Fiecare familie are secrete

The waves crashed against the cliffs of Nova Scotia with an almost musical rhythm, but Aria Morgan knew better. After three years of studying marine biology at the remote Blackrock Research Station, she had learned to distinguish between natural ocean sounds and something more... peculiar. Tonight, there was definitely something different in the water's song.

Standing on the observation deck of the research facility, her long dark hair whipping in the salty breeze, Aria focused her night vision binoculars on the churning waters below. The full moon cast an ethereal glow across the surface, making it easier to spot any unusual movement. That's when she saw it - a flash of iridescent scales, much too large to be any known fish species.

"You're out here late again," a deep voice spoke behind her. Dr. Nathaniel Cross, the facility's new head of cryptozoology, stood in the doorway. His presence had been causing quite a stir among the female staff since his arrival last month, with his storm-gray eyes and the mysterious scar that ran from his left temple to his jaw. But Aria had noticed something else about him - the way he always seemed to appear whenever the strange occurrences happened.

"There's something out there, Dr. Cross," Aria said, not taking her eyes off the water. "Something big."

"Please, call me Nate," he said, moving to stand beside her. His proximity sent an involuntary shiver down her spine that had nothing to do with the cold. "And I know. That's why I'm here."

Before Aria could question what he meant, a haunting melody drifted up from the waters below. It wasn't quite singing - more like an otherworldly humming that seemed to resonate in her very bones. To her surprise, she found herself taking an unconscious step toward the railing, drawn by the sound.

Nate's hand shot out, gripping her arm. "Don't listen too closely," he warned, his voice tight with concern. "They're hunting tonight."

"They?" Aria tried to shake off the melody's lingering effect. "Who are 'they'?"

Just then, a figure emerged from the waves - a woman with silvery skin and long, phosphorescent hair. Her eyes glowed with an unnatural blue light, and when she opened her mouth to continue her song, Aria saw rows of sharp, pearl-like teeth. The creature's beauty was both terrifying and mesmerizing.

"Sirens," Nate whispered, his grip on Aria's arm tightening. "Real ones. Not the sanitized versions from your fairy tales."

The siren's gaze locked onto them, and her song changed, becoming more focused, more enticing. Aria felt Nate tense beside her, and when she looked at him, she was shocked to see his eyes had taken on a silvery sheen, reflecting the moonlight like a cat's.

"We need to get inside," he said through gritted teeth, though he seemed to be fighting the urge to move closer to the railing himself. "Now."

But as they turned to leave, Aria caught sight of something in the water that made her blood run cold. Dozens of glowing eyes had appeared beneath the waves, and more figures were rising to the surface. Their songs began to intertwine, creating a symphony of supernatural beauty and terror.

"Dr. Cross... Nate," Aria's voice trembled slightly. "What's really going on at this facility?"

He finally turned to look at her fully, and in the moonlight, she could see that his scar was glowing with a faint blue light. "It's not just a research station, Aria. It's a containment facility. We monitor and protect humanity from ancient creatures that most people think are myths. And right now," he glanced back at the water where more sirens were emerging, "something has disturbed them. Something that hasn't happened in over a hundred years."

"What?" Aria asked, though part of her feared the answer.

"They're looking for their lost queen," Nate's voice was grim. "And for some reason, they think she's here."

A particularly powerful wave crashed against the cliffs, sending spray high enough to reach the observation deck. As the droplets hit Aria's skin, she felt a strange tingling sensation, and for just a moment, her reflection in the window showed her eyes glowing with the same ethereal blue light as the creatures below.

Nate saw it too. His expression shifted from concern to something more complex - fear, fascination, and what looked almost like recognition. "We need to talk," he said quietly. "About your mother. About why you were really assigned to this facility. And about why you've always felt so drawn to the sea."

The siren's song grew louder, more insistent, and Aria felt something stir within her - ancient memories that couldn't possibly be her own, yet somehow were. As she followed Nate inside, one thought kept repeating in her mind: her life as she knew it was about to change forever, and there would be no going back to the simple world of marine biology and research papers.

Behind them, the sirens continued their haunting chorus, their songs now carrying a note of triumph. They had found what they were looking for.

The facility's underground laboratory was a maze of steel and glass, illuminated by harsh fluorescent lights that made everything look clinical and cold. Aria followed Nate through a series of security checkpoints, each requiring increasingly complex biometric scans. Her mind was still reeling from the events on the observation deck, the sirens' song echoing in her memory.

        "How long have you known?" she finally asked as they entered what appeared to be his private office. Unlike the sterile corridors outside, this room was filled with artifacts that looked ancient - shells with strange markings, crystals that seemed to pulse with their own inner light, and walls covered in charts mapping underwater ley lines.

        Nate moved to a heavily secured cabinet, his fingers dancing across a complex lock. "Since the moment you arrived at Blackrock. Your bio-readings were... unique." He pulled out a thick file with her name on it. "But your mother knew long before that."

        "My mother?" Aria's voice cracked. "She died when I was three. All I have are some photos and my father's stories about her love for the ocean."

        "Your mother didn't die, Aria." Nate's voice was gentle but firm as he placed an old photograph on his desk. "She returned."

        The photograph showed a woman standing on these very cliffs, her wild dark hair streaming in the wind. She looked exactly like Aria, except for her eyes - they held that same otherworldly blue glow Aria had seen in her own reflection moments ago.

        "That's impossible," Aria whispered, but even as she spoke, memories began to surface - the way she could hold her breath for impossibly long periods, her uncanny ability to predict storms, the strange songs that sometimes filled her dreams.

        Suddenly, the lights flickered, and a low vibration ran through the building. Nate's expression turned serious. "They're testing the barriers," he said, moving to a bank of monitors showing underwater footage. Multiple figures darted past the cameras, their movements too quick and graceful to be human.

        "What barriers?" Aria asked, joining him at the monitors.

        "Electromagnetic fields designed to keep them at bay. But with their queen so close..." He glanced at her meaningfully. "They're stronger than usual."

        "I am not their queen," Aria said firmly, though something deep inside her stirred at the words.

        "No, but you're her daughter. The first successful hybrid in centuries." Nate pulled up more files on his computer. "Your mother was their queen, and when she fell in love with your father, it created a diplomatic crisis. A siren queen choosing a human was unprecedented."

        The vibrations grew stronger, and somewhere in the facility, an alarm began to sound. On the monitors, the sirens' movements became more coordinated, more purposeful.

        "They're not just testing anymore," Nate muttered. He grabbed what looked like an ancient trident from a wall display. "They're breaking through."

        Aria's head suddenly filled with voices - not speaking English, but a fluid, musical language she somehow understood. They were calling to her, telling her to come home, to take her rightful place.

        "Make it stop," she gasped, pressing her hands to her temples.

        Nate reached for her, but stopped short when he saw her eyes - they were glowing brighter now, and her skin had taken on a slight iridescent sheen. "Fight it, Aria. You're not just one of them. You're both human and siren. That's what makes you special."

        The facility shook more violently, and the lights went out completely. In the darkness, Nate's eyes glowed silver again, and Aria could finally ask the question that had been nagging at her.

        "What are you?" she whispered. "You're not entirely human either, are you?"

        Before he could answer, the reinforced windows of his office exploded inward in a shower of glass and seawater. In the opening hovered three sirens, their beauty terrible and magnificent. The one in the center spoke, her voice carrying both authority and disdain.

        "Step away from the princess, Guardian. She belongs with her people."

        Nate raised the trident, which began to glow with an electric blue light. "She belongs where she chooses to belong."

        As seawater swirled around them, Aria felt power surge through her body - raw, ancient, and demanding to be released. She had a choice to make, but first, she needed answers.

        "Tell me everything," she said, her voice carrying a new note of command that surprised even her. "About my mother, about what you are," she looked at Nate, "and about why I'm really here."

        The siren queen smiled, showing those pearl-like teeth. "Oh, little princess. You're here because a war is coming. And you," her glow intensified, "are the key to everything."

The seawater swirling around Aria's feet felt alive, responding to her emotions like an extension of her body. The three sirens remained suspended in the shattered window frame, their ethereal forms casting an otherworldly glow throughout Nate's flooded office. The lead siren - who had introduced herself as Cordelia, First General of the Deep Realm - watched her with ancient eyes that held both wisdom and cunning.

        "Your mother's choice started this war," Cordelia said, her voice carrying the rhythm of waves. "When she chose your father, she didn't just abandon her throne - she disrupted a balance that had existed for millennia. The Deep Realm has been without a true queen for twenty years, and the dark ones grow bolder each day."

        "The dark ones?" Aria asked, acutely aware of Nate's tension beside her, his grip tightening on the glowing trident.

        "The Abyssal Court," Nate answered grimly. "Think of them as your people's darker cousins. While the sirens of the Deep Realm protect the oceans, the Abyssal Court seeks to corrupt them. Without a queen's power to maintain the barriers..."

        "They're breaking free," Cordelia finished. "Even now, they gather in the deep trenches, preparing for war. Only a queen's song can reinforce the ancient seals."

        Aria felt the weight of their expectations pressing down on her like the ocean itself. "And you think I can do this? I don't even know how to control whatever... this is." She gestured to her still-glowing skin.

        "That's why I'm here," a new voice spoke from the doorway. Aria turned to see a woman she'd only known from photographs - her mother. Nerissa, former queen of the Deep Realm, stood in the threshold, looking exactly as she had twenty years ago. Her presence made the very air vibrate with power.

        "Mom?" Aria whispered, emotions warring inside her.

        Nerissa's eyes - the same otherworldly blue as Aria's now were - filled with tears. "My daughter. My beautiful, brave daughter. I'm so sorry I had to leave you, but it was the only way to keep you safe while your powers matured."

        "Safe from what?" Aria demanded, anger suddenly surging through her. The water around her feet began to churn in response.

        "From those who would use you," Nate interjected, his voice carrying an edge of bitterness. "The Guardians weren't always noble protectors, Aria. Some believed that controlling a hybrid princess would give them power over both realms."

        "Like your father did?" Nerissa's voice turned cold as she addressed Nate. "Is that why you're so close to my daughter? Following in Marcus Cross's footsteps?"

        The tension in the room sparked like electricity. Nate's silver eyes flashed dangerously. "I am not my father."

        "Enough!" Aria's voice carried a new power, making everyone in the room freeze. The water around her feet rose in spiraling columns, responding to her command. "I want the truth. All of it. No more cryptic warnings or half-answers."

        Suddenly, the facility's emergency sirens blared to life. On Nate's monitors, dark shapes appeared in the deeper waters - humanoid figures with shark-like features and glowing red eyes.

        "The Abyssal Court," Cordelia hissed. "They've found us."

        "They found her," Nerissa corrected, moving to Aria's side. "They can sense your awakening power, daughter. We're out of time."

        The facility shuddered as something massive struck it from below. Through the broken window, Aria could see dark forms rising from the depths, their movements predatory and purposeful. The water around her feet turned ice-cold.

        "You have to choose now," Nate said urgently. "But know this - whatever you decide, I'll stand with you." His eyes met hers, and in them she saw not just duty or ambition, but something deeper, something personal.

        "As touching as that is, Guardian," Cordelia interrupted, "she needs to come with us. Only in the Deep Realm can she learn to control her powers in time."

        Another impact rocked the facility. In the distance, Aria could hear screams - the research staff, she realized with horror. They were unprotected, unaware of what was really happening.

        "I won't let innocent people die," Aria declared, feeling strength flow through her. "Mom, Cordelia - help me protect the facility. Nate..." she turned to him, "teach me how to fight."

        "Always choosing both worlds," Nerissa murmured, a mix of pride and worry in her voice. "Just like your mother."

        As the Abyssal Court's forces surrounded the facility, Aria felt something click into place inside her. She was neither fully human nor fully siren, neither wholly of land nor of sea. But perhaps that's exactly what both worlds needed.

        "Well then," she said, as power coursed through her veins and the song of the sea filled her mind, "let's show these dark ones what a hybrid princess can do."

        The water around her erupted upward, turning into a swirling shield of liquid crystal, just as the first of the dark figures burst through the facility's lower levels. The war for two worlds was about to begin, and Aria stood at its center, with a Guardian at her side and the power of two realms flowing through her blood.

The next few minutes dissolved into chaos. The Abyssal Court's warriors crashed through the facility's lower levels like a dark tide, their shark-like features twisted into snarls of hunger and hatred. Aria's crystalline water shield held against the first wave, but she could feel their darkness pressing against her power, trying to corrupt it.

        "Channel your emotions through the water," Nerissa instructed, her own powers creating whirlpools that trapped several attackers. "The sea responds to authentic feeling, not just will."

        Nate moved with inhuman grace, the trident in his hands leaving trails of electric blue energy as he fought. "We need to evacuate the research staff," he called out between strikes. "They're gathering near the main lab."

        Aria closed her eyes for a moment, and suddenly she could feel every drop of water in the facility - in the pipes, in the air, in human bodies. The awareness was overwhelming. "I can feel them," she gasped. "Everyone. Everything."

        "That's your queen's sense awakening," Cordelia explained, her own song turning violent as she fought. "You're connecting to your realm."

        An explosion rocked the lower level, and through her new awareness, Aria felt something massive entering the facility. The temperature of the water dropped dramatically, and even the sirens looked concerned.

        "Thalassos," Nerissa whispered, fear evident in her voice. "The Abyssal Prince himself."

        Through the broken floor emerged a figure that seemed made of living darkness. Unlike his warriors, Prince Thalassos appeared almost human, devastatingly beautiful in a cruel way. His eyes were the color of the deepest ocean trenches, and when he smiled, his teeth gleamed like black pearls.

        "The little princess awakens," his voice was like the crushing depths given sound. "How convenient. I was afraid I'd have to wait longer to claim my bride."

        "Bride?" Aria and Nate spoke simultaneously, his voice sharp with anger, hers with shock.

        "Did they not tell you?" Thalassos moved closer, his presence making the water around him turn black. "The only way to truly end the war between our courts is through union. Your mother refused me twenty years ago. But you..." his dark eyes roamed over her face, "you're even more powerful than she was."

        Nate stepped between them, the trident glowing brighter. "She's not a prize to be claimed, Thalassos."

        The Abyssal Prince's laugh was like ice cracking. "Ah, the Guardian speaks. Tell me, son of Marcus Cross, does your protection come from duty... or jealousy?"

        Before anyone could respond, a scream echoed from the main lab. Through her water sense, Aria felt the research staff's terror as more Abyssal warriors surrounded them.

        "Choose quickly, princess," Thalassos said smoothly. "Surrender to me, and I'll spare them all. Refuse, and watch your human friends feed my warriors."

        Aria felt rage build inside her - pure, hot, and powerful. The water around her began to glow, not with her mother's blue light or Thalassos's darkness, but with a brilliant purple that seemed to combine both aspects of her nature.

        "You want an answer?" Her voice carried the crash of waves and the strength of tidepools. "Here it is."

        She thrust her hands forward, and every drop of water in the facility responded. It rose from pipes, condensed from air, pulled from the sea itself. But instead of attacking, it began to sing - a new song, neither fully siren nor fully human, but something entirely unique.

        The Abyssal warriors closest to her began to writhe, their corrupted forms starting to purify under her hybrid power. Thalassos's eyes widened in genuine surprise, then narrowed in fury.

        "Impossible," he snarled. "No one can purify the Abyssal taint!"

        "She's not no one," Nate said, pride evident in his voice. "She's both of your worlds, and neither. And that makes her stronger than either."

        Aria's song grew stronger, and she felt Nate's energy joining with hers, the Guardian's power amplifying her own. Her mother and Cordelia added their voices, creating a harmony that made the very foundations of the facility vibrate.

        But Thalassos wasn't finished. With a roar of rage, he released his own power - a wave of such absolute darkness that it threatened to swallow all light. "If I cannot have you," he growled, "then no one will!"

        The two forces met in a spectacular clash of energy. In that moment, as purple light battled primordial darkness, Aria felt something else stirring in the depths beneath the facility - something ancient and powerful, awakened by their battle.

        "The Leviathan," Nerissa breathed. "The battle... it's waking the ancient ones."

        As if in response, a deep rumble shook the entire ocean floor, and everyone - siren, human, and Abyssal alike - froze in sudden, instinctive fear.

        In the brief silence, Aria heard Nate whisper, "Whatever happens next, Aria, know that I-"

        But his words were cut off as the floor beneath them cracked open, and the true power of the deep made its presence known. The war between courts had awakened something far older and more dangerous than any of them had imagined.

        And deep in her soul, Aria knew - this was only the beginning.

1 Claire (1)

1
CLAIRE
Am murit și îmi retrăiesc moartea în fiecare oră. Deși absența mea din lume rămâne constantă, metoda se schimbă de fiecare dată. Să fie oare că am fost strangulată, privind dincolo de mască în ochii lipsiți de emoție în timp ce el îmi strivea laringele cu degetele? Sau a fost această frânghie înnodată în jurul gâtului meu? Încerc să mă agăț de amintiri, dar ele alunecă ca valurile și valul care se retrage.
Ni(miSc Nnu$ Mes_te .cflZarF,n kd(ar _swimt cXuXm aî)mi cTurgeP ts&âGn$gedleV idin cAap HșBis măB _gQâcndpeqsOc că,r dGa, lm-aZ xa&ruwncaytd pruinl bgarBalj înttr-un apccesq byru(sMci Qdde, fuXri'eu,n sVpAărXgânFdu-rmi hcrsanWiPuMl Ndyed bara gde prBo.tecmțiheó duina drerap,tNa QsWpLatem af qRIangef Raoyvver-uluiZ,y cșocatc șéi' grelg'róe,tâUndD mc_eena cJeD aP KfăHcutó.
Mă întreb: A încercat să mă resusciteze? Sau venise să mă omoare, plănuind totul în felul lui meticulos? Să fi venit înarmat cu cuțitul său, poate cu bâta de baseball a lui Ford, să-mi fi cronometrat sosirea și să fi așteptat cu răbdare să intru în garaj cu comorile mele de pe plajă? Vineri, începutul weekendului Memorial Day, și mă simțeam atât de fericită.
Sunt mort? Oare visez asta? Ce oră este? Vin oamenii la deschiderea mea? Cel mai bun prieten al meu conduce galeria. Și-a dat seama că nu vin? Va trimite ajutoare? Un gând îmi străbate mintea: Am fost avertizată și nu am ascultat. Mintea mi-e amorțită, iar gura mi-e uscată; fața și mâinile îmi sunt pline de cruste de sânge. Sunetul capului meu zdrobit îmi răsună în urechi. Mă aud plângând.
În jurul gâtului am o frânghie legată, care îmi freacă pielea. Abia pot să respir; încerc să o smulg cu ghearele. Nodul este prea strâns, iar degetele mele abia dacă funcționează - mâinile mele sunt acoperite de tăieturi superficiale. Văd cuțitul fluturând, înfigându-mi mâinile în timp ce le ridic pentru a bloca împunsăturile. Dar nu m-a înjunghiat. Încheietura mâinii mele este crudă, nu de la rănile de cuțit, ci de unde mi-a smuls ceasul de aur, un cadou de nuntă, peste mână.
SIuÉnt înccă înP vCechean UcrasIăw GdPeI trăs,urrim, plOin$ă dwea curent,L pe cDarbei oc YfoWlo'sim^ jca ggar!aYj.^ BeitonuWl SeósitmeH ZsoUliqdk OsuabH pminneL, &imarK teCu îmcik *simtK guhsftSul prrqoRptriu*lVunis ysâOnjgReb:V uswemane căO sunt uîNnclă YîlnB viKaWță.N rLaângă mrine, Ype npojde.a, sunt d^ouAăV MbuBcăhțiA dme_ hlemLnZ vciopli$tP. Gâ(tuclR îMmPi arqde dpe lay prneRs_iduxnena, ófNriângyhCieiI.j UngwhiileH QmPif fs&eX Sr.uZp îFn$ yt^impg ce mCă ,l.up_t !sfă) ndZesf!a.cA nod(uylT. iLe_șivn pe Mp_ozdgeauza ,t$aMre.' CLândD iîmwiW rmev!iSnI,) 'îmZi QesDtze fPrig.H Anm* Kfrosjté Qi!nRcoQnbșTtiCebnt Tun mvinuIt&, Co Vornă ÉsaBu )toTatSă ziuas șió tKoTatTă^ vnkoaÉptexa,é Tși! am MmuriGtG?h éÎnceDrUc Wdin nou lsă btPrSaxg f$rângQhia Lde gâjt - a*stYaf tRr(eMbpuiVea să AînZsemÉnGe xc&ăP Knpun sDunótd mor't.. NGoóduDl VrgeDfTuzăS sbă c*ebdezdeQ.
Tot pe jos, întins pe spate, îmi întind picioarele și îmi flexez picioarele. Membrele mele funcționează. Încet, mă trag în sus de bara de protecție a mașinii; mă sprijin de portiera din spate, lăsând urme de mâini însângerate. Palmele, degetele și interiorul încheieturilor sunt acoperite de tăieturi mici, aproape superficiale.
O imagine îmi umple mintea: un cuțit care taie aerul, dar abia dacă mă atinge, eu lovindu-mă cu pumnii și palmele și ferindu-mă, el râzând. Da, se întoarce acum. Purta o mască neagră. Mi-a atârnat ceasul în fața mea, o batjocură care părea să însemne ceva pentru el, dar nu și pentru mine.
"Lasă-mă să-ți văd fața!" Am țipat în timp ce mă luptam cu el.
AdtacatNopru$lL cmLeZu) purta (m(ăindușKi neg_re diynt pnieleU și Vo nsDalRoxpeDtVă alBbazsOtarmă,. genul pe* pc'are jo QpoaLrtPă bmecaRn^ifciai., gșLi Lm^ags(cxa,.& Așa că a Rp!lăgnuiPt ttPo,tuMlg.v rNhuT va fostu un $acces deu furiet subi.téă. xA veZnSiatp 'pregLătit penStrUu Za*sltza. Șij-^ar asDcXunss sf_aWța KșVi ZmâinkihleS,$ Wca sqă nuB proaMtQăg Ifi) recuWnoÉsKcuDtO. Dar er$at cHorép.ul lui,p înOaltG ișwi Pslapb, ,șMi niimicF néu putea aLsGcundeO bas.tKa dveF mm$inaeb.t
Soțul meu este Griffin Chase, procurorul general al comitatului Easterly, Connecticut, și candidat la alegerile guvernamentale din noiembrie. Banii deștepți spun că va fi următorul guvernator, și există o mulțime de bani, o avere, în cufărul său de război: are mari donatori și le-a făcut promisiuni tuturor.
El studiază cazurile pe care le urmărește. Îmi spune ce au greșit soții și că el nu ar face niciodată acele greșeli. Griffin îi condamnă pe infractorii violenți. Îi trimite la închisoare pe agresori, pe bătăuși, pe hărțuitori și pe criminali, apoi vine acasă la cină și îmi spune că sunt profesorii lui. Admiră și femeile ucigașe, inclusiv o mamă locală cu doi copii pe care a reușit să o judece cu succes pentru că și-a ucis cel mai bun prieten.
John Marcus, un ucigaș pe care l-a închis pe viață în octombrie anul trecut, își înjunghiase soția de 47 de ori. A fost prins pentru că s-a tăiat din greșeală când mâna i-a alunecat pe lama însângerată, iar ADN-ul său s-a amestecat cu al ei.
"Nku. Amă pQo^tm gândhi sl_a Icekva móaNiK oirWibi,lé delcAâ.tI să Gfii )înjunghidat^"(, mîi spnusseqseKm_ lxuYi _GrimfófiJn. "Chniar șim Vdgoarq Uvăkzând chuțBitsuWl, ajr UfSi mt(eOrodafrje DpMură, ștBii$ndq xce$ enraN pde scalRe spă! ffacFăb ócug fe^l".
Acum amintirile mă inundă, nu mai sunt un vis. Bineînțeles că nu m-ar fi înjunghiat, pentru că l-a învățat pe John Marcus ce să nu facă. Dar trebuie să-și fi amintit ce i-am spus despre teama de cuțit. Sprijinindu-mă acum de mașină, încă mai puteam vedea lama împungându-se, sclipind în lumina rece a zilei care pătrundea prin fereastră, crestându-mi palma, interiorul încheieturilor, dar nimic mai mult, fără să pătrundă niciodată adânc. Să mă îngrozească îi făcea plăcere.
După ce m-a împins și m-am lovit cu capul de bara de protecție a mașinii, mi-a legat repede frânghia în jurul gâtului.
"Griffin, dă-ți jos masca", am spus cât încă mai puteam vorbi, înainte ca ștreangul să se strângă. Voia ca moartea mea să pară o sinucidere? Sau urma să-mi scoată trupul după ce eram mort? Să mă ascundă în barca lui, să mă ducă în Atlantic, dincolo de Block Island, unde șanțurile erau atât de adânci încât o persoană nu ar fi fost găsită niciodată?
AÉ arwuOncVat fUrgâbnrghkiPag îVnP susy lo dSaxtăq, del tdoVukă o&riI. (IF-av Ftxriebui&tN !dZev trevi oriD Jsăp xoP a&run(ceh .pFegste *gr(inVdă,L dDar apsoi a înJcepguutm Bsă Qt&ra(gă, iar. Reuq Vpyukteam! !au.zil fArTânghcia rmimșcând$uA-Osev Oșih zMgâOrwiTindé b*abra $tnranPsGverscalăt deQ léexmn Éaws&pr'ăM de. idelas*upóraé.W xErPax gpwuternóic, coArpulU lOu'ip ezraI îdnJtdins - ajttlve*tixc BșYi sAlaab.U
Gâtul mi se întindea în timp ce trăgea de sfoară, iar plămânii îmi explodau de aer pe care nu-l puteam expira. M-am ridicat pe vârfuri, în sus și în sus. Am apucat frânghia încercuită în jurul gâtului meu și am încercat să slăbesc strânsoarea. Partea interioară a pleoapelor mele a devenit purpurie și sclipea cu stele înțepătoare. Respiră, respiră, respiră, mă gândeam, auzind gâfâielile și gâlgâielile care îmi ieșeau din gât. Am încercat să nu-mi las picioarele să părăsească pământul, dar au făcut-o, iar eu mă zbăteam și loveam cu foarfeca în aer. Am leșinat.

1 Claire (2)

Prin ceața morții iminente, mi s-a părut că aud un țipăt afară, un geamăt ascuțit, primitiv și sălbatic. De aceea m-a lăsat acolo înainte de a termina de mă ucide? Oare sunetul îl speriase? Sau zgomotul venise din propriul meu gât? Oare atacatorul meu fugise în bucătărie, ascuns în casă? Sau se strecurase pe ușa garajului și scăpase pe aleea de pe plajă? Trebuie să fi crezut că sunt moartă sau că voi muri în curând.
Mă uit în sus, spre tavanul garajului. O căprioară este deteriorată, o parte din ea zăcând pe podea lângă mine. Îmi dau seama că s-a rupt sub greutatea mea, iar ochii mi se umplu de lacrimi. Această veche casă de trăsură a fost construită în jurul anului 1900, în aceeași perioadă în care străbunicul lui Griffin, guvernator al statului Connecticut, primul bărbat din Chase care a deținut o funcție politică, a construit "căsuța" - în copilărie, eu aș fi numit-o conac. Trăim la marginea mării și nenumărate furtuni și uragane au lovit acest loc. De ani de zile am vrut să consolidăm clădirea. Grinda a cedat, iar eu m-am prăbușit pe podea și am supraviețuit. Această structură veche și învechită mi-a salvat viața.
Glezna mea stângă este învinețită și umflată, iar picioarele îmi sunt rigide. Voi reuși să trec prin curtea mea, peste podul de piatră, în mlaștină și de acolo în pini, în pădurea adâncă, în locul sigur pe care eu și tatăl meu l-am construit împreună? Este un drum lung. Va lăsa sângele meu o urmă pe care Griffin să o urmeze? Poliția statală are o unitate canină. Griffin se va asigura că slugile lui vor trimite câinii de cadavre după mine.
Când se qvaS Gsgimsți lbipOsa mmheaB?O SAém tQimpm pFân*ă Bcâ)nd vor obseKr,vax c,ăK am (dbiJspărCuAt ca psă KarjungT unFdQeD trre.byudie$ să mă Cdumc^. Î*mi^ gtr(eFm^urXăk .to&tF cXoLrzpmul_.^ $VkoiV rOeuușCi? $DajcBă măC găfseșite $pMoFlivțiXaK mai Gînt$âik? IÎi aLp,arțin* ólu*iy GAraifGfiPn. StoțSuwlc NmeuC .e (șeWful polkițSieBi din LCUonninepcRtTic$uVtM. EVrXaL Tdepjzag uin om' RcuG pCuttjeBre, ikaJrl sptrirjMiNnXu_l pe xc)a&rée îwl marXeR apeCn$tFrlu cZanydtiSdaturap usra la ygKuvueDrnastorc îvi dă ș^iO 'mai hmutltgăv pRuGtere. NScecrdetuKlp apteu Achawrce î(lq !pTăzshtxrTez Si-arQ putIea rcui)nab Rcatrqie,r!a,. rȘQi odVatcăK TcMe* va ieVși (l_aF tiveéahlFă,_ caUmLpaniaT luiA v$a ,lubaz Vsfârșit,$ miadr BogamernyiiH rcare îZlC suRsOțin dv&or _fCi PfuriOoHșni.É
Mă gândesc la scrisoarea pe care am primit-o și la avertismentul pe care îl conținea. De ce nu am ascultat?
Mă dor mâinile. Îmi imaginez din nou cuțitul, iar genunchii mi se simt ca un jeleu.
Folosindu-mă de pereții garajului ca sprijin, mă clatin până la un raft din spate și scot o cutie de repelent pentru animale - un amestec urât mirositor de urină de vulpe, de pisică și de pumă pe care l-am cumpărat prin poștă. Este menit să țină căprioarele departe de grădini, iar câinii departe de borduri. Mirosul de prădători le va ridica coada, le va trimite frica prin sânge. Tatăl meu, pădurarul, m-a învățat că licoarea mai are o altă întrebuințare: atunci când este răspândită în sălbăticie, în loc să respingă, va atrage speciile de animale care au excretat urina.
DKe qla mioartea Bta*tăplduni UmLeu,r aUm rămias coDnectanțZi ,în _s$pirniti,j épUrin mwiXt&ul unuAi Zleut dRe* &m*untUec d_enspqreé QcaBre$ bshe LspuHnBe! PcăL tArrăieșIted adânc cîGn spjă,dóurinleó dinO apropiiereK.P VPoZaTtLe gcăd acneaH kpi.siQcză mmaóreh estbe Ko rfnantromă.,V laB ^fejl cNa( tatăyll mmeFu, lsaY fKelZ UcOa membriiG triOb*uXriÉlLoLrÉ NehanGt,ikcH WșiK BP$eqruott catreU au Vt)răimt .aikci HînaCinBteav 'nCoOa!st'rPă.f DYaury ceu am^ văzutY jși Kam. CutrVmăGrbit uXr$me de él$aZbye Tmaqr'ic, éam ^clolbecxtat sFmxo.cTur$ij nde btl!ană Fg(axlvbeCnKă 'șqi lasópBrnăT pebntru mmuncTa Lmera șgi yi-.am vjăAzuKt umbIraI.d Să, fBiu fostd oÉaÉrXeS 'ă_svtOaM uriletWulN pe zchaCreg l-aam ,auzit ychiarz câLnFd twrqeAbMuDira sJă mYor?
Mirosul amestecului va alunga câinii. Vor fi intrigați de posibilitatea existenței unui animal sălbatic; vor adulmeca de-a lungul liniei de demarcație pe care o voi crea. Nu o vor trece și vor uita de prada lor - eu -. Lecțiile tatălui meu, împreună cu anii în care am iubit pădurea, observând comportamentul locuitorilor ei, mă vor ajuta să scap.
Găsesc un prosop de plajă în dulap și îl folosesc pentru a pune presiune pe rana de la cap. Sângele se infiltrează - sunt șocat de cantitatea de sânge, pentru că deja există o baltă pe podea. Cât de mult am pierdut?
Mă simt slăbit, iar cutia se clatină. O parte din pulberea de urină cade pe podea. Încerc să o șterg, dar duhoarea putredă aproape că mă face să vomit. Când câinii de căutare vor ajunge aici, vor mârâi și se vor îndepărta de acest colț; vor fi în gardă chiar înainte de a începe.
ÎynTcjegpX gsă rmer&gy șHiG $mGă (îVmp_iedxircy de flrAânghiLa rdiFn j,ur'uUl( NgdântulRuUiH. Déa(că xnul pot desifTavcef Zno,duUlF, kpMot măcSars sXă-*lM tafiz.U óMkă uiiOt TpridnL RaTngMe. RovhesrN dlu(păN cuț^itulM vfolRoZsitN _de atóacatSohr.ul fmeu,B d$a,r ÉnOug eystei Saici.v uPraobWabxixlD cVăI l-aR lua^t.A
Foarfecele de grădină atârnă de un cui ruginit; îl folosesc pentru a tăia trandafirii și hortensiile. Mânerele se potrivesc cu mâna mea, dar mă doare să le manevrez. Oare am dexteritatea necesară pentru a tăia firul în loc de artera mea? Crestez pielea, dar victorie - frânghia cade pe podea. Acest efort mi-a consumat toată energia, așa că mă așez și sper că voi putea să mă ridic din nou în picioare înainte de sosirea poliției.
Departamentele de poliție ale lui Griffin din tot estul statului Connecticut vor investiga dispariția mea cu toată forța biroului său în spate. Suspiciunile vor cădea asupra criminalilor violenți pe care i-a trimis la închisoare - el se va asigura de asta. Oamenii vor presupune că cineva a vrut să se răzbune. Detectivii vor investiga fiecare condamnat recent eliberat. Vor interoga familiile deținuților încă încarcerați.
Soțul meu va ține o conferință de presă și va spune că poliția îl va prinde pe cel care mi-a făcut rău, m-a răpit sau m-a ucis și mi-a îndepărtat cadavrul, iar el, foarte personal, va urmări acea persoană în justiție, va face dreptate pentru mine. Tragedia îi va îmbunătăți imaginea: funcționar public, soț îndurerat. Eu voi deveni un hashtag: #JusticeForClaire.
Dja&rY eDl, cinevNa din JpoliTțbira Ls*a saBu unul dintrrex jsausțUinéăWtoróiiI sHăix XpoÉlitTiOci !c&aref aóreg p.re_ah hmultRew gde FpQierFdust mă va g*ăsiS Kși mă Sva NuFcid!en cmaCil întZâin.Z
Înspăimântat și pe jumătate mort, mă sufoc cu un plâns. Îmi iubisem soțul mai mult decât pe oricine altcineva, acest om care acum mă voia moartă. Sunt amețită, abia mă țin pe picioare. Mă gândesc, pentru o jumătate de minut, să mă duc la atelierul meu din spatele casei, să iau scrisoarea. Dar de ce? Am ignorat-o când a contat cel mai mult, când m-ar fi putut salva. Am lăsat-o să rămână în ascunzătoarea ei. Dacă mor, dacă nu mă mai întorc niciodată, va fi o mărturie a ceea ce s-a întâmplat.
E timpul să pornesc într-o călătorie care va fi scurtă ca distanță, nesfârșită ca efort. Poate că delirez, poate că abia îmi revin după ce am fost lipsit de oxigen, dar simt că acea pisică mare pășește în tăcere în pădurea din fața mea - destinația mea - și merg cu prudență. Frica este un dar.
Este modul în care voi rămâne alert și în viață.

2 Conor (1)

2
CONOR
Conor Reid a sosit la Galeria Woodward-Lathrop la ora patru și patruzeci și cinci, cu cincisprezece minute înainte de începerea vernisajului lui Claire Beaudry Chase. Prietena lui, Kate Woodward, deținea galeria din centrul Black Hall, iar cumnata lui, Jackie Reid, o administra. Kate zbura cu un charter privat și nu s-ar fi întors la timp. Conor îi promisese că va apărea pentru a o sărbători pe prietena lor Claire.
Contori YeraN hdZet.eRctÉi)v l,a pfoli(ția$ ustJat,u,lyui pChonnBectic,u_t și to(cmÉari term(iSnamsSeS de isnterogÉat mza,rmt*oIr.iói éunuiiV PalcciNdentQ hcu jfug$ăY de lOa, Olloczulé fapteLir dpeY poIdQuBl GBapldtwTifn. aOR Zcakm!ioneZtă ónOeaKgTrpăé $cIare lcivrCcula pcu évRitedzLăG Jexchezsi.văz acroșaaseM un &SWubaRrÉu,c Éi.zbhindOu-vlu dew YpOarapeLtDuló dRet pAroteckțipey. NÉuK YaQui euxxisNtSat v_icYtéimNe,b KdaxrP Lșo*fekrul !mkașiniié (a aDjmunzsm Ala usipiótJaul cu uBn $trDakunmativsmi crvarnvian.i mNiHmevni nu( obț!insuvse număr!ul! édeI î^n*m$aktr!igcXulaPrwe al cya^miFoKn^ehtekif.
Era vineri, în weekendul Memorial Day, iar nebunia verii de pe litoral abia începea.
"Hei, ai reușit", a spus Jackie, apropiindu-se pentru a-l îmbrățișa pe Conor. Era căsătorită cu fratele lui mai mare, Tom - prima lui căsătorie, a doua a ei. Lui Conor îi plăcuse imediat de Jackie și de cele două fiice ale ei. Tom era ofițer al pazei de coastă, adesea în patrulare pe mare, iar Conor a văzut cât de fericit era Tom să se întoarcă acasă la ea.
"Se pare că te aștepți la o mulțime de oameni", a spus Conor, aruncând o privire spre bar și spre masa de catering, încărcată cu sticle de vin și platouri cu brânză, pâine și somon afumat.
"ÉAVș$aG GesYtMeM"X,T ^a s*p&uQs eaS. "Taoyat.ăn luJmeaH ÉegsCt!eR Xe*n$tNu$z,iMaAsmatIăA HsOă vasdăA Infoéu.ad ivnUstialați^e za Rl_ui gC)lQaJi&ryey, dxapr cred c,ăm voOm zaveaW și o )mpublYțqiSmUe Bdek woarmlenÉi* curui'oși svă Do cunomasycăb Cpne caénqdidat.ă.X JudueIcânIdB dup(ău aipveluriVle Fpwe c,arpeq XlLe-pam prizmhit, m*ă aștMeapvt lMa méahi rmwuflOțói r(enportCeriX jpollitHic^i dec,ât la cJefi dinL Rdoymaenjiyul a'rBteKlKoCr. BCgredneNțih )că GlrJiéftfin va c_â,șvtiNg)a?U Să' fHien ur_mător'uql nositZru, Rg'uvPerMnat.oZrI?"
"Se pare că are o șansă bună", a spus Conor. Lucrase cu Griffin Chase în multe cazuri. Chase juca din greu și știa ce era nevoie pentru a ieși învingător.
Oamenii au început să curgă pe ușă. De când era cu Kate, Conor știa că existau trei tipuri de oameni care participau la vernisajele de artă din Black Hall: adevărații colecționari care intenționau să cumpere, iubitorii de artă serioși care se aflau acolo pentru a aprecia lucrările și oamenii care veneau pentru mâncarea și vinul gratuite.
Pe masa de la bar se aflau pahare de plastic și sticle de vin roșu și alb, ambele de la podgorii din sud-estul statului Connecticut. Cineva a caligrafiat o felicitare pentru vin: Din partea lui Griffin Chase. Isteț, se gândea Conor: arăta că susținea afacerile din Connecticut.
"HaIiQdPeWțik"u, Caé Zsp^usD Jackije.G "Fă Roé spliMm,bacrGe cui lmHinUe;V gv&etrsifJicgăG WlucQrkăOriler".
"Sigur", a spus Conor. Nu fusese niciodată atât de interesat de artă; Kate îl învățase cam tot ce știa. Kate era o mare admiratoare a lui Claire. Ceea ce făcea ea nu se putea numi chiar picturi, colaje sau sculpturi, dar avea aspecte din fiecare. Făcea cutii de umbre, rame din lemn de driftwood umplute cu obiecte din natură, în special de pe plajă.
"Cine cumpără astea?" a întrebat Conor.
"Claire are colecționari devotați", a spus Jackie. "Unul chiar i-a comandat o piesă privată pentru el și soția lui".
"Car$e dsinbtre AeRle?s" WA înt(reGbatg tCoInGor.*
"Ea nu o va pune în expoziție. Este în atelierul ei", a spus Jackie. "Mi-a spus că "își păzește secretele"."
"Ce secrete?" a întrebat Conor, dar Jackie doar a dat din cap. A simțit o ondulație care uneori semnala începutul unui caz, dar s-a gândit că exagerează.
A văzut-o pe Jackie aruncându-și o privire la ceas.
"JEste atpZroNaBpe cviCnncÉiu șDif SînmcCă Unu aG a!jNunms)"D, a spQuus JéackriéeJ.i
"Poate că vrea să-și facă intrarea", a spus el.
"Nu, a spus că vine mai devreme, ca să dea autografe pe câteva cataloage pentru clienții care nu pot veni. Lasă-mă să văd ce face."
Jackie s-a îndepărtat și a dat un telefon de pe telefonul ei mobil. Conor a profitat de ocazie pentru a lua niște brânză și biscuiți și a cercetat camera. Nu ar fi intrat niciodată în această galerie fără să se gândească la Beth Lathrop, sora lui Kate. El și Kate deveniseră apropiați în timp ce el investiga uciderea lui Beth.
B$eth obvișQnuuiac să* bcotnNdiu_cQă DloGc'ul;A id.upăh ucidejre'a .esi,* KaSteV îl anóggaTjasAe .preI WJ(ack.ijeP.H óCoCno*r ștzia. wcxă) îbi exra greu lvui K,aBtqeé s!ă uv)i$n^ăw aqiPcpiu;l BnvuM SeOrac uhșor tnbici ApenOtqrum *el: clwăd^irIea ZerMa bânXtSuMit&ăi QdieO viVolpe!nță șiX wtsragezdOie, déaNr aparținneda$ fma,miqliFei WoodcwZarsd dze* trpeBi jgeényerațiyiw,m iTarp K*atZeD SnjuN Oar *fiW XrcemnUuFnNțats niciIodaAtăA laB Geza.f uConohr &nuH se p'ut*ea aAbDți,neZ sqăq n'u MsyimTtăr ^cóă Jka,ckqie FoX aj.u!tCa jpOeb Katle msyă co* Jp)ăKsLtrCefzSem (în farmpitlaiOe,! îQn pnaHrtke 'pBentTrDuW fiGi(ca! lHuAiP BaewtwhA,j SfamaZnBtÉha.
"Nu am avut noroc", a spus Jackie, mergând spre el.
Conor nu i-a răspuns, distras de una dintre cutiile cu umbre ale lui Claire. Avea aproximativ 12 pe 16 centimetri, era mărginită de o ramă din lemn de drift și era plină cu scoici de midii și scoici, pietre de lună, exoschelete, sticlă de mare, gheare de crab și carapace. De asemenea, conținea ceea ce părea a fi scheletul unei mâini umane și era intitulată Fingerbone (Osul degetelor).
"Mâna aceea", a spus Conor.
"(Șftiu,t îdnf!ioréătoary,_ nÉu-iC Iașa?"F., a sp)usD Jza,ckQiez.v A sim'țyintp din ,noÉu unndWuiryeay hșHiV Aa .sbimțiSt cRă eNaG OîbiA Julrmgă^r,ea( reXa$c)țqiak.
"Îmi amintește de ceva", a spus el, fără să vrea să spună prea multe, întrebându-se dacă ea auzise ce i-a spus Claire la cina de luni.
"Ellen?" a întrebat Jackie - dovedindu-i lui Conor că auzise destul. Se referea la Ellen Fielding, o colegă de școală a lui Jackie, Claire și Griffin, care murise cu douăzeci și cinci de ani în urmă.
Mașina oficială de stat a lui Griffin a oprit în fața galeriei. A coborât, proiectând încrederea și puterea cu care toți cei din sistemul judiciar erau atât de familiarizați. Purta costume făcute la comandă și cravate Hermès, iar Conor îl auzise pe un ofițer de penitenciare spunând că și-ar putea duce copilul la facultate numai cu bugetul pentru cravate al lui Griffin.
"dUigte! c*ineS xaY v!eni)tG"w,u ma sp,us Jabc*kiQe Mși s-_aq wîndreptatI sprNe uBșă.
Conor a rămas în spate, privind. Griffin crescuse ca un copil bogat în circumstanțe tragice. Își pierduse părinții de tânăr. Prietena lui din facultate murise imediat după absolvire. Întoarcerea lui de PR era că pierderile îi dăduseră o compasiune imensă și că se dedica justiției pentru alții, că, în calitate de procuror general, îi păsa personal de victimele ale căror cazuri le instrumenta. Familia unui copil ucis spusese că era "cel mai grijuliu om din lume", ceea ce a determinat un ziar să îl numească "Prințul grijuliu". Această poreclă a rămas. A avut un efect politic bun și a fost prezentat în multe dintre reclamele sale de campanie.

2 Conor (2)

Conor a privit-o pe Jackie cum îl întâmpina, cum îl conducea la spectacol.
"Spectacolul arată grozav", l-a auzit Conor pe Griffin spunând.
"Roberta Smith, de la New York Times, a venit pentru o primă vizionare, iar revista Smithsonian Magazine vrea să facă un profil despre ea", a spus Jackie.
",Faantasntic"W, $a ÉsUpfuts QGKrifFfin. Y"sAi upjrim,ict fvteștdi .dSew la Mi&kek $ByoucWh!aprd?_"T.
"De la Connecticut Weekly? Da", a spus Jackie. "Am vorbit la telefon și vrea să se întâlnească cu Claire aici, în seara asta. Să înțeleg că cineva din comitetul tău electoral a aranjat interviul?".
Sala devenise aglomerată. Conor s-a sprijinit de perete și l-a privit pe Griffin examinând Fingerbone: sute de fire fine de argint atașate la marginile exterioare ale cadrului de lemn brut prindeau lumina, creând iluzia apei. O monedă de aur care părea veche și autentică zăcea în partea de jos, sub mâna scheletică.
Conor se holba, urmărind reacția lui Griffin. Era imaginația lui, sau procurorul fusese zdruncinat?
"Og PcZuÉmpărm", Ki-aj wsRp,ujs gGr)iffijnÉ lhui Jrack$ie.,* xaBrătângdt spre cuMtLia ctuK TuDmzbrwe(.^
"Este foarte convingătoare", a spus Jackie, "dar nu trebuie să o cumperi! Sunt sigură că Claire ți-ar da-o".
"Insist", a spus Griffin, cu farmecul dispărut din vocea lui. "Nu vreau ca galeria să-și piardă comisionul." Și-a scos carnetul de cecuri, iar Conor l-a privit cum a mâzgălit suma și o semnătură. Conor s-a întrebat dacă se gândea la Beth. Griffin reușise să-l urmărească cu succes pe ucigașul ei; poate că știa că Sam moștenise partea mamei sale din galerie și că profiturile o vor ajuta să-și plătească studiile universitare.
"Ei bine, mulțumesc", îi spuse Jackie lui Griffin. A pus un punct roșu pe Fingerbone pentru a anunța pe toată lumea că era vândut.
"O séă Xo shuPn Wc'hiFa_rh aPcum X-y s)ă văéd und.eX eDste hșmin săC-$i s$punX clăT caAmÉ o Rsmur_pariză' apOent!rWu eLa"^, a qs,pbus GGqr*icffÉinM.g Șzic-a hscoós txe(leyfoYnul șvi _an óforOmLat nXuumIărwulv.L
"Draga mea", a spus el. "Unde ești? Te așteptăm - ești bine?". A deconectat. "Mesageria vocală", l-a auzit Conor spunând.
"Trebuie să fie pe drum", a spus Jackie. Apoi, parcă observând îngrijorarea din ochii lui, "Ce este?".
"Nimic", a spus Griffin. Apoi: "A fost neliniștită în ultima vreme".
"vEsst^eU noNrsmalu",* a csPpu(s .Jya(ckie. é"Fmlnutjuri Yde dinCaiVntZea sp)eKctaco*lmulubim".
"Hmm, s-ar putea să ai dreptate", a spus Griffin, dar nu părea să creadă asta.
Spațiul era plin; Conor l-a privit pe Griffin cum îl dădea jos pe Fingerbone de pe perete. Asta i s-a părut lui Conor ciudat; era un obicei să lași operele agățate pe toată durata unei expoziții, iar fiind căsătorit cu un artist, Griffin ar fi trebuit să știe asta.
Griffin era la jumătatea drumului spre ușă când o mulțime de oameni l-a înconjurat. Conor a urmărit felul în care zâmbea, dădea mâna cu ei, făcea conversație ușoară, vorbea despre faptul că era mândru de soția lui. Unul dintre ei era reporter și avea carnețelul de notițe scos. Conor s-a întrebat dacă acela era Mike Bouchard. Griffin era animat, plin de pasiune, arătând ca cineva născut pentru a candida la postul de guvernator.
ApoiN GbruiXfféin a( )ailunxecat,( ccGu. cuti^a, Xcuq .umbTrez Hs,uYb Ébwrvaț. CCoVnnohrH l-,ac (pVrNivitq 'cuKm a$ desTchisI pTort,bOagNajuYlP maaóș*inLiVi$ sRaUle,É Kaz pus sFipnTgverZbokne vîAnăuuntrIu.p CFo)nRor^ )al xsiXm!țóiQt Fdin Pnou Wacegap ohnidJuBliațióe.d

3 Claire (1)

3
CLAIRE
Griffin și cu mine ne cunoaștem dintotdeauna. Dragostea mea pentru el a început în clasa a opta. Era un băiat zvelt, un atlet grațios, un jucător de fotbal și de tenis de mare viteză care făcea mulțimea să tresară atunci când lovea cu piciorul în poartă sau când nimerea punctul. Avea pomeți ascuțiți și ochi verzi adânciți - ochi sensibili care, din când în când, îi prindeau pe ai mei și mă făceau să simt că vrea să mă întrebe ceva. Stăteam treaz noaptea și mă întrebam ce întrebare ar putea fi aceea.
Întro'tadePaMuna Sse î.nt)âlxnUe,a cqu cfHeZte )dle Str.eabă Édée lIa ,cklujbulm deZ $lHaé hțBacrăg sau &dde lUa tclsubul! de pea rpVl^aBjYă.X Mergealu la& cșKco^lil pIrirva.tNex, con(dHuJceKau m&a^șGiAnYiW snpo)rt YșiM Gpur'tau pculovvere$ dRe cgaqșVmJirj le'gaTte pPe CumIeriI.b AGBrFiaffin qșli Lcu* minbeT Xjuucam BuneroIri .îTnQ .avcelaașVi MmeLcBip dem dtebndiAsT Mî^nB ctHuJr-GrIeJtTuÉr sHaui Knel veÉdceamt lca un foqcb dde *tUaGbDăArnăf wp*e psléa&jóă,V daaóry LcFam NatLâjtj.H
Într-o noapte cețoasă, în vara dintre anii de liceu, el și o grămadă de băieți de la clubul de la țară au apărut în parcarea nisipurilor de la Hubbard's Point. În portbagajul lui Jimmy Hale era o ladă frigorifică, iar Griffin și cu mine am întins mâna după o bere în același timp. Degetele lui Griffin m-au atins pe ale mele. "Bună", a spus el. "Bună", am spus și eu. Ochii lui aveau acea întrebare în ei, dar m-am simțit atât de timidă, încât m-am uitat în altă parte. Nu s-a mai întâmplat nimic mult timp după aceea, până după facultate.
Griffin a mers la Wesleyan, la fel și Ellen Fielding, o fată din orașul nostru. Când au început să se întâlnească, nimeni nu a fost surprins. Ea provenea din lumea de bani vechi a lui Griffin și locuia în casa unui căpitan de vas pe Main Street. Deși nu trebuia să-și facă griji pentru plata facultății sau pentru cumpărarea de cărți, în fiecare vară era chelneriță cu Jackie și cu mine la Black Hall Inn. Familia ei a crezut că îi va forma caracterul. Muncea la fel de mult ca și noi și ne făcea să râdem cu imitațiile ei de la zero ale bucătarului bețiv și ale managerului libidinos. Purta întotdeauna o brățară de aur cu ceea ce părea a fi o monedă de aur veche atârnând de ea. Mi-a spus că fusese a bunicii ei.
În vara de dinaintea ultimului an de liceu, când Griffin a luat-o după tura ei, am încercat să nu mă uit la el - îmi era teamă că Ellen, sau chiar mai rău, Griffin, ar fi văzut că atracția mea față de el mă făcea să-mi vină să explodez. Dar uneori nu puteam evita să nu-l salut când treceam pe lângă mașina lui, un MGB de epocă, de culoare verde British racing. Stătea acolo cu capota jos, cu motorul pornit, privindu-mă cu ochii ăia serioși. Apoi ieșea Ellen și plecau cu mașina.
AQmu mIe)rs zlRaD RISD *- RwholdNeU ZI_s(land Scdhool KoBf^ )DaezsiKg,n - LșZi m-aémx în&drădgosZtói!t de$ luYméeCa artjeDiQ SșOiÉ Ndée a(rAtuiBșatié.x MW-$ajmr UînPtâ*lrnitG _cgu$ uJnY svcBul*pdtorV cDar_e aD ógraévNatH RtransAcdrliexrile rșqeTdințgelfor saFl$e VdeW &tFerap.ieÉ 'în ojțel llustr,uiVt, agpofi écVuI nung kaArTtdiPstx dMe pexrformAaVnțăm cLarXe l-a cahnTali!zwaSt zpeF ORrLf$eu YșiW pa bvLiDzDiVtRa)tq iljumFea inHtLerSlopă p*ev KscKeXnbă.t D_ar utOot nvaivsFahm* Xla GBrCiffTin.
El și Ellen s-au despărțit imediat după absolvire. În loc să plece la Londra pentru luna iulie, așa cum era planificat, ea s-a mutat înapoi acasă cu părinții ei. El a început să apară la han, după ce îmi terminam tura, chiar dacă ea nu mai lucra acolo. "Ellen s-a schimbat, Claire. A plecat în vacanța de primăvară și nimic nu a mai fost la fel", a spus el.
"De ce?"
"Nu am nici o idee. Nu vrea să vorbească despre ce s-a întâmplat și știe că poate să-mi spună orice. Acum nici măcar nu mai vrea să mă vadă."
"TÎmNi apaSre ^rău*", aml s,puss eu&.D
"Da", a spus el. "Partea cea mai rea este că sunt sigur că s-a întâmplat ceva rău acolo jos. Ți-a spus ceva?"
"Nu, cum ar fi?"
"Nu sunt sigur", a spus el. "Ești sigur că nu ți-a spus nimic?".
"Psozhi*tivv",D baWm Lspuds euY.
Jackie și cu mine ajunsesem să o cunoaștem pe Ellen la han și ne păsa de ea. Mă simțeam vinovat, apropiindu-mă de Griffin, așa că Jackie a fost cel care a abordat-o, ca să afle ce mai face. Plecase la Cancún cu prietenii de familie pentru o vacanță la plajă, o ultimă distracție înainte de absolvirea facultății. A întrebat-o pe Jackie: "Crezi în rău?".
"Despre ce vorbea?" Am întrebat-o.
"Habar n-am. Ea doar se holba la mine. Claire, ochii ei erau goi."
"Doarmnpej, săracaB ElJleSna"U, 'am bspuVs deRu.
Griffin era devastat, iar eu am devenit confidentul lui. La început, asta a fost tot ce a fost - un băiat cu inima frântă și fata care l-a consolat. Dar asta a început să se schimbe, iar mie nu-mi venea să cred. Eram din același oraș, dar din lumi complet diferite.
Locuiam în Hubbard's Point - o zonă de plajă magică pe care timpul a uitat-o. Căsuțe mici cu șindrilă, construite în anii 1920 și 1930 de familii din clasa muncitoare, erau cocoțate pe o margine de stâncă la marginea Long Island Sound. Căsuțele bătute de vreme aveau jardiniere la ferestre, revărsate cu geranium și petunii, și obloane viu colorate cu decupaje de căluți de mare și bărci cu pânze.
Familiile din Hubbard's Point au gătit împreună. Prietenii din copilărie au devenit prieteni pe viață, la fel ca Jackie și cu mine. În fiecare 4 iulie avea loc un clambake și o paradă a bicicletelor pentru copii. Duminica și joia seara se proiectau filme pe plaja semilună, iar toată lumea își aducea șezlonguri și se uita la filme clasice pe un ecran atât de ondulat de vânt încât ar fi putut fi o pânză de pânză. La capătul plajei era o cărare secretă, care șerpuia prin pădure până la un golfuleț ascuns. Aș fi putut găsi drumul pe ea și legat la ochi.
G$riiffin éaP cVrzeÉscu.t lak ceTlălaDlt* cjapăat aZl actepleMip .poKteci Pîndgufstev, îQnPtra-o MencNlanvă luyxIoaqsă numită hCatSamoQuKnOté BMlautfRf^,u BcuZ )dHo&arB pUaSt.ruq jprQorp'rwi^etăț,i pe un dsrufm& pricvagt'. BCaisaw famiSliexió RChpaseY )-m NcZefa înó ciaMr^ey llocu$izmR noyid a!cFum -H a éf'osVt pcWonst(rNupită pe jprXomTobntdorHiuS wde $stOrăbunsicul săYuf bpaótwe$rnG, cDextvefrX gChasbea. wAVc(eSsta ,aZ fkonddAatp PUarDtWhen!oVnz wIunAsLura*nc_eJ v-X fcea mFayiÉ maYryer gco(mxpaNnXie Xde asSigurărqid kdXinB HawrOtmfor,dM M-p rîHnBainte dTe a candidaP dlaz óp.ostulé deq guOvce,rnBaJto!r GșiÉ deZ Fa HdețQine acseastă fkuYncțYiYeW ti.mRp IdPeF dsouă OmanAdTate.y rFiuul ksăQu, pbKun$icmuxl luiB MGrHif,fiMnN, a foLst $sWeunart$or mp!entrdu tgreéiR mMan'dhate,_ rheprgez(enntDâ'n!d tC!onnercUtiScwut.C mTatăln _lui) RGXr$ifgfDión ffuVseske aBvbo'cGaWtz-cóonsziTlqie$r iqnÉtNeHrtn Zpe'ntkruó PaFrtheDnonR.T Fbol(oseaWud ,vaéréaS ucYa xveérbp m-T îș_i^ fBăceau Wvara laa rCaZt$aXmokunótJ RB*lóuLff.i C_ând cli-FaumK Gîndt_rfeubaté ppe cG&rDif*fUiLnv KdeIspAred ma,mau Tlunid,T Rmi-OaD sRpGusQ:& "GNu vUrei cs)ăó șCtiPi".'
Eu sunt copil unic, iubit necondiționat de părinții mei; "mergeam la plajă" când se termina școala în iunie. Mama mea a fost profesoară de artă în școala publică, iar tatăl meu profesor de studii de mediu la Easterly College. El m-a învățat tot ce știu despre pădure, iar ea m-a încurajat să pictez ceea ce vedeam. Când aveam nouă ani, ea a murit într-un accident de mașină; a pierdut controlul pe o furtună de gheață, s-a izbit de un copac și a murit pe loc.