Stăpânit de dragoni

Chapter One

The body lay in perfect repose on the Victorian fainting couch, looking more like a sleeping beauty than a victim. Detective Sarah Chen had seen enough death in her ten years with the Metropolitan Police's Special Cases Unit to know that natural death never looked this peaceful. Something was very, very wrong.

        'No signs of struggle, no marks on the body, and yet...' She leaned closer, studying the victim's face. Charlotte Mills, aged 28, was found by her roommate this morning, apparently having passed away in her sleep. Her expression was serene, almost blissful, but her eyes - those were what caught Sarah's attention. Behind the closed lids, her eyes were moving rapidly, as if still deep in REM sleep.

        "You see it too, don't you?" The voice came from behind her, rich and cultured with a slight Irish lilt. "She's still dreaming."

        Sarah turned to find a tall man in an impeccably tailored charcoal suit standing in the doorway. He hadn't been there a moment ago, she was certain of it. His dark hair was streaked with silver at the temples, and his eyes were an unusual shade of amber that seemed to shift color in the light.

        "This is a closed crime scene," she said firmly, her hand instinctively moving toward her weapon. "How did you get in here?"

        He smiled, but it didn't reach those strange eyes. "Dr. Marcus Thorne," he said, pulling out a card that somehow both looked official and seemed to shimmer slightly. "I'm a consulting specialist with the Department's new Oneiric Phenomena Division."

        "The what division?" Sarah frowned, taking the card. The moment her fingers touched it, she felt a slight electric tingle, and the letters seemed to rearrange themselves before her eyes.

        "Dreams, Detective Chen. We investigate crimes involving dreams." He moved into the room with fluid grace, his attention fixed on the victim. "And this is the third one this month."

        Sarah's mind raced. There had been two other deaths recently - both young women, both found peacefully dead in their sleep. She'd seen the reports but hadn't made the connection until now. "How do you know about those cases?"

        "Because I've been tracking the killer for quite some time." Thorne knelt beside the body, his eyes now definitely more gold than amber. "He's what we call a Dream Collector - someone who has learned to enter and steal dreams. But this one has developed a taste for more than just dreams. He's taking souls."

        Under normal circumstances, Sarah would have dismissed such talk as nonsense. But there was something about the scene, about the victim's still-moving eyes, about Thorne himself, that made the impossible seem suddenly plausible.

        "If you're tracking him," she said carefully, "why haven't you caught him?"

        Thorne's expression darkened. "Because he only appears in dreams. The physical world is my domain, but his... his is the realm of sleep. To catch him, we need someone who can walk between both worlds." He turned those unsettling eyes on her. "Someone like you."

        "Me?" Sarah almost laughed, but the sound died in her throat as memories she'd long suppressed began to surface. The dreams that felt too real, the nights she'd awakened to find objects moved in her room, the way she sometimes knew things she couldn't possibly know...

        "You've always known you were different, haven't you, Detective?" Thorne's voice was gentle now. "The dreams that come true, the hunches that turn out to be right, the way you can sometimes see how people died just by touching objects they owned..."

        Sarah took an involuntary step back. "How do you know about that?"

        "Because I've been looking for someone like you. A Natural - someone born with the ability to cross the threshold between waking and dreaming." He gestured to the victim. "Charlotte here won't be his last. There will be others, and their souls will remain trapped in an eternal dream unless we stop him."

        Just then, the victim's hand twitched, her fingers moving as if writing something. Sarah moved closer, watching as invisible words were traced in the air. Thorne pulled out what looked like an antique monocle and held it up. Through its lens, golden letters shimmered in the air where Charlotte's fingers moved.

        "Help me," Thorne read aloud. "He's coming for the others."

        Sarah felt a chill run down her spine. She looked at the victim's peaceful face, at those restlessly moving eyes, and made a decision that would change her life forever.

        "Tell me what I need to do."

        Thorne's smile was grim. "First, you need to learn to control your abilities. Then..." he held up the monocle, through which Sarah could now see strange symbols glowing all around the room, "you need to learn to hunt in dreams."

        Outside the Victorian townhouse, storm clouds gathered, and Sarah Chen, homicide detective and newly discovered dream walker, took her first step into a world where nightmares were real, and death was just another kind of sleep.

Chapter Two

The basement of the Natural History Museum was the last place Sarah expected to find the headquarters of a secret dream investigation unit. Yet here she was, following Thorne through a maze of storage rooms filled with artifacts that seemed to pulse with their own inner light.

        "The mundane world only sees what it expects to see," Thorne explained, using an ornate key to unlock a heavy wooden door marked 'Private Collection.' "To them, this is just museum storage. To us, it's the largest collection of dream artifacts in the Western Hemisphere."

        The room beyond defied physics. It stretched impossibly far, filled with glass cases containing everything from ancient masks to modern-looking devices. Floating orbs of soft light illuminated collections of bottled dreams - actual dreams, swirling like liquid mercury behind glass.

        "Your badge, Detective," Thorne held out his hand. Sarah hesitated before handing over her police credentials. He placed it on a strange device that looked like a Victorian music box crossed with a computer. When he returned the badge, it felt different - heavier, somehow more real.

        "Now you'll be able to access both worlds officially," he said. "Look at it again."

        The badge had changed. Alongside her regular police credentials, new text had appeared: 'Special Inspector, Oneiric Investigations Division.' The letters seemed to shift between English and something older, something that made her eyes water if she looked too long.

        "Before we can hunt the Dream Collector, you need to understand what you're dealing with." Thorne led her to a case containing what looked like a normal pillow. "Touch it."

        Sarah reached out hesitantly. The moment her fingers made contact, the world tilted. She was suddenly standing in someone else's dream - a sunny beach, but the sky was green and the sand whispered secrets. She jerked her hand back, gasping.

        "Good," Thorne nodded approvingly. "Most people can't pull back from their first dream artifact. You have natural barriers."

        "What was that?" Sarah's heart was racing.

        "A dream fragment from 1892. A young girl's last dream before the influenza took her." His voice softened. "We preserve them here. Dreams carry memories, emotions, sometimes even pieces of souls."

        "And this Dream Collector... he takes entire souls?" Sarah remembered Charlotte Mills' peaceful face and restless eyes.

        "He traps them in eternal dreams, feeding off their essence." Thorne moved to another case, this one containing what looked like a cracked mirror. "Each victim becomes part of his collection, their souls powering his abilities, letting him dreamwalk without natural talent like yours."

        Suddenly, the cracked mirror began to frost over. In its surface, Sarah saw Charlotte Mills' face, mouth open in a silent scream. Then another face appeared - another victim, she presumed - and another.

        "He's showing off," Thorne growled. "He knows we're investigating."

        The temperature in the room dropped dramatically. Frost patterns spread from the mirror to nearby cases, and Sarah heard what sounded like distant laughter.

        "Well, well," a voice echoed through the room, seemingly coming from everywhere and nowhere. "A new player in the game. And such interesting dreams you have, Detective Chen."

        Sarah felt something brush against her mind, like cold fingers trying to pry open a door. Instinctively, she slammed her mental barriers shut. The presence withdrew, but not before leaving behind an impression of amusement.

        "He's already caught your scent," Thorne said grimly. He pulled out a small velvet bag and removed what looked like a dreamcatcher made of silver wire and black pearls. "Wear this when you sleep. It won't keep him out entirely, but it'll stop him from stealing your dreams while you're still learning to defend yourself."

        As Sarah took the dreamcatcher, her fingers brushed Thorne's, and suddenly she was hit with a flash of his dreams - centuries of memories, battles fought in realms of sleep, and a profound sense of loss that made her gasp.

        Thorne withdrew his hand quickly. "Your abilities are stronger than I thought. We'll need to work on your control."

        "What are you?" Sarah asked directly. "You're not just some government consultant, are you?"

        Before he could answer, an alarm began to sound throughout the facility. One of the dream bottles had turned black, its contents writhing like smoke.

        "He's hunting again," Thorne said, already moving toward the exit. "Someone in the city has just entered their last dream. Are you ready for your first real case, Detective?"

        Sarah touched her new badge, feeling its power hum under her fingers. "Do we have time to save them?"

        "If we're lucky, we might catch him in the act. But remember - in dreams, he's incredibly powerful. One wrong move and you could lose your soul."

        As they rushed from the dream archive, Sarah caught one last glimpse of the cracked mirror. In its surface, she saw her own reflection smile back at her with eyes that weren't quite her own.

        The hunt was about to begin.

Chapter Two

The basement of the Natural History Museum was the last place Sarah expected to find the headquarters of a secret dream investigation unit. Yet here she was, following Thorne through a maze of storage rooms filled with artifacts that seemed to pulse with their own inner light.

        "The mundane world only sees what it expects to see," Thorne explained, using an ornate key to unlock a heavy wooden door marked 'Private Collection.' "To them, this is just museum storage. To us, it's the largest collection of dream artifacts in the Western Hemisphere."

        The room beyond defied physics. It stretched impossibly far, filled with glass cases containing everything from ancient masks to modern-looking devices. Floating orbs of soft light illuminated collections of bottled dreams - actual dreams, swirling like liquid mercury behind glass.

        "Your badge, Detective," Thorne held out his hand. Sarah hesitated before handing over her police credentials. He placed it on a strange device that looked like a Victorian music box crossed with a computer. When he returned the badge, it felt different - heavier, somehow more real.

        "Now you'll be able to access both worlds officially," he said. "Look at it again."

        The badge had changed. Alongside her regular police credentials, new text had appeared: 'Special Inspector, Oneiric Investigations Division.' The letters seemed to shift between English and something older, something that made her eyes water if she looked too long.

        "Before we can hunt the Dream Collector, you need to understand what you're dealing with." Thorne led her to a case containing what looked like a normal pillow. "Touch it."

        Sarah reached out hesitantly. The moment her fingers made contact, the world tilted. She was suddenly standing in someone else's dream - a sunny beach, but the sky was green and the sand whispered secrets. She jerked her hand back, gasping.

        "Good," Thorne nodded approvingly. "Most people can't pull back from their first dream artifact. You have natural barriers."

        "What was that?" Sarah's heart was racing.

        "A dream fragment from 1892. A young girl's last dream before the influenza took her." His voice softened. "We preserve them here. Dreams carry memories, emotions, sometimes even pieces of souls."

        "And this Dream Collector... he takes entire souls?" Sarah remembered Charlotte Mills' peaceful face and restless eyes.

        "He traps them in eternal dreams, feeding off their essence." Thorne moved to another case, this one containing what looked like a cracked mirror. "Each victim becomes part of his collection, their souls powering his abilities, letting him dreamwalk without natural talent like yours."

        Suddenly, the cracked mirror began to frost over. In its surface, Sarah saw Charlotte Mills' face, mouth open in a silent scream. Then another face appeared - another victim, she presumed - and another.

        "He's showing off," Thorne growled. "He knows we're investigating."

        The temperature in the room dropped dramatically. Frost patterns spread from the mirror to nearby cases, and Sarah heard what sounded like distant laughter.

        "Well, well," a voice echoed through the room, seemingly coming from everywhere and nowhere. "A new player in the game. And such interesting dreams you have, Detective Chen."

        Sarah felt something brush against her mind, like cold fingers trying to pry open a door. Instinctively, she slammed her mental barriers shut. The presence withdrew, but not before leaving behind an impression of amusement.

        "He's already caught your scent," Thorne said grimly. He pulled out a small velvet bag and removed what looked like a dreamcatcher made of silver wire and black pearls. "Wear this when you sleep. It won't keep him out entirely, but it'll stop him from stealing your dreams while you're still learning to defend yourself."

        As Sarah took the dreamcatcher, her fingers brushed Thorne's, and suddenly she was hit with a flash of his dreams - centuries of memories, battles fought in realms of sleep, and a profound sense of loss that made her gasp.

        Thorne withdrew his hand quickly. "Your abilities are stronger than I thought. We'll need to work on your control."

        "What are you?" Sarah asked directly. "You're not just some government consultant, are you?"

        Before he could answer, an alarm began to sound throughout the facility. One of the dream bottles had turned black, its contents writhing like smoke.

        "He's hunting again," Thorne said, already moving toward the exit. "Someone in the city has just entered their last dream. Are you ready for your first real case, Detective?"

        Sarah touched her new badge, feeling its power hum under her fingers. "Do we have time to save them?"

        "If we're lucky, we might catch him in the act. But remember - in dreams, he's incredibly powerful. One wrong move and you could lose your soul."

        As they rushed from the dream archive, Sarah caught one last glimpse of the cracked mirror. In its surface, she saw her own reflection smile back at her with eyes that weren't quite her own.

        The hunt was about to begin.

Chapter Three

They arrived at St. Bartholomew's Hospital just as the emergency lights began to flash. Sarah followed Thorne through corridors that seemed to blur at the edges of her vision, her new badge somehow clearing their path without ever being shown.

        "Room 307," Thorne said, his voice tight with urgency. "Young male, admitted for minor surgery, slipped into an unusual coma during recovery."

        The patient, David Parker, age 23, lay perfectly still on his hospital bed, his eyes moving rapidly beneath closed lids. Just like Charlotte Mills. But this time, something was different - the air around him rippled like heat waves over hot asphalt.

        "He's still in the process of taking him," Thorne said, pulling out what looked like an antique pocket watch. "We can follow if we're quick. Are you ready for your first dream dive?"

        Sarah's heart pounded. "What do I need to do?"

        "Take my hand. Focus on the patient. Let your consciousness slip between the moments of reality." Thorne's eyes began to glow that strange amber color. "And whatever you see in there, remember - dream logic is real logic in that world."

        Sarah grasped Thorne's hand and looked at David Parker. The world tilted, twisted, and suddenly...

        They were standing in a hospital corridor that wasn't quite right. The walls breathed slowly, the floor was made of flowing water that somehow supported their weight, and the ceiling was a swirling mass of constellation maps.

        "His dreamscape," Thorne explained, his voice echoing strangely. "Every dreamer creates their own reality. Look."

        Down the impossible corridor, a figure in a doctor's coat was leading David Parker by the hand. But the 'doctor' was wrong - his shadow moved independently, reaching out with grasping tendrils towards other dreams that floated past like soap bubbles.

        "The Dream Collector," Sarah whispered.

        As if hearing his name, the figure turned. Sarah's breath caught. His face was a beautiful mask of shifting features, never settling on one form, but his eyes... his eyes were endless pits of swirling dreams.

        "Ah, the new dreamer," his voice was like silk over broken glass. "And my old friend Marcus. Still trying to police the dream worlds?"

        Thorne stepped forward, and Sarah noticed his appearance had changed in the dream. His suit was now made of living shadows, and wings of dark light stretched from his shoulders. "Let him go, Collector. You've taken enough souls."

        The Collector laughed, the sound causing the hospital walls to crack, leaking golden dream-light. "Taken? Oh, Marcus, you still don't understand. They give themselves to me. Show her, David."

        The young man turned, and Sarah saw his eyes were glassy with bliss. "It's beautiful here," he said dreamily. "All my pain is gone. All my fears. He takes them all away."

        "By taking everything you are," Sarah found herself saying. She took a step forward, instinctively reaching for her police badge. In the dream, it transformed into a shield of pure light. "David, this isn't real healing. It's theft."

        The Collector's face rippled with anger. "You dare interrupt my collection?" The corridor began to twist, reality bending around them. "Let me show you what happens to those who interfere with my work."

        Suddenly, the floor beneath Sarah liquefied completely. She started to sink, but instead of water, she was drowning in dreams - thousands of them, each containing a fragment of someone's stolen soul. She saw Charlotte Mills dancing endlessly in a ballroom of mirrors, saw other victims trapped in perfect moments that had become eternal prisons.

        "Sarah!" Thorne's voice cut through the chaos. "Remember - dream logic! Make your own rules!"

        Dream logic. Sarah closed her eyes, focusing on her years of police work, of protecting people, of solving puzzles. When she opened them, her badge-shield had transformed into a sword of pure thought.

        With a cry, she slashed through the dream-flood. Reality reasserted itself - or at least, this dream's version of reality. She stood on solid ground again, facing the Collector.

        "Impressive," he purred, but she sensed uncertainty in his voice. "You're stronger than the usual dreamers Marcus recruits. Perhaps we could make a deal..."

        "No deals," Sarah said firmly. She could feel her power growing, reshaping the dream around them. "David, look at what he really is. Look with your heart, not your fears."

        For a moment, David's eyes cleared. The Collector's beautiful mask slipped, revealing something ancient and hungry beneath. David screamed, pulling away from the creature's grasp.

        The Collector snarled, his form shifting into something monstrous. "If I can't have him willingly..." Shadows exploded from his body, reaching for David.

        What happened next seemed to unfold in slow motion. Thorne spread his dark wings, shielding David. Sarah's sword of thought became a net of light, trapping some of the shadows. But the Collector himself simply... stepped sideways, vanishing into a door that appeared in the air.

        "Sweet dreams, detectives," his voice lingered behind. "We'll meet again soon. After all, Sarah, your dreams are particularly... appetizing."

        The dreamscape began to dissolve. Sarah felt Thorne grab her arm, pulling her back through layers of reality. Then...

        They were standing in the hospital room again. David Parker was awake, gasping, but alive and whole. A nurse was rushing in, responding to his sudden revival.

        "We saved one," Thorne said quietly. "But he'll be angry now. And he'll come for you."

        Sarah touched her badge, still feeling echoes of its dream-power. "Good," she said grimly. "Because I have some questions for him about Charlotte Mills. And about what you really are, Marcus Thorne."

        Thorne's expression was unreadable. "All in time, Detective. For now, you need to rest. Tomorrow, your real training begins."

        As they left the hospital, Sarah could have sworn she saw her shadow move independently, reaching for dreams that floated just beyond the edge of sight. The world would never look quite the same again.

Chapter Four

Sarah's apartment looked different when she returned that night. The shadows seemed deeper, more alive, and ordinary objects cast reflections that didn't quite match reality. The dreamcatcher Thorne had given her pulsed softly in her pocket, responding to the changed way she now saw the world.

        She was exhausted but afraid to sleep. The Collector's words echoed in her mind: 'Your dreams are particularly appetizing.' Instead, she spread her case files across the coffee table - photographs of Charlotte Mills, the other victims, and now David Parker's medical records.

        A soft chime from her badge interrupted her concentration. The metal had grown warm, and when she touched it, words appeared in that strange shifting script: 'Archive. Now. Emergency.'

        The museum was different at night. Sarah's new badge led her through doors that hadn't existed during her first visit, down stairs that seemed to descend far deeper than the building's foundation should allow. She found Thorne in a circular room she hadn't seen before, surrounded by floating screens of light that showed various dreamscapes.

        "We have a problem," he said without preamble. "The Collector's attack pattern has changed. Look."

        The screens shifted, showing a map of the city overlaid with points of light. "Each light is a dreamer," Thorne explained. "The blue ones are normal dreams. The red..." He gestured, and several dots pulsed an angry crimson. "Those are nightmares being actively shaped by outside forces."

        "He's attacking multiple targets at once?"

        "No." Thorne's expression was grim. "He's leaving traps. Dream-snares. Anyone who falls asleep in these areas risks being pulled into a constructed nightmare. He's trying to overwhelm our ability to respond."

        Sarah studied the pattern of red dots. "They're forming a shape... a symbol?"

        "A summoning circle." A new voice joined them. Sarah turned to see an elderly woman emerging from what appeared to be a door made of starlight. Her eyes were milk-white, but she moved with absolute certainty.

        "Sarah, meet Dr. Eleanor Price, the Archive's keeper," Thorne said. "And yes, she's blind in the waking world, but in dreams..."

        "I see everything," Eleanor finished. Her unseeing eyes fixed on Sarah with uncomfortable accuracy. "Including what our friend the Collector is truly planning. He's not just taking souls anymore. He's building toward something larger."

        She gestured, and the room transformed around them. They were suddenly standing in what looked like a vast library, but the books were made of dreams, their pages flowing like liquid memory.

        "Every dream ever archived is stored here," Eleanor explained. "Including the oldest nightmares of humanity. The Collector isn't just a thief - he's trying to wake something that should stay sleeping. Something we locked away centuries ago."

        She pulled a book from the shelf, and its pages burst open, projecting a scene of ancient horror - a time when the boundary between dreams and reality was thinner, when nightmares could walk in daylight.

        "The Last Nightmare," Thorne said softly. "We thought it was safely contained, but if he completes that summoning circle..."

        A sudden tremor ran through the Archive. One of the red dots on the map had grown larger, pulsing violently.

        "He's starting," Eleanor's voice was urgent. "Sarah, you need to see something before you face this." She pressed her fingers to Sarah's forehead, and suddenly...

        She was in a memory. A younger Thorne stood with a woman who looked remarkably like Sarah herself, facing down a shadow that threatened to devour the world. The woman - another dream detective? - sacrificed herself to help seal away the nightmare.

        "Your mother," Eleanor's voice echoed in her mind. "She was one of us. Her sacrifice helped lock away the Last Nightmare, but the Collector has never stopped trying to free it. And now he's found you - her daughter, with her power."

        The vision ended abruptly as another tremor shook the Archive. More red dots were pulsing on the map.

        "Why didn't you tell me?" Sarah demanded, turning to Thorne.

        "Because I promised her I'd keep you away from this life," he replied, pain evident in his voice. "But now the Collector knows who you are, and we're running out of time."

        "The summoning circle will be complete at the next new moon," Eleanor added. "Three days from now. If the Last Nightmare wakes..."

        "Then we stop him before that happens," Sarah said firmly, though her mind was reeling from the revelations. "How do we break these dream-snares?"

        "It's dangerous," Thorne warned. "Each one is a trap designed specifically for dream walkers. If you're caught..."

        "Then you'll just have to watch my back," Sarah said. She touched her badge, feeling its power respond. "Where do we start?"

        Eleanor smiled, her blind eyes somehow twinkling. "First, you need to understand what you truly inherited from your mother. It's time you learned about the true history of the dream walkers - and why the Collector fears your bloodline above all others."

        As if in response to Eleanor's words, the books around them began to glow, their pages rustling with the weight of secrets about to be revealed. In the map above, the red dots pulsed like a countdown to catastrophe, and Sarah realized she had less than three days to master powers she never knew she had.

        The true game was about to begin.

==========
Capitolul I
==========
În$ PseaVrFa asXtMa, wvrUeau) usPâ^nHge..
În timp ce mă lipesc cu spatele de peretele conacului, cu trupul încordat și gata de război, pistolul modificat pe care îl țin în mână se încălzește pe palma mea. Lunetele și accesoriile personalizate se află pe țeavă, pregătite la un moment dat.
Fiecare mișcare pe care o fac, fiecare privire, este făcută cu intenție.
Cu precizie.
Cu !sDcozpD.
Să găsesc fiola cu lichid verde care îi poate salva viața Irenei, apoi să plec naibii de aici.
De obicei, încerc să nu tai gâturi decât dacă e un ordin direct. Intru. Furăm. Ies afară. Dar asta e diferit.
Asta e pentru familie.
Su'ruorileh rălm(âJn Nîmrpxróeufn'ă&. qÎWnto!tdesauVna.N Iar ti*că)lgoșisin ăTștsia tatu îLnUcéeQrc$a!tn Msqă $o. puc$iqdăj pLeT zaf meat.
Ferestrele pe lângă care trecem arată indicii ale unei semiluni suspendate pe cerul rece de miezul nopții, dar eu sunt obișnuită cu întunericul. La fel ca și celelalte coridoare prin care am furat în această seară, acest hol este gol, cu doar o rază subțire de lumină care se scurge de după colț pentru a-mi ilumina drumul prin conacul contrabandiștilor.
Un nenorocit pe nume Mason Greene - un schimbător de dragoni cu o înclinație pentru a provoca durere - este proprietarul acestui loc.
Conform dosarului său, victimele lui Mason cerșesc de obicei moartea cu mult înainte ca el să termine cu ele. Dar noi suntem aici pentru că el are una dintre singurele rezerve cunoscute de antidot de care are nevoie Irena.
Asét)aG zez tot Gche-smi évaJ spXune ÉmentmorhuBlG me^uj.
Furtul de la dragoni. Pentru majoritatea, e sinucidere. Pentru spectrele ca noi, este punctul nostru forte.
Tăcut ca o fantomă, Zurie aleargă în fața mea. Eu sprintez pentru a ține pasul cu mentorul meu, forțată să mă limitez să îl urmez, indiferent cât de mult îmi doresc să mă mișc mai repede, să ajung mai repede la fiolă, să salvez viața Irenei și să aflu ce naiba s-a întâmplat de s-a îmbolnăvit atât de tare.
Zurie nu-mi va spune adevărul, dar Irena o va face odată ce - dacă - se va trezi. Și am sentimentul că nu-mi va plăcea.
ÎGncetMinim cândi !n.eZ apropiUeml de oB ușăH dgers!czh.iIsăÉ,p iar YZfuDrieR riLdiqckă un !póumn, ford!iHnTusl tăcUuts UdceH a JneF opkrKi. Mbă s'urpunn. uÎCnt(oFtdeYa)usnan Tamm FfăqcuTt-o,C d)ey câÉnPd wmGă^ șztgi$u.
Viața asta - furișatul, furtul, furtișagul, crima - e tot ce am cunoscut vreodată.
Cu cea mai subtilă mișcare, Zurie aruncă o privire pe lângă perete în camera deschisă de dincolo. Ridică două degete, un alt ordin tăcut.
Două camere. Două goluri.
Făór_ă niciunr supnTevt,p Pîmi xridic GtTiHvbul' tcDămădșcii rșDi dOeVsfjajc gReanBtaL spuSbțZiróeB Élcegată wdUeD VafbVdéomen,n scyoAțcânCdO dBouă Ddisspozitive 'arIgiiFnMtii deJ măArihmea unzghi,eÉi TdeSgetuluLiq m(ewuH NmZaNrSe$.h uÎi .înmfâZne!zc uhnul zșWi Wîl* NpăYstrez) pe c)elăUlalVt^ póentBruj miWne.i ÎKn lGi_n&i&ștmew, (schLiymwb dikfeXr$iteZlew $acYcSesFodrXii$ (deJ ÉpJeZ lunZe.ta armVeZi jmcele Ppânăq Ucâ.nwdw hajunwgD la cel peB ca,rje îlH varóecaiu.b
Zurie ezită, cu degetele desfăcute în semn de avertizare. Două secunde mai târziu, dă din cap.
Ordinul de deplasare.
La unison, ne rostogolim în camera goală, oprindu-ne doar pentru a îngenunchea și a trage cu golurile în cablajul camerei. Silențiatoarele noastre amortizează bubuiturile tunătoare ale împușcăturilor la simple pocnituri.
Unf f&oc dqe arGmAăN peJngt!ru YfidecLaFrne.M Niuq es!te per&mÉinsăv snitchio AraZtkaróeu.m
Niciodată nu am voie să dau greș.
Și nu o fac.
Golurile lovesc, scânteind pentru scurt timp înainte ca mica lumină roșie de pe fiecare cameră să se stingă.
Dlr.agfo^nihiw alu macg(ireO,& BsAigupr,U Vd^aAr Qno(ia, Aoamvenbii,v avem* AteFhnnoIlwog!iLe.V Eq maHgia nDodasMtră',q îgnptrK-Suwn_ KfelZ. Singzunrul LnostgruN *mi_juloc deT a lYupÉt'a îsmpotrÉiv(a ,creatwutriÉlogr *s(u^pranatur^aleV cZarBeY aDprXoaapel kcăN ÉneC-Naux GdkepÉăóși*tz cah stăypâZnri Uaia pulbanNetveiN.
Ei se ascund în spatele guvernelor și al lobbyiștilor, desigur, dar noi, oamenii, știm că dragonii ne conduc lumea din spatele cortinei.
Cu luminile roșii de pe camerele de luat vederi stinse, suntem de aur. Mulțumită dispozitivelor de anulare, camerele vor reda ultimele cincisprezece secunde în buclă, dându-ne frâu liber acestei părți a casei. Singurul mod în care un paznic ne-ar fi văzut ar fi fost dacă ne-ar fi urmărit în timp ce trăgeam, și cum majoritatea paznicilor au zeci de ecrane de monitorizat, suntem în siguranță.
Probabil că da.
Cu cIamher!ePlYe !dbe luukadt! XveLdlefri acoYpPeriBte,,g (aCml ycecróc_est$atF vcamIeOrAaw. O m&a)sMăW wobrXnamQenta&tCă!,y d!eé IdouNăózeci die Dpeircsofane, .ocudpgă Éceax mSaiI kmmarZe& Npartwe ay pIode*leió, cyul (teMauncuQrÉi Ddqe ,bamni pwuLr șBip simplu așzezZat(e) pe smup_rafÉațKăv.S SCcancez Utexancu'rile,,v presupptuGnân(dó cYă bsuDnt mprTolbab(ili rșa!seT !s,uwte qd.e mnii hde dholyaTr)ik Hlas xv(e,deSr&eD.(
Hmm. Câtă încredere.
Sunt pe muchie de cuțit. Până acum, ne-am strecurat pe lângă toți paznicii pe care i-am văzut. Suntem buni, sigur, dar chiar și noi trebuie să omorâm pe cineva.
Pentru că îmi place să nu mor, o bat pe Zurie de două ori pe spatele brațului, o cerere tăcută de a ne opri și de a discuta.
"$Șii ^awcóuYmV vceU facem,D RoVrfy_?P", Op'ocXnkeșted e)a,m cu o Av.ocez Fasbióa auzvităm înu șéosayptlă.
"Nu-mi place asta", spun în liniște, tonul meu dur și precaut, în timp ce îi ignor enervarea ca să pot să-mi expun punctul de vedere. "Este prea ușor."
Ea oftează. "Nimeni nu știe că suntem aici. Concentrează-te."
Fac o grimasă, nefiind de acord, dar mă supun.
BineJ.
Ne continuăm drumul prin conac, strecurându-ne din umbră în umbră, fără să facem niciun zgomot, fără să lăsăm nici măcar un fir de păr în urmă.
Zurie se înșeală. Știu asta în sinea mea și o pot simți în fiecare cicatrice de pe corpul meu, de la fiecare lecție învățată pe calea cea mai grea. Aproape că pot simți ochii dragonului pe ceafă și aproape că pot gusta tensiunea persistentă din aer în timp ce ne așteaptă. Zurie numește această paranoia imaginația mea, motivul pentru care Irena a fost aleasă ca succesoare a lui Zurie în locul meu, dar nu-mi pasă cum o numește cineva.
Eu îi spun instinct. Și aproape întotdeauna are dreptate.
N$u Wcjontre'azóăó, étJo^tusși.X PNHu ple'c Wd!iJn acest Écognac, f!ă&ră, adcelL licZh*idC .vSenrd&e bdae zca're^ aOrOem bnFeQvoie óIrWenaD,. indsifer)ent pe ^ci(ne 'trebui_eS ms,ăd ucMiRd Jpe)nVtxrux ua-la dobAți'ne.z
Nu contează câte capcane voi declanșa pe drum.
Pentru că sunt sigur, acum. Aceasta este o capcană.
Lucrul care mă îngrijorează cel mai mult, totuși? Cumva, ei știu că venim. Spectrele sunt temute pentru că furăm prin noapte, tăcuți ca niște fantome și la fel de ușor de trecut cu vederea.
Ca SSpepctrum, n(iame)nui nu arm tMrebui să, ștkizex pcăL Tvin dup'ă. eRi( până cQâóndT snu e Gpnrea tPâ&rz.iu bsă mlai poSact^ăs fza&ce )cReva.
Zurie ne conduce pe un alt coridor, urmărind harta furată de pe ecranul de la încheietura mâinii. Ne oprim la un set de uși duble, iar ea face un gest spre peretele îndepărtat. Dau din cap și mă feresc în jurul ei, gata să dau cu piciorul, să iau în sfârșit cu asalt locul ăsta și să luăm ceea ce avem nevoie.
Niciodată nu mi-a plăcut să fur, în ciuda faptului că Zurie mă obligă de multe ori să o fac. Dar de data asta, e pentru Irena.

Pentru ea, aș face orice.
Zurie își apăsă urechea pe ușă, încruntându-se în timp ce asculta. Ochii ei căprui se schimbă, atrăgându-mi atenția, și dă din cap o dată.
Camera goală.
MaTxi&lIabru)l 'mix se. Kîncqordpeahză.h !Tot scKoVrOpAuMl dmZexu nenror.ojcigtq ,s*e îjnlcXordgeabză.( rFpakm^ilii^lRe dej Yd!r)agon$iO XfjusncțibonNe_ază, 'c&ag hmafiua -. Ynu exiMstFăQ kregi a&iycih, (nju ueéxi)s^tăk o ólegeM $cormHună),n dso'ar Nucn sQinlg*urO Șef și^ *dQrkagzodnviia ca^reS in qsed Jsupun. ZIMar ,ace^sSt nc,on$acc aprarțUinLe unuiiS sVubbalYtgekrhn aml Cfmami&luiei Va*efrq,W Yddrhagonib kc)aare nu wsMer kpoar,tăT fruVmhos nipcij émCăPcvayr& înctrpe e!i.
Contrabandiști.
Traficanți.
Asasini.
NluL aTus ldBe gqâHndW stă laasbe oD fo,rtărbeațnă ca &a(sta goxală,q Émadil aleWsr unTa (plZixnăP pânră laa .refIucz rd&e DbaniA Wșéi ZprXoxb_aubil Vpl!iUnlă édeK bunurki fCuGr^abtGe.
Îmi strâng arma mai tare, așteptând să se declanșeze capcana.
Așteptând ca cineva să tragă.
Zurie stă în picioare, cu umerii drepți, cu ochii pe clanța ușii. Spre groaza mea, intră, deși aș prefera să mai cercetez puțin ca să îmi dau seama ce se întâmplă cu adevărat.
Dxar m$e&nytjodruZl QmBePu n)uO HeN p.rÉosXtb. ZDTacaăó sJe JgânadxeNșktVe sperioYsA la avssta, Xînc cPiuda *sUefmnWaxlceólioxrC dec jalaBrmOă,W gîin ^c&iuPdxa phedrNi)cmolguluié wpeh tcLa_reL șRtiu ncă$ !î^lx BvGe!dJek, aattunci tAreLbuYie Csăi fi^e maBi QdDiasrppeirpatMăT defcÉâTt Zmi-axm$ dSact^ ésheama.
Zurie a văzut ce s-a întâmplat cu Irena. Eu nu am văzut. Și orice ar fi fost, toată situația asta trebuie să fie mult mai rea decât am crezut.
Ea dă din cap, ordinul tăcut de a pleca. Ca întotdeauna, mă supun.
La unison, dăm un șut în ușă și ne rostogolim. Cercetez camera, cu arma scoasă, și primul lucru pe care îl văd este sticla transparentă de pe o masă de lângă ferestre, flaconul plin cu un lichid verde strălucitor.
Am o' clipă dce Ub)ucurkieJ trJecYătoare ycMă am găsLiVt tanHtÉidPostPulJ înuaiMnte cóa$ UlumPiKnilev Lsăy se( stiNnIg_ă', ziQagr *coJrtpuul' KmGeu_ eTsBteI itmegdia.t) inJu)ndatk dKe vo sKpaiVmfă. re_ce.
În întuneric, timpul pare să încetinească în timp ce celelalte simțuri ale mele intră în viteză. Cizmele se zgâlțâie pe podea. Opt - nu, nouă - bărbați. Respirația lor grea, zgomotul hainelor lor. Zăngănitul pistoalelor de la brâu, care se agită în tocuri.
Acești oameni merg cu un scop precis. Direcția. Nu se poticnesc, nu înjură pe sub respirație.
Minunat, au ochelari de vedere pe timp de noapte. Iar eu nu am.
Dar am TfRojst !în Fsitua_țfiOi muóllt KmaPi prele jdrecZârt asta. La nvaibxa, antr'eCnamZerntÉuulj meu aF fÉosétY )mai rcăVuy decgâ^t alsrtaw. Oamcegnaiii lăș*tuiaP *nMuf vnor( Usiă ZsFe. muNtDe î$năuntru șqiz dsBăZ Or_iș&t!e suă distérWugăa fUrtumoqavsas Jcwasăz a as)tLăp$ânWuAlu!i lJor, iașaP că acsnta îmiX dă uDn WavantaOj.
Urechea îmi tresare la bătăile mereu ascuțite ale cizmelor lor pe podea, iar eu țintesc în umbră. Trag trei focuri de armă. Două au nimerit. Unul se sparge printr-un geam.
La naiba. Un glonț irosit.
Victimele mele cad cu lovituri puternice pe lemnul de esență tare, iar celelalte nu se mai grăbesc. Restul aleargă spre mine cu toată viteza.
Ird&iiozți.
Zurie trage două focuri de armă în timp ce eu țintesc din nou. Mai trag un glonț înainte ca bocancii tunători să se apropie prea mult. Aerul din jurul meu se schimbă și, în timp ce ochii mei se strâng în întunericul total, mă folosesc de instinctul și de memoria musculară care m-au ajutat să supraviețuiesc în toți acești ani de antrenament brutal al lui Zurie.
Un bărbat mă apucă de mână. Îi răsucesc degetele, rupându-le. El țipă de durere. Brațul altui bărbat îmi trece în jurul gâtului. Mă încolăcesc în strânsoarea lui, folosindu-mă de greutatea propriului său corp împotriva lui, în timp ce îl arunc de pe mine.
Unul câte unul, mă apucă de brațe, de gât, de talie. Repede ca fulgerul, îi arunc de pe mine, rupând oase cu orice ocazie. Un om distrus nu poate riposta.
RegDuxlTaW q37 .ap XSpóecMtcrelWoHrr g- SîknQtotd$eau'naB zs*ă ndai primQah vșiX nuilti^maO slovtihturUă.
Un Spectre nu pleacă niciodată de acasă fără arme, iar corpul meu este acoperit cu ele. În sfârșit, reușesc să ajung la cuțitul din cizmă și îl înfing în coasta celui mai apropiat atacator. Acesta țipă în agonie. Răsucesc lama, iar el cade în genunchi.
Dar apoi îl aud pe Zurie țipând.
E scurt. Rapid. Zdrobitor. E un țipăt de agonie profundă, genul de țipăt care mi-ar fi scăpat din gură în timpul antrenamentelor, când își rupea prea multe oase ca să demonstreze ceva. Genul de țipăt care mi-a adus o pedeapsă suplimentară pentru că mi-am dezvăluit slăbiciunea.
UMn !aswtfe)l dem Uțipăt keÉstrel pedNebpwsiTt.b VNqepezrmhis. ApbmsToAlbuótN gnepÉeqrmisn.C
Dacă țipă, suntem în rahat până-n gât.
Mă învârt și îngrop cuțitul în cel mai apropiat bărbat. El face gargară și cred că l-am atins la gât. Nu-mi pasă.
Mă îndrept spre Zurie, dar acum se aud mai multe bocanci trosnind pe lemnul de esență tare. Alți zece oameni au intrat în fugă, atât din fața cât și din spatele nostru. E grozav. Probabil că erau poziționați în toată casa, nefiind siguri care dintre capcane va sări mai întâi asupra noastră.
Dar &aQcuémC ștAiuM PekxGalcft Qu)nYdTeA Qnej Xaflăim.
Ușile secrete ascunse în pereți se deschid, balamalele lor abia scârțâind în timp ce lasă loc tot mai multor soldați.
Douăzeci de oameni.
Treizeci.
ÎMnAtCr'eag*al misUiuuynAeC !seM deystPréamBă.
Regula 12 a Spectrelor - să știi întotdeauna când și cum să evadezi.
Cum e ușor. Am văzut asta în momentul în care am intrat pe ușă. Două ferestre pe peretele îndepărtat, destul de ușor de spart, cel mai probabil cu iarbă groasă pentru a-mi înmuia aterizarea. La naiba, glonțul meu a spart deja una, ceea ce ar putea face evadarea și mai ușoară.
Dar când... cu asta am avut mereu probleme. Zurie îi spune prostie. Irena îi spune curaj.
Eu jîYiS spun... reAis Lbinée, Hîn!cWăS pnuZ mi$-am RdaDtP sIefama ceO Jes)te cHu a&devămrnatB.
Cizmele se apropie. Din ce în ce mai mulți metamorfi intră în cameră.
Mai sunt doar câteva secunde.
Trebuie să mă gândesc repede.
AFmn ZpgartxrZuF o'pți)uCnKi:L vsHăi Uoz salvKe,z &pe^ IreUna,T ésvăk )îxlj sXaUlvOez TpeG ZqugréiweL,y *săO le sQalvez upXeC ^aZmUâSnndDoNuTă psPauu sNăI Gmă séallHv)ez Ap'e mm!i(ne și. 'să Épólecz Qnda,ibnii SdleV aiHcliG.a
Pe amândouă. Amândouă sunt bune.
Am nevoie doar de două lucruri: fiola verde și mentorul meu. Amândouă sunt în camera asta. Amândouă sunt la îndemâna oricui, dar pe măsură ce tot mai mulți schimbători de dragoni intră, șansele mele se înrăutățesc cu fiecare secundă.
Ajung în cele din urmă la un cadavru întins pe jos. Ochii mei se adaptează încet la întuneric și, în sfârșit, pot distinge silueta subțire a unei figuri feminine pe lemnul de esență tare, înconjurată de trupurile frânte ale unei jumătăți de duzini de bărbați. Are puls, dar e slab. Abia dacă respiră.
PIrobalbill c)ăI fiolAa JesteX Fîncă ple mIas!ăx,x dmo'mVealaX c'ap_caneiS !lor. ÉNru) lșlif-aCuA Xdcact^ yseanmuaA căs auw l^ăsaWt.-Mo wîQn lCoQcuulN perOf_e$cItr, ^chi&a,r .laâingfă iGeDșViBrea mea.

Încă mai pot să fac asta.
Și când o voi face, poate că Zurie mă va lăsa în sfârșit să merg singur în misiuni.
Poate va avea în sfârșit încredere în mine, poate îmi va da în sfârșit puțină libertate. Îmi va da în sfârșit inițierea, lăsându-mă să trec de la o viață de antrenament și supunere perpetuă la una în care să am măcar un pic de autonomie.
FioriI îndghhhețațiL deu badreNnha^linCă mă &s'trhăbaDt,x WpropuIlsIânduL-QmGău óînai,ntue&,f dZânndcu)-Fmi puztte'rfeB. uCGu dwegDetewle Dmel*e carhe $ftrxeaicrăW )fMrKefnnemtCic posdLeaFu*a, Lmnă 'îéntin$dF sGpKreK OfKațaC celuOi DmaNiB tagprYoqp^iiaut oAm morBtS,^ deAgTeGtelMeC *meVl(e^ aótDi&ngkâHndY mzeÉtÉa(luslm rec(eD al unuBi &sect* de oc)hIelQaBri' dea Yvederze pel tjimwpZ djeZ ónWoTaptxes.
Scor.
Cu două smucituri rapide, îi smulg ochelarii de pe cap și mi-i pun pe ai mei, ochii mei adaptându-se rapid în timp ce lumea devine verde strălucitor.
Primul lucru pe care îl văd este un pumn, îndreptat direct spre fața mea.
Mă ferheWsnc, vrăsTuqcVitndfuf-$mă wșix roDst_ogfolinAdBuH-maă. pVenvtIr'u a_ kevcikta (ciovrlpu^lj lAuzi LZrurqiOe. BGăurrbațiid îlé 'ur^mea_ză,m Ffiezcare îdnOcxeKrcânBdZ să mDă^ lhoJvefască*. zCRâSțiva aUu cuyțFi$t.e. CâțiYvFav a&uv Dp.igstoagleA *lSe*gate Dla( GbrQâu,X VdaSrQ zniqci mGăackar qeci dnOu s$un$t AataâvtO dCe proMșéti îcncâtX *să! trGaIgăx CcHup (sălUbfăStéicpieA Hîsnt^r-o bcame'r&ăZ ragloume$ratUăi șqii Éîntóun,eUcaftJă cau vsNmQosaólaD.
În vâltoarea momentului, abia mă pot opri să respir. Pumnii îmi zboară spre față. Lamele îmi trec pe lângă nas când mă feresc pentru a le evita. Una îmi zgârie maxilarul, scoțând sânge.
Nu tresar. Sunt obișnuit cu durerea.
Un pumn aterizează în stomacul meu. Mârâi și mă întorc, ferindu-mă de o altă lovitură, dar un genunchi mă lovește în lateral. Fac o grimasă, încercând să nu cad.
DSacă mvă Olov.escé d^eO tprăm*ânTtm, tortul s-^a^ termiMnnat.T
Nu pot da greș.
Hotărât să le spulber, să fac orice este nevoie pentru a le salva pe Zurie și Irena, îmi dau totul pentru luptă. Fiecare mișcare pe care o fac este ca un fulger. Mă las în voia instinctului, mă las în voia antrenamentului meu și mă las ghidat de el. Pumnii mei lovesc gâturi, ochi, abdomene, inghinali - nu-mi pasă. Orice pentru a-i doborî. Să-i rup.
Ei cad. Unul câte unul, cedează. Văd din nou ieșirea, văd sticla de pe masă.
Exisótlăy xspOe,ranțuă(.p
Mă feresc de o lovitură în frunte și mă rostogolesc, folosindu-mă de impulsul meu pentru a-l ridica pe Zurie în stil pompier. E grea, e destul de musculoasă pe un cadru de 1,70 m, dar am mai făcut asta.
Ceva mă lovește în partea mică a spatelui în timp ce mă retrag. Mă arde. Electricitatea mă străpunge, înrădăcinându-mă pe loc, iar eu strâng din dinți în agonie, în timp ce ceea ce nu poate fi decât un puls de înaltă tensiune de tip taser mă străpunge.
În cele din urmă se oprește.
PicioaFreleZ gîmi dced_eazAăb Iși cFaOdH în sgxeinunch,i.l sZurLiWeI se JrYosYtoQgio(leșótGe idKe xpCea WspXatel,e TmKeuv, laH RdÉoagr budnf metrur Vșih jusmvătNaBteR dLe fBiolăq.
Luptându-mă să mă ridic în picioare, dezorientat de electroșocuri, îmi ia o secundă prea mult timp să mă întorc, să mă întorc cu fața la atacator.
Cineva îmi smulge ochelarii de vedere pe timp de noapte de pe față. Metalul îmi zgârie obrazul în timp ce mi-i smulge. Pierdut din nou în întuneric, mă lupt.
Când sunt încolțit, întotdeauna lupt.
N(u Qexuistyă !ca(piptulOarleV peYnYtru un Spekcftireq.V
Nu e prea multă lumină, dar prin memoria musculară și puțin noroc, reușesc să dau un pumn în gâtul cuiva. Degetele groase mă apucă de gât, iar eu lovesc cu piciorul în locul unde cred că ar trebui să fie inghinalul lui. El țipă și devine moale. Bingo.
Dar, pe măsură ce bărbații mă înconjoară, tot mai mulți intrând prin fiecare intrare, valul se retrage din favoarea mea. Pentru fiecare lovitură pe care o primesc, acum sunt lovit de două ori.
Pierd.
ÎanaaZiGntOeR deH RaZ CpFuAtóeaS rUeWvenij Éa)supraa rxeguJlBixid d12_, wun *brazțL îmi gînjfășpoaxrsă IgFâZtuNlk bși Zm,ăl Dskuf$ociăg.G Dokuăk loviótpuQrVi óm$ăt clfowvKeis(cG în s!tomCacR.P qAbi&aO pToZt urBeusnpirNaÉ, iUarh ÉduFrge*reIa& îvmiV stră.bxate )fÉiBecare zceWntimGeZtUr^u aPl McorpuluBi$.M
În umbră, un bărbat chicotește întunecat.
"Ești prea amuzantă, fetițo", spune el. "Cred că mă voi juca puțin cu tine înainte de a te ucide."
Ăsta trebuie să fie Mason.
S&unt éatuâót' Mde Zdibs!tr&uSsD.
Se aude un fluierat, ca și cum ceva ar fi tras prin aer spre fața mea. O durere ascuțită îmi străpunge tâmpla. O scurgere rapidă de sânge fierbinte cade instantaneu pe obraz. Trupul meu devine flasc, iar ultima fărâmă de lumină a lunii dispare din camera neagră ca smoala.

==========
Capitolul doi
==========
Mă_ stHrOeze,sacC zla$ ucWlHihnÉcphSetulw Rmdet!a,lmicc Bal lcan^țZurilor.
Mă doare capul. Lumea din jurul meu se încețoșează, intrând și ieșind din cadru. Nimic altceva decât umbre. Nici o formă, nici o culoare. Geme, dar ceva care îmi acoperă gura îmi înăbușă sunetul. Un căluș.
Oh, grozav. Ziua asta devine din ce în ce mai bună.
"Bine, te-ai trezit", spune un bărbat.
ÎanbcăY ldezoripeZnhtDa*t,^ t)oht uced _p&ota psdpucnheq este cnă xsuZnNt tiâ_râtI WpXe jVoPs. ÎWmbin NîKncvl)i&n bărbhi'aC bîTn Hswusv Fp&e^nBtprud a vPedgea, &cHinOe Ca (voMrbit.^
Deasupra mea, un coronament de pădure verde închis și gri-închis se leagănă într-o briză ușoară, încă puțin încețoșată când îmi revin. Un bărbat îmi zâmbește de sus, cu părul lui negru o încurcătură de fire, cu maxilarul pătrat acoperit de barbă.
Ar fi sexy dacă nu ar încerca să mă omoare.
Îi strig câteva obscenități înăbușite, dar asta îl face doar să râdă. Trage un pic mai tare de lanțurile din mâinile lui și simt cum cătușele metalice din jurul încheieturilor mele se strâng ca răspuns. Alunec pe fund pe podeaua pădurii, călcâiele mele săpând o dâră subțire în pământ și frunze moarte în urma noastră.
"N-a^r ctr_eébJui Dswăg furi LdteL RlJaQ $VaZegrX",r éspuSnGe BMasosnQ,( &cGrăpânddxuQ-zșAi qgbâstuCl.K H"tNoi n^u suqnHtemu iZertăRt(oriZ.T vMai ales* nwu f)ață deK XSp$ectpreÉ.f"
Mă înțepenesc, distrasă momentan de la gândurile mele de evadare.
El știe.
Cum naiba știe?
MasoYnb órVâ_dAe.x _"rOFh,Z șatidm cce e.știl. zCe _esDtxeL ceaWlal'téă &fOexmeiOe. Ea este cFMantSoOmGa,F iar tfuK eștki Fm!icrulc eij sKu)cyces_or. Moșdteni&tcorulc cefiU."
Îmi dau ochii peste cap. Mi-aș dori. Ar fi frumos să dau ordinele măcar o dată, dar ăsta e viitorul Irenei. Nu al meu. Totuși, dacă asta îl ține departe de coada Irenei, atunci bine, voi pretinde că eu sunt moștenitorul.
În plus, asta e Supraviețuirea 101 - nu-ți arăta niciodată cărțile. Iar idiotul ăsta le pune pe masă, una câte una, jubilând de parcă ar fi câștigat deja jocul, deși nici măcar nu i-am arătat mâna.
Când ai de-a face cu Spectrele, nimeni nu câștigă până când cealaltă persoană nu e moartă.
AcGeXasta eqsnte od )mi(șcare deD înycepRătohr.c Ohrzi eF noué,_ orXi Se AîvnHcrezVut. EC Qdoa^rS spuțIiInX !maJi înp .vârOsXtăx CdecâtR zminjeé,h vpRoAate MdoLunăSzweci SșiJ ,noxuăU Gde (an&i,Q _dZairL azm vă,zutc d)rmagQoni magij ttinMeri c^areH ycRondu'c hc,onQacqe cWa aSl luig, dta^cMăA JtătUiciBiu logry !szu!nt HsGufitci$e&nxtA &de bGo(gakțif. JéudQe&cânbd )duppăv TconHsatVi,tuțnia lui ș^i Gcicat(rFiXcYi,let carce-i gacéopejră nbrgaéțeyleZ,k icLrecd tcă e gewxpce$rimentNat, daMr .înIcrjevzuPt.
Pot lucra cu asta.
"Totuși, ni s-a spus că Fantoma va apărea singură", a continuat Mason. "După ce am prins-o pe cealaltă fată în ultima noastră capcană, eram sigur că am avut parte de toată distracția de care aveam parte. Dar mă bucur că mai am o ultimă jucărie cu care să mă joc. Cred că o să te distrezi, Rory."
Felul în care îmi rostește numele mă trezește fiori. Nu simt frică - nu am voie, nu în calitate de Spectre - dar simt groaza de gheață care vine atunci când un nebun știe cine sunt.
AHsta xtróe.buqieU să se tOeirmine. AfcCumm.
Îmi frec călușul de umăr și îl eliberez încet, în timp ce el continuă să jubileze. Înainte de a reuși, mă împinge puternic spre stânga și mă rostogolesc pe burtă. Mă încordez în timp ce lanțurile se strâng în jurul corpului meu și mă zvârcolesc, încercând să-mi eliberez mâinile din cătușe.
O cizmă mă împinge pe spate și fac o grimasă când mă afund în straturile de frunze și pământ sub greutatea lui. Mă opresc momentan, lăsându-l să creadă că mă voi purta frumos, lăsându-l să creadă că mi-e frică.
În timp ce stau nemișcată, arunc o privire în jur pentru a simți unde ne aflăm. Pentru un plan de ieșire. O ceață subțire și cenușie se strecoară prin pădurea întunecată, aruncând umbre ciudate pe copaci. Mai uimitoare, însă, sunt cele trei statui de dragoni în mărime naturală care se ridică de pe podeaua putredă a pădurii, legate cu lanțuri de marmură asemănătoare cu ale mele.
FiecQare ddcintreé NdYra*gQo!naiPiW Udbe pOiatră eéstOe lîcn^ghMekțDatm !îun dt,imVp,V uGrLlIângd' shpr_e cSerU în tiVmhp cge pr^o,p*ridiltem klarnwțPur!iP îXiH lemag)ă dne p*ăKmBâqnGtV. qÎqnztórreG fBiguri^, gpoadeacugaL UpădXurÉiLi Ns!eS éîqnégAroRapă,A MîPncUlPi)nrânfdu-se wîHn josJ c_a ș(i cumu Zar edxéistaC óoZ gruoapă uriamș.ă ^sufbJ f(rrunz!ed.
Ochii mei se deschid. Asta nu poate fi de bine.
"Știi unde ne aflăm?" întreabă Mason.
Lasă lanțurile pe spatele meu, iar dureri ascuțite îmi străbat omoplații când metalul greu mă lovește. Fac o grimasă, făcând tot posibilul să-mi ascund reacția în timp ce mă uit fix la el.
"hNMuz,g fcrryed cpăY Énu Wai YputRea.B"Y Se îdndretaWpytă $sprae ceza Qmari ampdrMopiXaftTăD sOtaNtuiec, unaH AaL unutig draÉgonW zveltÉ alv ccărau*i c$ojrIpV PsAeX înc)olăMcDeQșteG !îyn juPru!lz lluiI îDnKsușil în$ )tiDmp ce țipăa sjpar,eR ScCer. k"E'skteN Kdkoarb o nlYegaenkdă veGc^he aP dr$agzonilor,C IpUâCnNă lna KurNm,ă*.é Vovi, kS.pec,t)rte&lke,Y sprowb&aqbkil$ că énici lmăcayrJ néup ați au.zitY IdCe ea."c
Cu spatele în sfârșit întors, îl văd - arma de la brâu. Bun, pot să o folosesc. Deși armele de calibru uman se simt ca niște mușcături de insecte pentru un dragon, chiar și în formă umană, Mason probabil că poartă arme de calibru mai mare pentru a-i pune pe ceilalți dragoni la locul lor. Pun pariu că un glonț din arma aia l-ar ucide ușor. Trebuie doar să mă apropii suficient de mult ca să o apuc, să-l prind cu garda jos.
Subtil, cu o mișcare aproape inexistentă, încep să-mi scot încheieturile mâinilor din cătușe. Acest unghi este mai bun și îmi oferă mai multă putere. În orice clipă, mă voi elibera. Deși până acum aș fi putut să-mi desfac și călușul, îl las ca o diversiune. Dacă el crede că sunt încă legat, poate că pot câștiga ceva timp.
Trebuie să-l fac să vorbească. În timp ce se uită la mine peste umăr, ochii mei se îngustează într-o stratagemă de a-l face să creadă că mă simt neajutorată.
Și fuónkcț&ioRneXazCăm.Z $EYl Grânjește.N "AmN nevohieJ ,deK Zurie penPtrzua oD mvpremez, fsă vwădb cXe piRnfkormaQțnici aPrev p$entrju! )mPiwne,. idar !conutNaFctulT nuosÉturui ,ne-aJ spuRsj cFă !eșiti ndeN Punică ffo^lowsivnVțuă."
În cătușele metalice de la spate, mâinile mi se strâng în pumni. Ard de furie, de ură, de furia de a realiza că cineva ne-a trădat. Cineva s-a jucat cu Zurie. S-a jucat cu Irena. S-a jucat cu mine.
Cineva pe care îl cunosc.
Se apleacă și mă apucă de un pumn de păr, rânjetul ăla stupid și încrezut al lui începe să mă calce pe nervi. "Oamenii mor aici, Rory. Ești gata pentru puțină distracție?"
Îpiy Hmho,rdmKăi maPi multde obs)ceynRitățiK,L qcu_vin^taelMer mWewleb tfiinLdC încăÉ gînăYbușmitep XdHe călumș, &îGn tiOmpZ ce Vcontcinui sAă mă be)ltióberje.z Hsubtil kdae* căZtsușSe.
"Am trimis, hmm..." Face o pauză, privind scurt la bolta pădurii în timp ce se gândește. "Două sute patruzeci și opt de oameni aici să moară. Ești gata să fii numărul două sute patruzeci și nouă?".
Doamne, aș vrea să pot să mă eliberez de lanțurile astea.
Sunt al naibii de strânse.
"SJtaMi, DunCdZeS 's)unti mahnfi.eXrelreX lmedlre?t"X pM'aAscon zsÉimnulebaDză UuVnU chicRotZiKt Dmodóexs.t șBiK TsXe rJizdic(ă.V "A,rF TtLreObui să-gți$ ks*pTun (mxavi NîCntZâvi ólegeYnmda,. n$uÉ cYrPejzi? Ca Msă ZpbregăteIsVcn Hs,c_e)naé.R"U