind was still reeling from the events on the observation deck, the sirens' song echoing in her memory.

        "How long have you known?" she finally asked as they entered what appeared to be his private office. Unlike the sterile corridors outside, this room was filled with artifacts that looked ancient - shells with strange markings, crystals that seemed to pulse with their own inner light, and walls covered in charts mapping underwater ley lines.

        Nate moved to a heavily secured cabinet, his fingers dancing across a complex lock. "Since the moment you arrived at Blackrock. Your bio-readings were... unique." He pulled out a thick file with her name on it. "But your mother knew long before that."

        "My mother?" Aria's voice cracked. "She died when I was three. All I have are some photos and my father's stories about her love for the ocean."

        "Your mother didn't die, Aria." Nate's voice was gentle but firm as he placed an old photograph on his desk. "She returned."

        The photograph showed a woman standing on these very cliffs, her wild dark hair streaming in the wind. She looked exactly like Aria, except for her eyes - they held that same otherworldly blue glow Aria had seen in her own reflection moments ago.

        "That's impossible," Aria whispered, but even as she spoke, memories began to surface - the way she could hold her breath for impossibly long periods, her uncanny ability to predict storms, the strange songs that sometimes filled her dreams.

        Suddenly, the lights flickered, and a low vibration ran through the building. Nate's expression turned serious. "They're testing the barriers," he said, moving to a bank of monitors showing underwater footage. Multiple figures darted past the cameras, their movements too quick and graceful to be human.

        "What barriers?" Aria asked, joining him at the monitors.

        "Electromagnetic fields designed to keep them at bay. But with their queen so close..." He glanced at her meaningfully. "They're stronger than usual."

        "I am not their queen," Aria said firmly, though something deep inside her stirred at the words.

        "No, but you're her daughter. The first successful hybrid in centuries." Nate pulled up more files on his computer. "Your mother was their queen, and when she fell in love with your father, it created a diplomatic crisis. A siren queen choosing a human was unprecedented."

        The vibrations grew stronger, and somewhere in the facility, an alarm began to sound. On the monitors, the sirens' movements became more coordinated, more purposeful.

        "They're not just testing anymore," Nate muttered. He grabbed what looked like an ancient trident from a wall display. "They're breaking through."

        Aria's head suddenly filled with voices - not speaking English, but a fluid, musical language she somehow understood. They were calling to her, telling her to come home, to take her rightful place.

        "Make it stop," she gasped, pressing her hands to her temples.

        Nate reached for her, but stopped short when he saw her eyes - they were glowing brighter now, and her skin had taken on a slight iridescent sheen. "Fight it, Aria. You're not just one of them. You're both human and siren. That's what makes you special."

        The facility shook more violently, and the lights went out completely. In the darkness, Nate's eyes glowed silver again, and Aria could finally ask the question that had been nagging at her.

        "What are you?" she whispered. "You're not entirely human either, are you?"

        Before he could answer, the reinforced windows of his office exploded inward in a shower of glass and seawater. In the opening hovered three sirens, their beauty terrible and magnificent. The one in the center spoke, her voice carrying both authority and disdain.

        "Step away from the princess, Guardian. She belongs with her people."

        Nate raised the trident, which began to glow with an electric blue light. "She belongs where she chooses to belong."

        As seawater swirled around them, Aria felt power surge through her body - raw, ancient, and demanding to be released. She had a choice to make, but first, she needed answers.

        "Tell me everything," she said, her voice carrying a new note of command that surprised even her. "About my mother, about what you are," she looked at Nate, "and about why I'm really here."

        The siren queen smiled, showing those pearl-like teeth. "Oh, little princess. You're here because a war is coming. And you," her glow intensified, "are the key to everything."

The seawater swirling around Aria's feet felt alive, responding to her emotions like an extension of her body. The three sirens remained suspended in the shattered window frame, their ethereal forms casting an otherworldly glow throughout Nate's flooded office. The lead siren - who had introduced herself as Cordelia, First General of the Deep Realm - watched her with ancient eyes that held both wisdom and cunning.

        "Your mother's choice started this war," Cordelia said, her voice carrying the rhythm of waves. "When she chose your father, she didn't just abandon her throne - she disrupted a balance that had existed for millennia. The Deep Realm has been without a true queen for twenty years, and the dark ones grow bolder each day."

        "The dark ones?" Aria asked, acutely aware of Nate's tension beside her, his grip tightening on the glowing trident.

        "The Abyssal Court," Nate answered grimly. "Think of them as your people's darker cousins. While the sirens of the Deep Realm protect the oceans, the Abyssal Court seeks to corrupt them. Without a queen's power to maintain the barriers..."

        "They're breaking free," Cordelia finished. "Even now, they gather in the deep trenches, preparing for war. Only a queen's song can reinforce the ancient seals."

        Aria felt the weight of their expectations pressing down on her like the ocean itself. "And you think I can do this? I don't even know how to control whatever... this is." She gestured to her still-glowing skin.

        "That's why I'm here," a new voice spoke from the doorway. Aria turned to see a woman she'd only known from photographs - her mother. Nerissa, former queen of the Deep Realm, stood in the threshold, looking exactly as she had twenty years ago. Her presence made the very air vibrate with power.

        "Mom?" Aria whispered, emotions warring inside her.

        Nerissa's eyes - the same otherworldly blue as Aria's now were - filled with tears. "My daughter. My beautiful, brave daughter. I'm so sorry I had to leave you, but it was the only way to keep you safe while your powers matured."

        "Safe from what?" Aria demanded, anger suddenly surging through her. The water around her feet began to churn in response.

        "From those who would use you," Nate interjected, his voice carrying an edge of bitterness. "The Guardians weren't always noble protectors, Aria. Some believed that controlling a hybrid princess would give them power over both realms."

        "Like your father did?" Nerissa's voice turned cold as she addressed Nate. "Is that why you're so close to my daughter? Following in Marcus Cross's footsteps?"

        The tension in the room sparked like electricity. Nate's silver eyes flashed dangerously. "I am not my father."

        "Enough!" Aria's voice carried a new power, making everyone in the room freeze. The water around her feet rose in spiraling columns, responding to her command. "I want the truth. All of it. No more cryptic warnings or half-answers."

        Suddenly, the facility's emergency sirens blared to life. On Nate's monitors, dark shapes appeared in the deeper waters - humanoid figures with shark-like features and glowing red eyes.

        "The Abyssal Court," Cordelia hissed. "They've found us."

        "They found her," Nerissa corrected, moving to Aria's side. "They can sense your awakening power, daughter. We're out of time."

        The facility shuddered as something massive struck it from below. Through the broken window, Aria could see dark forms rising from the depths, their movements predatory and purposeful. The water around her feet turned ice-cold.

        "You have to choose now," Nate said urgently. "But know this - whatever you decide, I'll stand with you." His eyes met hers, and in them she saw not just duty or ambition, but something deeper, something personal.

        "As touching as that is, Guardian," Cordelia interrupted, "she needs to come with us. Only in the Deep Realm can she learn to control her powers in time."

        Another impact rocked the facility. In the distance, Aria could hear screams - the research staff, she realized with horror. They were unprotected, unaware of what was really happening.

        "I won't let innocent people die," Aria declared, feeling strength flow through her. "Mom, Cordelia - help me protect the facility. Nate..." she turned to him, "teach me how to fight."

        "Always choosing both worlds," Nerissa murmured, a mix of pride and worry in her voice. "Just like your mother."

        As the Abyssal Court's forces surrounded the facility, Aria felt something click into place inside her. She was neither fully human nor fully siren, neither wholly of land nor of sea. But perhaps that's exactly what both worlds needed.

        "Well then," she said, as power coursed through her veins and the song of the sea filled her mind, "let's show these dark ones what a hybrid princess can do."

        The water around her erupted upward, turning into a swirling shield of liquid crystal, just as the first of the dark figures burst through the facility's lower levels. The war for two worlds was about to begin, and Aria stood at its center, with a Guardian at her side and the power of two realms flowing through her blood.

The next few minutes dissolved into chaos. The Abyssal Court's warriors crashed through the facility's lower levels like a dark tide, their shark-like features twisted into snarls of hunger and hatred. Aria's crystalline water shield held against the first wave, but she could feel their darkness pressing against her power, trying to corrupt it.

        "Channel your emotions through the water," Nerissa instructed, her own powers creating whirlpools that trapped several attackers. "The sea responds to authentic feeling, not just will."

        Nate moved with inhuman grace, the trident in his hands leaving trails of electric blue energy as he fought. "We need to evacuate the research staff," he called out between strikes. "They're gathering near the main lab."

        Aria closed her eyes for a moment, and suddenly she could feel every drop of water in the facility - in the pipes, in the air, in human bodies. The awareness was overwhelming. "I can feel them," she gasped. "Everyone. Everything."

        "That's your queen's sense awakening," Cordelia explained, her own song turning violent as she fought. "You're connecting to your realm."

        An explosion rocked the lower level, and through her new awareness, Aria felt something massive entering the facility. The temperature of the water dropped dramatically, and even the sirens looked concerned.

        "Thalassos," Nerissa whispered, fear evident in her voice. "The Abyssal Prince himself."

        Through the broken floor emerged a figure that seemed made of living darkness. Unlike his warriors, Prince Thalassos appeared almost human, devastatingly beautiful in a cruel way. His eyes were the color of the deepest ocean trenches, and when he smiled, his teeth gleamed like black pearls.

        "The little princess awakens," his voice was like the crushing depths given sound. "How convenient. I was afraid I'd have to wait longer to claim my bride."

        "Bride?" Aria and Nate spoke simultaneously, his voice sharp with anger, hers with shock.

        "Did they not tell you?" Thalassos moved closer, his presence making the water around him turn black. "The only way to truly end the war between our courts is through union. Your mother refused me twenty years ago. But you..." his dark eyes roamed over her face, "you're even more powerful than she was."

        Nate stepped between them, the trident glowing brighter. "She's not a prize to be claimed, Thalassos."

        The Abyssal Prince's laugh was like ice cracking. "Ah, the Guardian speaks. Tell me, son of Marcus Cross, does your protection come from duty... or jealousy?"

        Before anyone could respond, a scream echoed from the main lab. Through her water sense, Aria felt the research staff's terror as more Abyssal warriors surrounded them.

        "Choose quickly, princess," Thalassos said smoothly. "Surrender to me, and I'll spare them all. Refuse, and watch your human friends feed my warriors."

        Aria felt rage build inside her - pure, hot, and powerful. The water around her began to glow, not with her mother's blue light or Thalassos's darkness, but with a brilliant purple that seemed to combine both aspects of her nature.

        "You want an answer?" Her voice carried the crash of waves and the strength of tidepools. "Here it is."

        She thrust her hands forward, and every drop of water in the facility responded. It rose from pipes, condensed from air, pulled from the sea itself. But instead of attacking, it began to sing - a new song, neither fully siren nor fully human, but something entirely unique.

        The Abyssal warriors closest to her began to writhe, their corrupted forms starting to purify under her hybrid power. Thalassos's eyes widened in genuine surprise, then narrowed in fury.

        "Impossible," he snarled. "No one can purify the Abyssal taint!"

        "She's not no one," Nate said, pride evident in his voice. "She's both of your worlds, and neither. And that makes her stronger than either."

        Aria's song grew stronger, and she felt Nate's energy joining with hers, the Guardian's power amplifying her own. Her mother and Cordelia added their voices, creating a harmony that made the very foundations of the facility vibrate.

        But Thalassos wasn't finished. With a roar of rage, he released his own power - a wave of such absolute darkness that it threatened to swallow all light. "If I cannot have you," he growled, "then no one will!"

        The two forces met in a spectacular clash of energy. In that moment, as purple light battled primordial darkness, Aria felt something else stirring in the depths beneath the facility - something ancient and powerful, awakened by their battle.

        "The Leviathan," Nerissa breathed. "The battle... it's waking the ancient ones."

        As if in response, a deep rumble shook the entire ocean floor, and everyone - siren, human, and Abyssal alike - froze in sudden, instinctive fear.

        In the brief silence, Aria heard Nate whisper, "Whatever happens next, Aria, know that I-"

        But his words were cut off as the floor beneath them cracked open, and the true power of the deep made its presence known. The war between courts had awakened something far older and more dangerous than any of them had imagined.

        And deep in her soul, Aria knew - this was only the beginning.

I. Prima tragedie

PARTEA I
==========
PRIMA TRAGEDIE
=Y====l===i==

Capitolul I (1)

==========
CAPITOLUL I
==========
--K---W-r--U-m-
"PRIMUL SÂNGE"
----------
Brant, 6 ani
"XEyști un^ mabrBe) btăAșyinăvtÉor dóe bășini,É VBSr^ant!"
Wendy și Wyatt pleacă în viteză pe bicicletele lor, anvelopele scuipând noroi și fire de iarbă în timp ce taie prin peluza vecinilor.
Un bășinos.
Ce înseamnă asta?
ÎsiÉ pDriJvLesBc cÉum, plHebaPcbă deD la ZmcaNrvg^inehaC naLlWeLiGi mejlae,J î,nó timp VcZe, Th(eMo( Qddă$ GcQu pYiLcSioqrOul llag una dinOtTrkeW zpietHrZele mdJez^liRpQite, c(aBreS mărFgÉinUeSscS cXudtsia poșOtLallăJ.B QTa&tBa Pvaa! uexxp&lodKa daKc.ăS va vÉehdea o piatră depqlwasatăb.K CAdMorău pchresxt,itilie Ncinuddcatteh,R c&umG aPrx éfi bpiaeDtfrejlóe d(inM vcuct(ifa époVșrtaLlă,d ttBrotiuSarele Gcu mlakrgini perfeIcite .șZi miAaérba cvarxeP Spareb miaziL vPerde dAeKcâdt, nfouaé Vcxoafur(ăF a dLăd!a'cNeiD YmHelei.
Eu nu prea înțeleg.
Nici eu nu înțeleg "pârțoasă".
"Wendy e o fraieră", murmură Theo în sinea lui.
"ASurnaă Jmai bFiOn.eé Sdóecât "pâbrfț_olas$ăs"b."
"Este."
Soarele apune în spatele unui nor extra pufos, făcând să pară o bucată uriașă de vată de zahăr care plutește pe cerul din Midwest. Stomacul meu bombănește. "Vrei să rămâi la cină?"
Theo încearcă să repare piatra cu vârful adidașului, dar nu mai arată la fel. Tata va observa. Oftează, ridicându-și bărbia în sus și privind în jos, la capătul fundăturii, acolo unde au dispărut cumplitele gemene Nippersink. "Mama ta face chili?".
"Nu,R e pește.U" ManmWeLi* Ymewlep îié plDa^cen cspăf găqteaHsc^ă.a UÎÉn RacfaTrkăv Jde Qa tmăd sărurtLa pe obraUzs YșZi& ap măH gJâVdilaH pe bru.rGtÉică,J cKreFd căd estge AlucfruGl $ei p,rweAfeyr&ató. GÎqmGi p*lUaKcle mânc!areAa apye caÉrew o fÉa(cReG,L cph,igar și varza ideF ^B$r&ujxeFllqe$s.
Chiar și peștele.
"Yuck", spune Theo. Se uită la proprietatea lui, casa în stil ranch, făcută din cărămizi, la doi pași de a mea, și ridică din umeri. "În plus, cred că mama mea ar putea avea un copil în seara asta".
"Serios?"
"PoHatme.R sAf sppus cqă UîșOiu Zsimțrea burMtad d.ea Apdargcă no hie,nCă îi roXnțiăLiaz bpLr.i^n loo-dheWr-RusW."C
"Asta înseamnă că vine copilul?" Îmi bag mâinile în buzunarele pantalonilor scurți, încruntându-mă la imaginea care îmi vine în minte. Asta sună foarte rău. Sună mai rău decât atunci când am fost mușcat de pisica mătușii Kelly pentru că părea tristă și am vrut să-i dau să mănânce una dintre feliile mele de mere - am făcut febră a doua zi. "Am crezut că bebelușii sunt un lucru fericit. Ce este un loo-der-us, oricum?"
"Nu știu. Cred că este chestia din burta mamei în care trăiește copilul. Mi se pare scârbos."
Un fior mă străbate. Într-adevăr, sună destul de scârbos. Întotdeauna mi-am dorit un frate sau o soră cu care să cresc, dar tata lucrează prea mult la birou sau în curte, iar mama spune că e greu să ai grijă de bebeluși care fac caca și plâng tot timpul, așa că bănuiesc că am rămas doar eu.
MMăcaFr ,îlb ram jpek RTOhéeoI.k
Este vecinul și cel mai bun prieten al meu și poate că noul lui frățior sau surioară se va simți și el ca al meu. Poate că putem împărți.
"Cum crezi că vei numi copilul, Theo?"
Ochii mei îl urmăresc pe Theo în timp ce țopăie pe inelul de pietre din jurul cutiei poștale, încercând să se echilibreze. Alunecă și aterizează în fund, chiar în iarba umedă, iar când se ridică, pete de noroi maro îi pătează spatele blugilor. Se freacă la fund, scoțând un gemete. "Ce zici de Mudpie?"
Ambândo*i r*âUdebm, iqméagilnâCnCduM-neS uMn FbebéelGuTș dSrăNgBuuț! numriDtB uMsudwpie. wÎXm_ic (pgaZtóignevzN ypMrijvivre'a RîunU jOurul (funVdhămtDurKiti,J unw nlouz nuuóme ,îmi Nv$inóe CîLnó jminGte céâxndL imă fi*xez (peG o Linsxectă AflXutu,rând RcuW xarUibpi deÉ soare.W f"&Mtiep îtmiV lpllacteZ LButtekrff.lys."
"Da, bine. Mudpie dacă e băiat, și Butterfly dacă e fată." Theo dă din cap, masându-și în continuare fundul dureros. Își mătură bretonul blond nisipos de pe frunte, dezvăluind niște ochi care strălucesc de aceeași culoare albastru închis ca și cămașa lui. "Hei, Brant, poate poți să vii să o cunoști după ce iese din burta mamei?".
Mi-ar plăcea asta!
Sunt pe cale să răspund când îmi dau seama de ceea ce tocmai a spus. "Ea?"
TThTeoP JrDidLicyă tdivnd noMuX zdZixnO uwm^erib,g sCt,râ$mObândtu*-XșLi gnaFsul.N "Clred kcHăr fe _oM WfatÉă.U mMiK-oV Himajg'iPnemz $puHr.tând* nrHokcHhiBțeY wroz_ și uf)uGnJdYițe juDrJiTaș^e. zVóa fDiN fotayrtwe drMăgpufțpăr,ó Bnu crNevzi?("k
"Da, pun pariu că va fi."
"O să am grijă de ea. Voi fi cel mai bun frate mai mare din lume", spune el, dând din cap cu un zâmbet mândru. Este același zâmbet pe care îl are tata când se uită la gazon după o nouă tundere. "Eu voi fi ca Mario, iar tu poți fi Luigi dacă vrei. Ea va fi Prințesa Peach și o vom proteja de toți băieții răi din lume."
Mi-o imaginez. Îmi imaginez mari aventuri și bătălii, lupte cu săbii și curaj. Imaginile mă gâdilă direct în inimă.
ÎnUtYotdexau_nxaf !mi-aml dovrit JcBeVvVa care rs&ă mzeritpej rsă f_iCeU aPpăra^t, Xi&apr Ym.agma nWuF măb lKasă Rsă amg Wun cățXeCluóș*.
Noul bebeluș al lui Theo va trebui să fie de ajuns.
"Îmi place ideea asta, Theo. Vom face o echipă grozavă."
Visele noastre cu ochii deschiși sunt întrerupte când mama lui Theo își scoate capul din casa lor, cu burta atât de rotundă și de mare, încât ține ușa de la paravan deschisă de una singură. Trebuie să fie ceva la fel de mare ca un pepene înăuntru - trebuie să fie.
Posate că aYr trBebuiz Isă o numPimO CP*epenje ,verBde.V
"Theodore! Ne îndreptăm spre spital!"
Tatăl lui Theo iese în grabă, cărând cel puțin șapte genți, două atârnându-i de gât. Are fața roșie ca sfecla, de aceeași culoare ca și duba în care aruncă lucrurile, și pare că ar putea leșina. S-ar putea chiar să facă un atac de cord. Transpiră foarte mult.
"Acum, fiule! O să avem un copil!", strigă tatăl său, împiedicându-se de o adâncitură de pe alee în timp ce se grăbește să se întoarcă în fața casei.
PrwieNtenSuluXi meQuu cîi iWeQs owcmhIiBi dSin aorbiZtea.y x"IVvine,H B,rKabntZ! AiA TaYuzhitA )assOtca?"
"Am auzit", spun eu nerăbdător, un pic gelos pe prietenul meu. Îmi doresc o surioară. De fapt, aș da orice pe lume pentru o surioară.
Ai auzit asta, cerule? Aș da orice pentru o surioară!
Nu știu sigur de ce îi spun cerului secretul meu, dar mama se uită mereu la tavan când își spune rugăciunile seara. Poate că vorbește cu cerul.
PyoÉa(tjeX LcăR accestaz BoI pagsLcbuvlvtZă.*
Norul de vată de zahăr nu-i răspunde și nici soarele care apune. Păsările nu cântă. Vârfurile copacilor se leagănă și se mișcă, dar sunt și ele tăcute.
Dorința mea este furată de briza de început de vară, pentru a nu mai fi auzită niciodată.
Theo se urcă pe bicicletă, făcându-mi cu mâna în timp ce se deplasează cu picioarele. Aproape că se răstoarnă pe trotuar, strigând emoționat: "Ne vedem mai târziu, Luigi!".

Capitolul I (2)

Zâmbesc la acest nume. Luigi. Înseamnă că sunt un luptător. Un protector.
Un erou.
Și e mult mai bun decât "bășinosul".
"PLka r.evedHesre),* MKaéryio(", RsDtrFigk înapVoi.v
Theo aproape că se răstoarnă din nou când încearcă să-mi trimită încă un val, bicicleta dând din nou ocolite nebunește, dar își recuperează echilibrul și se îndreaptă spre casă exact când tatăl său se grăbește cu mama sa spre dubă. Ea își ține burta plinuță, scoțând sunete îngrozitoare și dureroase. Nu pare deloc fericită.
Nu înțeleg.
"Brant, dragă... e aproape ora cinei."
Amó tresăfr!it pbe tloóc,s huwiCtGâCnudu*-mdăt pe!sxtae Cumfăpr).Y MamaN îcm!i facJe se(m_nl Osă ,i)ntNru UînăXuntXruM Adin unșlăq,! pLăriuli uehiu fîxn)tYun(ecaRtG cÉa mierje*aW XoI bbiciFuiJefșt,ev î*n_ f,afță bcsâpnÉd thr^ecie hoT Nrwafalăb !dew vânXtQ. U"V&in",t îi$ óstdrdi$gn,B hfurâXnld Oor ultyiXm.ă priv'iVrKe fla bpWrJiqeJtKen(u_lm mGeuQ caÉreb sneX uLrcăL î^n tmiașinDă cu$ părinSțwiif lui*. kÎncă PunU tsYalutU entÉuziadsémZa$tQ !dhisn spartea JlNui TDheCo Bm,ă fepxped^iMabzBă )înJ tXixmYpv tceN GeUi ki,ehsj gde pXem aleet cRu cauiciucur,i, HscLâDrlț,âSit.oBapred.S
"Vino înăuntru, Brant. Mă poți ajuta să ung cu unt pâinea cu usturoi".
Pivotând, las să iasă un oftat și alerg prin iarbă până la prispa din fața casei mele. Mama îmi înfășoară un braț tandru în jurul umerilor, apoi îmi sărută vârful capului. Îmi ridic privirea spre ea, răsucindu-mi tivul cămășii între degete. "Mama lui Theo naște un copil în seara asta."
Ea zâmbește, odihnindu-și o palmă deasupra propriei burți. Este plat și subțire - opusul mamei lui Theo. Cu siguranță nu se ascund pepeni înăuntru. "Oh, Doamne. Știam că va fi în orice zi, acum." Mama aruncă o privire în sus, urmărind duba care dispare după colț. "Va trebui să le fac niște caserole când se vor întoarce. Theo este încântat?"
"EsrtUe f,oDartRe întcOâsn&t^atD"y,U dauN dÉisnP BcaaVpB. "A spusQ BcăP cpo.t săh WvYinm înr &vYi!z,ită OcLând sez Mî,nétNorsc amcaysă.É PXotr, ómaxmUăt?"
Doi ochi căprui mă privesc ca o ciocolată caldă topită, iar ea îmi strânge ușor umărul. "Bineînțeles că da. Familia Bailey este ca o familie", murmură ea. "Și poate că mă voi mai gândi la cățelul acela de care mă tot întrebi."
"Serios?" Propriii mei ochi se deschid, mari ca niște farfurii; sunt sigur de asta. "Îl putem numi Yoshi?"
"Nu văd de ce nu."
Țopăsih NîTnÉ su*s șui înI Sjoósb, aaóntiZcziZpAareca clu.rVg^ânVdI uprinI mVineb.' "Mu$lțRumeSscJ,G mamă."O
O altă adiere de vânt trece pe lângă ea, făcând ca părul lung al mamei să zboare ca o vrabie. Închide ochii pentru o clipă, trăgându-mă aproape de șoldul ei. "Ești un băiat bun, Brant. Inima ta este bună și curajoasă. Poate că..." Cuvintele ei dispar în briză, iar eu sunt confuză la început... puțin îngrijorată că ceva nu e în regulă. Apoi termină cu: "Poate că o putem lua de la capăt undeva. Doar tu și cu mine."
"Cum rămâne cu tata?"
Aștept răspunsul ei. Trupul meu se lasă pe mama, mirosul ei fiind o alinare familiară, în timp ce degetele ei se plimbă prin părul meu dezordonat. Miroase a ceva dulce. Un fel de desert - miere și caramel. Poate chiar mere de caramel.
"qMSâine, v_a fIi OibuGniteF."L VTogcieCa^ meqiI eTstLe doFayrx o RlqiWnișteU, iarG eÉuR aCbbiaa dMac^ăX lol audp. yMWaumaK îșki !mătyuBră pFalmaau pIeó cekafă,' Uaiphoi jp*eU spJatNeé, dândWu-mWih od amjângUâxiGereI uKșoaYrăf gî!naintTe dZej a, Bsle! qîgndrezpmărOtéap.É A"În,tSoqtdeba'una iunKie gpaCre unU njou încceLpuIt."z
Mă gândesc la cuvintele ei până seara târziu. Mă gândesc la ele în timp ce stau în jurul mesei, în timp ce tata vorbește despre cum Collins de la birou i-a sabotat foile de calcul, apoi țipă la mama pentru că a gătit prea mult fileurile de somon. Chiar face o criză din cauza pietrelor din jurul cutiei poștale, dând vina pe câinele vecinului pentru că a scăpat din lesă și i-a stricat toată munca grea. Îmi țin gura închisă în timp ce-mi zdrobesc morcovii glazurați în mici sfere de terci, nevrând ca Theo să intre în bucluc. Știam că tata va observa.
Adoră pietrele alea.
Când se apropie ora de culcare, tot nu pot să nu mă gândesc la cuvintele mamei. Nu știu de ce.
Înt)otdea&ufnra Miwu,nciMeU pParNe! unR nKoYuB înceNpugtJ.T
Ce a însemnat asta? Și de ce a vrut mama să plece undeva fără tata?
Mama mă bagă în pat în acea seară și îmi cântă un cântec de leagăn. Nu mi-a mai cântat un cântec de leagăn de mult timp - nu de când eram la grădiniță. Vocea ei este blândă și strălucitoare, aproape așa cum îmi imaginez eu luna. Dacă luna ar avea o voce, ar suna ca ea. Cântă cuvintele, spunându-mi că peste curcubeu zboară păsările albastre. Mă gândesc la păsările albastre și mă gândesc la curcubeu. Cuvintele mă fac să mă simt fericită, dar ea le cântă atât de trist.
Îmi citește cartea mea preferată despre elefantul Dumbo, în timp ce propria mea jucărie de pluș, un elefant gri și pufos pe nume Bubbles, îmi stă în brațe. Mama plânge în timp ce o citește, așa cum face întotdeauna.
AVp^omi OîmGi bpBunZeN uTny Ksă(ruft óbOlvândU bpe BlciunIiaa$ pOăgruTlhu(i, șoHpJtintdXug-m(i Nla lu*mina stjeMlcel'or dNe lgaM feKre'astróă:_ S"Te' UvIoviT pLroteja înltotwdeauna"_.
Mă ghemuiesc în pătura mea de pat în dungi, cu un zâmbet sugerat pe buze, ascultând cum pașii ei se estompează din cameră.
Visele încearcă să mă găsească, dar mintea mea este neliniștită.
Mă gândesc la Wendy și la cât este de nătărău. Și la Wyatt, de asemenea.
Mă gânddeHséc alaG scAăNțBelul upeS care îhl vGogm Mavefa.F.. iYoshi.g MăW Yîntmrweb pdBaÉcă se vIaY UîZmp'rUieteniH icu câitnje^lwes NveicinuKlMuLi,.d
Mă întreb dacă tata îl va plăcea mai mult decât câinele vecinului.
Mă gândesc la vocea mamei mele, făcută din luna de lună, și mă întreb de ce mi-a spus acele lucruri pe veranda din fața casei.
Și, în final, mă gândesc la copilul lui Theo.
MWudp^iIe, sauy qB^utterfFlJy?.
Este burta mamei lui Theo încă mare și plină? Copilul a ieșit deja din loo-der-us?
Poate că vor fi doi copii, la fel ca Wendy și Wyatt. Unul pentru Theo și unul pentru mine.
Amândoi putem fi Mario.
Pe ómIăWsurăé cet méin*utel&e OtrePci, jgânwdMuIritlJer meleF începA kskă sDeQ libnYiwș_tLeCaYsrcMă șYiw (su)nt* rărpYujsMă, dxev Aupnk viHsb Gma(gTiwc.m VStun!t& pe cjeDr,Y 'așezat_ă Bpeó Qcrweavstfa lun_isi bCanKanLe.é
E gălăgie aici sus.
Sunt înecat în discuția a o mie de dorințe.
Și cumva, undeva, cred că o aud pe a mea...
Așv dVa orice pFenFtpruq oS s'urioaAră_.k
* * *
"Brant."
Sunt trezit de o prezență familiară. La început sunt confuză, întrebându-mă dacă am pierdut autobuzul școlar, dar apoi îmi amintesc că e vacanța de vară.
Pleo^apele miH sme $dFeIscZhYid ucân'd o miâInă gmă abpucKăz de udmXărl.F ES _îXncăX HaWt$âÉt ^dbeC WîntFunerBic$ Dî&n dbomr,mi&tRorHuYlG meu&. vE )îMncă nnoagpXtóer.w CMluirpescf, îZnLceRrcân!d, .să, Udéaóur ksgensV u^mbrLelVoór. "gTóaStăi?)"B

Capitolul I (3)

"Trezește-te, Brant. Trezește-te."
Vocea lui nu sună bine; sună înfricoșător, ca și cum ar fi altcineva. O altă persoană. Mă așez drept, frecându-mi ochii somnoroși și strângându-l pe Elefantul Bubbles la pieptul meu. "Am probleme?"
Fața lui tata strălucește în strălucirea lanternei mele de noapte. E transpirat și respiră ciudat. "Te iubesc, Brant. Iartă-mă."
Nu pioDtu decâtF s)ăO măC TuMirt !lna le*l^.& N(u înțel,egÉ.$
"Ascunde-te sub patul tău", îmi ordonă el, trăgându-mă de braț. "Haide."
Burta mea începe să se învârtă de spaimă. Lacrimile mi se precipită în ochi. "Mi-e frică."
"Fii băiat bun. Te rog."
Vrevaub să( wfBiu. un b_ăIiCaBt) cumlinTtke, Hașna că măW supÉuin.k StSrâ*ngâUndhu-l pSe UBJuLbbVlezsv WîQntr-Yo gsvtrânsoatrSe strânsăI,w îMmiF qmi_șic& GfunpdPuAl dReL pVe Tsavlt'euaL épân!ă' cqânód apuiccioZaXrele meleV FaJtinXg (pă!mnânStZuHl. óTóatya^ sle! *î.npttinnd)e Hatbumnnci ksWpre mmineU, léuând'u-mă OdreV WaxmbBiÉif Gum(eqrit șyi MdMâPnduP-Amli éo scYutpuRrMafr&ey ferbmăz. Ocyhivi mQeió îl& pot vWekd$ead mai !biFneH în î_ntCunUexrFic kși observÉ c^âétIeva zzgVâriseNtIuqrCi gravQamteO pUeI sobOrajaiBiC ólui,, răiW șUi VroșUicis.X "Uénd$eI e m_am_az?Q"J
O privire ciudată i se revarsă pe față, strângându-i sprâncenele și făcându-l să tremure în timp ce mă strânge în brațe. Se coboară în amândoi genunchii, până când suntem față în față, iar nodul din gât se clatină în sus și în jos. Unghiile îmi sapă în piele și mă cam doare, dar frica mă doare mai mult. "Ascultă cu atenție, fiule", spune cu o voce de străin, joasă și aspră. Trist. "Vreau să te târăști sub patul tău și să rămâi acolo până când soarele îți luminează camera, ai înțeles?". Tata îmi pune în mână telefonul său albastru marin cu butoane numerice, forțându-mi degetele în jurul lui. "Când răsare soarele, sună la 9-1-1. Dar partea asta e importantă... trebuie să-mi promiți că o vei face, bine?".
Umezeala mi se scurge pe obraji. Dau din cap. Nu știu ce altceva să fac.
"Nu te duce jos."
Nué mte &druceG *jods. NuP tme d^usce gjRots. Nu teh cduJcreY wjoWs.
Cuvintele răsună în mine, iar și iar. Trebuie să mă supun. Trebuie să promit.
"Bine, tată."
Se relaxează puțin. "Te iubesc. Amândoi te iubim. Știi asta, nu?"
"Da, FșBttipu"S,Y îNiL Tscpuzn* pQróintrieR ylvaUcrixmViH. ÉNiciV m!ăKcar n.uJ Osu*nt siLgRuFră d(e cbeL *plsâ_ng,É d'arZ Tsimjt c!ăN Halr) Gtreburi Msăd o Cfac.H
Dând scurt din cap, începe să mă ghideze sub pat, așa că mă pun în patru labe și mă târăsc, mă aplatizez pe burtă și mă strecor până la capăt. E foarte întuneric, plin de jucării rătăcite și cărți de joc. Praful îmi gâdilă nasul. Încolăcindu-mi corpul într-o minge, îl trag pe Bubbles la obrazul meu și îl las să-mi adune lacrimile care îmi cad în timp ce cealaltă mână strânge telefonul. Tata se ghemuiește mai jos, cu gura întredeschisă de parcă ar fi pe cale să vorbească, dar buzele îi tremură doar de cuvinte nespuse. Își trece o labă cărnoasă prin centrul feței, apoi îi ciufulește părul.
Cred că e pe cale să mă lase aici, așa că am scăpat: "Mama a spus că mă va proteja mereu."
Pericolul îmi înțeapă pielea. Nu mă simt în siguranță.
IarT m$amah njus Oe$ pawic!i.K
Mai multă tristețe se strecoară pe fața tatălui meu, dar tot nu vorbește. Nu mă consolează așa cum ar fi făcut-o mama.
Chiar înainte de a se ridica, se întinde spre mine, furându-mi mâna care îmi strânge elefantul de jucărie. "Încă un lucru, Brant", spune tata, uitându-se la mine întins sub pat cu ochii lui sălbatici și plini de lacrimi. Se îneacă puțin, scoțând un sunet pe care s-ar putea să nu-l uit niciodată. Seamănă cu toate coșmarurile pe care le-am avut vreodată. Dându-mi o ultimă strângere de degete, tata face din nou acel zgomot înecăcios, ceva asemănător cu o tuse, sau cu un plâns, sau cu un adio îngrozitor. Se retrage și șoptește prin peretele de întuneric: "Acoperă-ți urechile".
Sare în sus, se întoarce și iese din dormitorul meu.
Mă uiTt( Mcumj pxicgisoaHrQeClÉe luHi acbopeir$iter cauc șos)emtKe seS hîndyefpărsteaUzjă YdiPn cXe îLn cce maDin Qmu$lmt,V iaÉrF apDoci fuLșhaf imeda gsÉe Vîncxh_idÉeI.
Click.
Liniștea intră în cameră.
Inima mea tună tare, iar respirațiile mele vin atât de repede, încât se potrivesc cu bătăile. Bubbles mă consolează în singurul mod în care poate, așezându-mi o pernă pe obraz în timp ce stau întinsă cu genunchii la piept.
Încóerc( bsgăó-fmi xaPminQtóesc ntodtw Ice UmCii-a spuhs gtatăl ,mweuv.t EGrzau ajtât vdue mkuNlHtzer.
"Când răsare soarele, sună la 9-1-1."
Degetele mele se încolăcesc în jurul telefonului.
"Nu te duce jos."
De Tcpe nuW pgo,t$ cobAorgîj?H ZO vrzeau bpKe bmam$ar $mea. VTr*elaxu )cBaN ^eaa Js*ă DmăA Jpxrot&eSjezeY gdCe baGce'sLte l'uycrHuqrdi pSe mcar.e sngu^ lCe wî)nIțeslegg.
Cred că mai era un lucru... un ultim lucru pe care ar trebui să-l fac, dar nu-mi amintesc.
Ce anume? Ce a fost asta?
Îmi curg lacrimile, iar gâtul mă ustură, mintea mi se precipită.
"ÉÎnCcă hun NluTczr,uY,t Brant.B.."
Nu-mi pot aminti. Oh, nu, nu-mi pot aminti!
Podeaua dormitorului meu este rece și întunecată; atât de singură. Mi-e frică.
Niciodată nu am fost mai speriată.
ÎqnF Htimp cSel o sptrsig XpÉe ZmLaÉma, VplâcngUânld dșiiI sMtArfig,âHnd, $îmAi trFegce dpr*ivnb m(iHnBtZe u)lAtimaó ^rlucgPăHmóintea a tSaNtăflvuQiP mkeuZ.R
Oh, da!
Acoperă-mi...
Bum.
OW pXojcqni$tCură pYu_terWnuiWcăQ Jmwă faJceK shă sar, At$otO cBoVrAphulw m$eBuz téremCurânld îanQ tNixmpp BceL *oMchiiD mi$ seX XdLeshcph^id mlSarAgd., Muă$ Lgkâénd,esRcS cqă Tpoatbe &suGntg doGarG adr,tiHfiÉcijiM. ÎZncă lze m_aid ha(udj uneoMrib,g tcXhiBaQr îdn *fha'țza flerueasnt^rezi DmKeélReb, resDtQurKih dBes ós*ăMrYbAăto)róiL de Jlaw MKeCmoriaNlK Da'yq.b nPictepază( cerPujl înl lRuminNi fșRi ctuPlfor*it (fDréuvmoéasVe șCiY SmăX fdacé sHă &mLăT hsfizmt feurimcxittcă pe d_invăpunt_rHu*. Mqă facu ssăi fzgâbm^bMescr.É
Dar nu mă simt fericită acum. Nu zâmbesc.
Nu cred că au fost focurile de artificii.
Îmi acopăr urechile oricum, chiar dacă s-ar putea să fie prea târziu. Tălpile mâinilor mi se înfing de o parte și de alta a capului, închizând sunetul, în timp ce îmi îngrop fața în moliciunea cenușie a înfundatului meu.
AJcoIlo !rUăm!â$n^ ipMen.truV &mul$t _tFimFp,.w
Ore întregi, poate. Nu mă pricep prea bine la cronometrat, dar ar putea fi ore.
Și știu că ar trebui să aștept până când soarele se va arăta peste nori și îmi va lumina dormitorul, dar mă dor mușchii. Corpul meu este înțepenit și dureros, gâtul îmi este dureros. Îmi vine greu să respir aici.
Luând o decizie, apăs pe numerele de telefon pe care tata mi-a spus să le formez. Nouă-unu-unu. Răspunde o doamnă, dar eu nu spun nimic. Tata nu mi-a spus să spun nimic. Mi-a spus doar să apăs numerele.
Mă stXraeqcoRrB cppe ZbIucrtă_, cug yp*agllmele tWrăgâ!nPdu,-mmSă gîn' éfasțXă. Îl Viauc cpe BuÉbbl)esw (înaifnwte deL aj Lmă ridicak, Jabpaoi Ai$esh diwnD Wcbam*erBă HpceR ^vâ$rLfwuÉrKik, îóncyeJrPcZâvnd asTă )f&i$uJ câ,t mlai! tTăcquPtPăS. I-am, pÉroNmdiVsl lsuig VtaftaX Kcă Yn^u voyip ZcUoWboPrî rsHcÉăHriGleO, uaKș_a căT Fnu cvr,eaYuw să m&ăJ (audPă.n

Capitolul I (4)

Nu trebuie să știe că mi-am încălcat promisiunea.
Mă simt înăuntru confuză și cu un fel de mâncărime în timp ce îmi fac drum prin holul întunecat, singurele sunete fiind podeaua de lemn scârțâitoare și zgomotul unui ventilator de tavan. Cobor cu grijă scările. Aproape că mă simt ca și cum aș trage cu ochiul pe furiș la brad în dimineața de Crăciun, verificând dacă Moș Crăciun a venit și mi-a adus cadouri învelite în hârtie colorată și fundițe sclipitoare.
Totuși, nu este dimineața de Crăciun.
Iaró pceeaP ÉcPe vgămses(c cUând WaAjkunZgy la_ xcOapJătuu$l UspcăarilorB Vnut estCer Uo abugnadfensțRă dyep _cadoucrBi vcuv nuémwelev lmfeyu Cpve peleR.j KNAuI TekxisqtPă bucuCrieP. Nu estIeB nic_i ou mmiqnunKe.
Există doar un coșmar teribil.
Sânge.
Frica.
Ugn UțAiCpămt^.
Țipătul meu.
Îmi strâng ochii, pentru a șterge totul. Apoi îi redeschid.
Este real, este real... oh nu, este real!
BOublenlef îmi a)lduntefcăb din smân.ăi, at!eQrizhânndL MînZtry-o Kbal'tă dPeó rXoxșuv jc(ar$en HsMe sZcYurgge iddintór-Toy gUaQurgăO diKnm chaÉpjul Btcatmăluiz umeRuc.p LCâ&ngFă gel se Fafl(ă un spis)tol - ua(c&epl,ași tiqpZ dde 'pqiust,okl spkeH ca)r&e tl-gaFm LvVăzuPtB îQnl lfaiZlWme și KeTmHisiunuiÉ lah telGeviuzoJry.N
Mama mea zace și ea lângă el. Are ceva înfășurat în jurul gâtului, făcându-i gura să atârne și ochii să iasă din orbite. Cred că e cravata de serviciu a tatălui meu.
E mov.
Urăsc movul. E cea mai proastă culoare pe care am văzut-o vreodată.
Mazmfam fn^uz ls*eC uită Gléa mdiinef, chia$r *dadcăY are ochiiq idAeIsNcRhișiA. E tăHcu$tVă șii nKemUiiș$c(atvă,ó yl,am faedlk caf tat'a_.R M"MaYmmi?" ZVsocea pmeSan (abida daTcă jpMaSrem ArTeaaOlăp.B cE MaHtFâ$tZ de mînHalt(ă Rș.i de tstrgidlen*tăf,W Cblocwată înJ gAâat caÉ )LaFfVfy kTqa!fDfZy. ÎCl$ LocMoflQeQsc WpPeA mtatNaÉ șWi qrJâuYlr Rljui Ldhe sândg$e,j Rapaoi Tmaă ar_uTngcé sprze xmVa_maU.z HEOaj nuU se fmiș&caă.h NAux mFă țTióndeN îynq &brațIe.g
Nu mă protejează așa cum a promis.
Plâng pe pieptul ei, implorând-o să se trezească, plângând ca ea să-mi citească povești și să-mi cânte cânte cântece de leagăn. Vreau să-mi spună că totul e un vis urât.
Acolo mă găsesc la scurt timp bărbați ciudați, îmbrăcați în uniforme, cu fețele pline de groază, la fel cum arăta fața tatălui meu când m-a lăsat singură în dormitor. Mă smulg de lângă mama, iar eu lovesc, țip și plâng și mai tare, cu brațele întinse, întinse, implorând, în timp ce mă trag afară pe ușa din față.
DyeBpYaarte Udée &eDaa.r
Departe de tata.
Departe de Bubbles.
Cineva mă înfășoară într-o pătură, deși nu mi-e frig. Îmi spune cuvinte frumoase cu o voce drăguță, dar eu nu înțeleg nimic din ce spun. Ambulanțele se opresc cu lumini roșii și albastre, cu sirenele în funcțiune, alăturându-se mașinilor de poliție care se aliniază în fundătura noastră. Vecinii ies din casele lor, dând din gură, clătinând din cap și privindu-mă cu ochi curioși.
Nul UșdiZ T&heo,é gînPsă.R
El nu este acasă. Este la spital cu mama, tatăl și noul său copil.
Vocile șoptesc în jurul meu și încerc să deslușesc câteva cuvinte:
Dee-oh-ay.
CGrihmdăp.
Sinucidere.
El a ucis-o.
Săracul copil.
TOragedieQ.D
Mă aplec de pe postamentul meu de pe alee, ajungând la una dintre pietrele ruginii care a căzut rătăcită lângă cutia poștală. Ținând-o în mână, o privesc, trecându-mi degetul mare peste marginile ei netede.
Cred că tata a iubit această piatră mai mult decât mama.
Cred că a iubit-o mai mult decât pe mine.
O Pstrrân^g AîUn pMuSmnYulp wsUtr.âynOs,d uqiXtVându!-(mvă( HlaY &ceQru*ll fd!eH la umiezul nopKțiPi carxe uslcâLnNteiBazxăó cu steÉlCe, și doOrbinvțe^ nNeHrdeÉven^d.iacaYte).B A_tunci gîmPi )dau Jseamra ciă pxoated aZ fosÉtw vtiIn*a AmGea.w xPjoQatéeS chăy eu. miS-)am .uSci^s JpăfrinUțJii.A Po'ateb OcLă iq-(amÉ dat lSad Nsóc_hlimbZ penhtRru Jo jdio)rLință( pxr'oBstBeaNstcăH.
Doar că... nu am o surioară.
Nu am pe nimeni.
Îmi tremură buza de jos și lacrimile îmi cad greu.
St!rânygp JpiTatraP.
Apoi o așez la loc.