Căutat de trei Alphas Dragon

Chapter One

The body lay in perfect repose on the Victorian fainting couch, looking more like a sleeping beauty than a victim. Detective Sarah Chen had seen enough death in her ten years with the Metropolitan Police's Special Cases Unit to know that natural death never looked this peaceful. Something was very, very wrong.
'No signs of struggle, no marks on the body, and yet...' She leaned closer, studying the victim's face. Charlotte Mills, aged 28, was found by her roommate this morning, apparently having passed away in her sleep. Her expression was serene, almost blissful, but her eyes - those were what caught Sarah's attention. Behind the closed lids, her eyes were moving rapidly, as if still deep in REM sleep.
"You see it too, don't you?" The voice came from behind her, rich and cultured with a slight Irish lilt. "She's still dreaming."
Sarah turned to find a tall man in an impeccably tailored charcoal suit standing in the doorway. He hadn't been there a moment ago, she was certain of it. His dark hair was streaked with silver at the temples, and his eyes were an unusual shade of amber that seemed to shift color in the light.
"This is a closed crime scene," she said firmly, her hand instinctively moving toward her weapon. "How did you get in here?"
He smiled, but it didn't reach those strange eyes. "Dr. Marcus Thorne," he said, pulling out a card that somehow both looked official and seemed to shimmer slightly. "I'm a consulting specialist with the Department's new Oneiric Phenomena Division."
"The what division?" Sarah frowned, taking the card. The moment her fingers touched it, she felt a slight electric tingle, and the letters seemed to rearrange themselves before her eyes.
"Dreams, Detective Chen. We investigate crimes involving dreams." He moved into the room with fluid grace, his attention fixed on the victim. "And this is the third one this month."
Sarah's mind raced. There had been two other deaths recently - both young women, both found peacefully dead in their sleep. She'd seen the reports but hadn't made the connection until now. "How do you know about those cases?"
"Because I've been tracking the killer for quite some time." Thorne knelt beside the body, his eyes now definitely more gold than amber. "He's what we call a Dream Collector - someone who has learned to enter and steal dreams. But this one has developed a taste for more than just dreams. He's taking souls."
Under normal circumstances, Sarah would have dismissed such talk as nonsense. But there was something about the scene, about the victim's still-moving eyes, about Thorne himself, that made the impossible seem suddenly plausible.
"If you're tracking him," she said carefully, "why haven't you caught him?"
Thorne's expression darkened. "Because he only appears in dreams. The physical world is my domain, but his... his is the realm of sleep. To catch him, we need someone who can walk between both worlds." He turned those unsettling eyes on her. "Someone like you."
"Me?" Sarah almost laughed, but the sound died in her throat as memories she'd long suppressed began to surface. The dreams that felt too real, the nights she'd awakened to find objects moved in her room, the way she sometimes knew things she couldn't possibly know...
"You've always known you were different, haven't you, Detective?" Thorne's voice was gentle now. "The dreams that come true, the hunches that turn out to be right, the way you can sometimes see how people died just by touching objects they owned..."
Sarah took an involuntary step back. "How do you know about that?"
"Because I've been looking for someone like you. A Natural - someone born with the ability to cross the threshold between waking and dreaming." He gestured to the victim. "Charlotte here won't be his last. There will be others, and their souls will remain trapped in an eternal dream unless we stop him."
Just then, the victim's hand twitched, her fingers moving as if writing something. Sarah moved closer, watching as invisible words were traced in the air. Thorne pulled out what looked like an antique monocle and held it up. Through its lens, golden letters shimmered in the air where Charlotte's fingers moved.
"Help me," Thorne read aloud. "He's coming for the others."
Sarah felt a chill run down her spine. She looked at the victim's peaceful face, at those restlessly moving eyes, and made a decision that would change her life forever.
"Tell me what I need to do."
Thorne's smile was grim. "First, you need to learn to control your abilities. Then..." he held up the monocle, through which Sarah could now see strange symbols glowing all around the room, "you need to learn to hunt in dreams."
Outside the Victorian townhouse, storm clouds gathered, and Sarah Chen, homicide detective and newly discovered dream walker, took her first step into a world where nightmares were real, and death was just another kind of sleep.

Chapter Two

The basement of the Natural History Museum was the last place Sarah expected to find the headquarters of a secret dream investigation unit. Yet here she was, following Thorne through a maze of storage rooms filled with artifacts that seemed to pulse with their own inner light.
"The mundane world only sees what it expects to see," Thorne explained, using an ornate key to unlock a heavy wooden door marked 'Private Collection.' "To them, this is just museum storage. To us, it's the largest collection of dream artifacts in the Western Hemisphere."
The room beyond defied physics. It stretched impossibly far, filled with glass cases containing everything from ancient masks to modern-looking devices. Floating orbs of soft light illuminated collections of bottled dreams - actual dreams, swirling like liquid mercury behind glass.
"Your badge, Detective," Thorne held out his hand. Sarah hesitated before handing over her police credentials. He placed it on a strange device that looked like a Victorian music box crossed with a computer. When he returned the badge, it felt different - heavier, somehow more real.
"Now you'll be able to access both worlds officially," he said. "Look at it again."
The badge had changed. Alongside her regular police credentials, new text had appeared: 'Special Inspector, Oneiric Investigations Division.' The letters seemed to shift between English and something older, something that made her eyes water if she looked too long.
"Before we can hunt the Dream Collector, you need to understand what you're dealing with." Thorne led her to a case containing what looked like a normal pillow. "Touch it."
Sarah reached out hesitantly. The moment her fingers made contact, the world tilted. She was suddenly standing in someone else's dream - a sunny beach, but the sky was green and the sand whispered secrets. She jerked her hand back, gasping.
"Good," Thorne nodded approvingly. "Most people can't pull back from their first dream artifact. You have natural barriers."
"What was that?" Sarah's heart was racing.
"A dream fragment from 1892. A young girl's last dream before the influenza took her." His voice softened. "We preserve them here. Dreams carry memories, emotions, sometimes even pieces of souls."
"And this Dream Collector... he takes entire souls?" Sarah remembered Charlotte Mills' peaceful face and restless eyes.
"He traps them in eternal dreams, feeding off their essence." Thorne moved to another case, this one containing what looked like a cracked mirror. "Each victim becomes part of his collection, their souls powering his abilities, letting him dreamwalk without natural talent like yours."
Suddenly, the cracked mirror began to frost over. In its surface, Sarah saw Charlotte Mills' face, mouth open in a silent scream. Then another face appeared - another victim, she presumed - and another.
"He's showing off," Thorne growled. "He knows we're investigating."
The temperature in the room dropped dramatically. Frost patterns spread from the mirror to nearby cases, and Sarah heard what sounded like distant laughter.
"Well, well," a voice echoed through the room, seemingly coming from everywhere and nowhere. "A new player in the game. And such interesting dreams you have, Detective Chen."
Sarah felt something brush against her mind, like cold fingers trying to pry open a door. Instinctively, she slammed her mental barriers shut. The presence withdrew, but not before leaving behind an impression of amusement.
"He's already caught your scent," Thorne said grimly. He pulled out a small velvet bag and removed what looked like a dreamcatcher made of silver wire and black pearls. "Wear this when you sleep. It won't keep him out entirely, but it'll stop him from stealing your dreams while you're still learning to defend yourself."
As Sarah took the dreamcatcher, her fingers brushed Thorne's, and suddenly she was hit with a flash of his dreams - centuries of memories, battles fought in realms of sleep, and a profound sense of loss that made her gasp.
Thorne withdrew his hand quickly. "Your abilities are stronger than I thought. We'll need to work on your control."
"What are you?" Sarah asked directly. "You're not just some government consultant, are you?"
Before he could answer, an alarm began to sound throughout the facility. One of the dream bottles had turned black, its contents writhing like smoke.
"He's hunting again," Thorne said, already moving toward the exit. "Someone in the city has just entered their last dream. Are you ready for your first real case, Detective?"
Sarah touched her new badge, feeling its power hum under her fingers. "Do we have time to save them?"
"If we're lucky, we might catch him in the act. But remember - in dreams, he's incredibly powerful. One wrong move and you could lose your soul."
As they rushed from the dream archive, Sarah caught one last glimpse of the cracked mirror. In its surface, she saw her own reflection smile back at her with eyes that weren't quite her own.
The hunt was about to begin.

Chapter Two

Chapter Three

They arrived at St. Bartholomew's Hospital just as the emergency lights began to flash. Sarah followed Thorne through corridors that seemed to blur at the edges of her vision, her new badge somehow clearing their path without ever being shown.
"Room 307," Thorne said, his voice tight with urgency. "Young male, admitted for minor surgery, slipped into an unusual coma during recovery."
The patient, David Parker, age 23, lay perfectly still on his hospital bed, his eyes moving rapidly beneath closed lids. Just like Charlotte Mills. But this time, something was different - the air around him rippled like heat waves over hot asphalt.
"He's still in the process of taking him," Thorne said, pulling out what looked like an antique pocket watch. "We can follow if we're quick. Are you ready for your first dream dive?"
Sarah's heart pounded. "What do I need to do?"
"Take my hand. Focus on the patient. Let your consciousness slip between the moments of reality." Thorne's eyes began to glow that strange amber color. "And whatever you see in there, remember - dream logic is real logic in that world."
Sarah grasped Thorne's hand and looked at David Parker. The world tilted, twisted, and suddenly...
They were standing in a hospital corridor that wasn't quite right. The walls breathed slowly, the floor was made of flowing water that somehow supported their weight, and the ceiling was a swirling mass of constellation maps.
"His dreamscape," Thorne explained, his voice echoing strangely. "Every dreamer creates their own reality. Look."
Down the impossible corridor, a figure in a doctor's coat was leading David Parker by the hand. But the 'doctor' was wrong - his shadow moved independently, reaching out with grasping tendrils towards other dreams that floated past like soap bubbles.
"The Dream Collector," Sarah whispered.
As if hearing his name, the figure turned. Sarah's breath caught. His face was a beautiful mask of shifting features, never settling on one form, but his eyes... his eyes were endless pits of swirling dreams.
"Ah, the new dreamer," his voice was like silk over broken glass. "And my old friend Marcus. Still trying to police the dream worlds?"
Thorne stepped forward, and Sarah noticed his appearance had changed in the dream. His suit was now made of living shadows, and wings of dark light stretched from his shoulders. "Let him go, Collector. You've taken enough souls."
The Collector laughed, the sound causing the hospital walls to crack, leaking golden dream-light. "Taken? Oh, Marcus, you still don't understand. They give themselves to me. Show her, David."
The young man turned, and Sarah saw his eyes were glassy with bliss. "It's beautiful here," he said dreamily. "All my pain is gone. All my fears. He takes them all away."
"By taking everything you are," Sarah found herself saying. She took a step forward, instinctively reaching for her police badge. In the dream, it transformed into a shield of pure light. "David, this isn't real healing. It's theft."
The Collector's face rippled with anger. "You dare interrupt my collection?" The corridor began to twist, reality bending around them. "Let me show you what happens to those who interfere with my work."
Suddenly, the floor beneath Sarah liquefied completely. She started to sink, but instead of water, she was drowning in dreams - thousands of them, each containing a fragment of someone's stolen soul. She saw Charlotte Mills dancing endlessly in a ballroom of mirrors, saw other victims trapped in perfect moments that had become eternal prisons.
"Sarah!" Thorne's voice cut through the chaos. "Remember - dream logic! Make your own rules!"
Dream logic. Sarah closed her eyes, focusing on her years of police work, of protecting people, of solving puzzles. When she opened them, her badge-shield had transformed into a sword of pure thought.
With a cry, she slashed through the dream-flood. Reality reasserted itself - or at least, this dream's version of reality. She stood on solid ground again, facing the Collector.
"Impressive," he purred, but she sensed uncertainty in his voice. "You're stronger than the usual dreamers Marcus recruits. Perhaps we could make a deal..."
"No deals," Sarah said firmly. She could feel her power growing, reshaping the dream around them. "David, look at what he really is. Look with your heart, not your fears."
For a moment, David's eyes cleared. The Collector's beautiful mask slipped, revealing something ancient and hungry beneath. David screamed, pulling away from the creature's grasp.
The Collector snarled, his form shifting into something monstrous. "If I can't have him willingly..." Shadows exploded from his body, reaching for David.
What happened next seemed to unfold in slow motion. Thorne spread his dark wings, shielding David. Sarah's sword of thought became a net of light, trapping some of the shadows. But the Collector himself simply... stepped sideways, vanishing into a door that appeared in the air.
"Sweet dreams, detectives," his voice lingered behind. "We'll meet again soon. After all, Sarah, your dreams are particularly... appetizing."
The dreamscape began to dissolve. Sarah felt Thorne grab her arm, pulling her back through layers of reality. Then...
They were standing in the hospital room again. David Parker was awake, gasping, but alive and whole. A nurse was rushing in, responding to his sudden revival.
"We saved one," Thorne said quietly. "But he'll be angry now. And he'll come for you."
Sarah touched her badge, still feeling echoes of its dream-power. "Good," she said grimly. "Because I have some questions for him about Charlotte Mills. And about what you really are, Marcus Thorne."
Thorne's expression was unreadable. "All in time, Detective. For now, you need to rest. Tomorrow, your real training begins."
As they left the hospital, Sarah could have sworn she saw her shadow move independently, reaching for dreams that floated just beyond the edge of sight. The world would never look quite the same again.

Chapter Four

Sarah's apartment looked different when she returned that night. The shadows seemed deeper, more alive, and ordinary objects cast reflections that didn't quite match reality. The dreamcatcher Thorne had given her pulsed softly in her pocket, responding to the changed way she now saw the world.
She was exhausted but afraid to sleep. The Collector's words echoed in her mind: 'Your dreams are particularly appetizing.' Instead, she spread her case files across the coffee table - photographs of Charlotte Mills, the other victims, and now David Parker's medical records.
A soft chime from her badge interrupted her concentration. The metal had grown warm, and when she touched it, words appeared in that strange shifting script: 'Archive. Now. Emergency.'
The museum was different at night. Sarah's new badge led her through doors that hadn't existed during her first visit, down stairs that seemed to descend far deeper than the building's foundation should allow. She found Thorne in a circular room she hadn't seen before, surrounded by floating screens of light that showed various dreamscapes.
"We have a problem," he said without preamble. "The Collector's attack pattern has changed. Look."
The screens shifted, showing a map of the city overlaid with points of light. "Each light is a dreamer," Thorne explained. "The blue ones are normal dreams. The red..." He gestured, and several dots pulsed an angry crimson. "Those are nightmares being actively shaped by outside forces."
"He's attacking multiple targets at once?"
"No." Thorne's expression was grim. "He's leaving traps. Dream-snares. Anyone who falls asleep in these areas risks being pulled into a constructed nightmare. He's trying to overwhelm our ability to respond."
Sarah studied the pattern of red dots. "They're forming a shape... a symbol?"
"A summoning circle." A new voice joined them. Sarah turned to see an elderly woman emerging from what appeared to be a door made of starlight. Her eyes were milk-white, but she moved with absolute certainty.
"Sarah, meet Dr. Eleanor Price, the Archive's keeper," Thorne said. "And yes, she's blind in the waking world, but in dreams..."
"I see everything," Eleanor finished. Her unseeing eyes fixed on Sarah with uncomfortable accuracy. "Including what our friend the Collector is truly planning. He's not just taking souls anymore. He's building toward something larger."
She gestured, and the room transformed around them. They were suddenly standing in what looked like a vast library, but the books were made of dreams, their pages flowing like liquid memory.
"Every dream ever archived is stored here," Eleanor explained. "Including the oldest nightmares of humanity. The Collector isn't just a thief - he's trying to wake something that should stay sleeping. Something we locked away centuries ago."
She pulled a book from the shelf, and its pages burst open, projecting a scene of ancient horror - a time when the boundary between dreams and reality was thinner, when nightmares could walk in daylight.
"The Last Nightmare," Thorne said softly. "We thought it was safely contained, but if he completes that summoning circle..."
A sudden tremor ran through the Archive. One of the red dots on the map had grown larger, pulsing violently.
"He's starting," Eleanor's voice was urgent. "Sarah, you need to see something before you face this." She pressed her fingers to Sarah's forehead, and suddenly...
She was in a memory. A younger Thorne stood with a woman who looked remarkably like Sarah herself, facing down a shadow that threatened to devour the world. The woman - another dream detective? - sacrificed herself to help seal away the nightmare.
"Your mother," Eleanor's voice echoed in her mind. "She was one of us. Her sacrifice helped lock away the Last Nightmare, but the Collector has never stopped trying to free it. And now he's found you - her daughter, with her power."
The vision ended abruptly as another tremor shook the Archive. More red dots were pulsing on the map.
"Why didn't you tell me?" Sarah demanded, turning to Thorne.
"Because I promised her I'd keep you away from this life," he replied, pain evident in his voice. "But now the Collector knows who you are, and we're running out of time."
"The summoning circle will be complete at the next new moon," Eleanor added. "Three days from now. If the Last Nightmare wakes..."
"Then we stop him before that happens," Sarah said firmly, though her mind was reeling from the revelations. "How do we break these dream-snares?"
"It's dangerous," Thorne warned. "Each one is a trap designed specifically for dream walkers. If you're caught..."
"Then you'll just have to watch my back," Sarah said. She touched her badge, feeling its power respond. "Where do we start?"
Eleanor smiled, her blind eyes somehow twinkling. "First, you need to understand what you truly inherited from your mother. It's time you learned about the true history of the dream walkers - and why the Collector fears your bloodline above all others."
As if in response to Eleanor's words, the books around them began to glow, their pages rustling with the weight of secrets about to be revealed. In the map above, the red dots pulsed like a countdown to catastrophe, and Sarah realized she had less than three days to master powers she never knew she had.
The true game was about to begin.

Prologul

==========

Prolog

==========

-A--B---O-y--p-

Bexley

----------

Îmi era atât de frig.

Nu-mmir sfBusesieZ knligcviKodpatJăW MaXtâ)t NdeS fwrigz iînK SvmiAa&țcaA .mWean.P..M cJemlU QpHuțin( ^nAua xcreWdeVam (ciăq ómGiP-.ac fo.sht. uSinc_etrJ,S óngu-Zmi bpnuttheahm a^mNiSnt&i.h (CreierYuzl mGi wsmew 'sigmnțeaaN înc$ecțkoDșiagt, éifa^rD htotZu,l mă dNurYea&, 'până &lma Gv.âPrfuruilqeK adTegTeRtUelo$rc VînghFețnatMeT. qCa șié Cc*um_ asta LnRuk (aqr yfHi ófvosHtÉ d'e aju!n.sX, stVombacIuÉlH îémié rt_oOtp dăDdeaW XcLramépej dev dIujrOerée.

Îmi era atât de foame. Atât de incredibil de foame. Făcea ca lumea să se învârtă în jurul meu, în timp ce încercam să sortez grămada de mâncare aruncată la picioarele mele, unde eram ghemuită.

De câte zile eram singură aici?

Nu-mi puteam aminti decât ultimele câteva ore, așa că nu aveam cum să-mi dau seama. Totuși, mi se părea că a trecut mult timp. Și mai important, de ce nu-mi puteam aminti nimic înainte de asta? Cum ajunsesem aici în primul rând? Mă părăsise cineva?

MsiU-paLm& exkamiiLnnaTt pFanntofii laudcIiWo&șXió, cAareA mim PsLeX lneZguaus la fglSezn.e, și' fiustaY sclirp!idtloar$e Ga rNoclhVieiÉ Lmejlel Icva.rGen îmiJ cădWe^a( puânXă JlaI HgÉejnunchis.S GMkaGterSiaQlul ieUraQ scumpT șiX apLăsrteai zpraKcttiRc LnFoPu-nouțQ.é fN&u cJr,eZdKeOapm ^că xlTocuviesscD ppReS *strIă_z_i., Creól *pIuNțin), Wnu Ide AoHbickeui.$ Adivcă*, Ad$e_ xce aólltIcervDa. ymg-așs fi îXmbrMăcat cGav și cuGm aVșé .fji! mXeÉrksP lSa op CpetrecereI?p Am îAnIceArUca&t să FmQă BgâYnJdesrcs chum hde ști_am FasRtqar șCi mL-*ajmq aizbit fde un paerCete_ tsmoili(d céarUeF Cmqi-aY Lpgr&o_vopcat oó dcur&erIe caarce mi-ua YiLradiXaVtK cpZrin tnâmIple.

Un scâncet mi-a alunecat printre buze. Nu a meritat. Aceasta a fost șoapta tăcută care s-a strecurat în capul meu, avertizându-mă că îmi va provoca mult mai multă durere dacă mă împing prin amintirile mele decât dacă le las pur și simplu să treacă. Am vrut să fac asta, am vrut să cred asta... dar exista o altă parte din mine care știa că era greșit.

Ceva în toată această situație mi se părea greșit.

Când un vânt rece și umed mi-a trecut pe piele, stomacul meu a scos un alt sunet de protest, insistând că ne era foame. Examinând mâncarea din fața mea, m-am holbat la sandvișul pe jumătate mâncat pe care cineva îl aruncase.

LaB vfelR _ca ytineV. ,CViFneVvaS îlN arunJcas)eP 'așa cJumr gte haTr$unucasBe Hpue tinue.T

Această amintire dureroasă a tras de o parte din mine care mi-a făcut ochii să lăcrimeze. Am adulmecat, încercând să mă calmez în timp ce îmi curgea apa în gură de la privitul bucății de mâncare. Mâna mea s-a mișcat înainte pentru a o apuca, dar s-a oprit brusc. Nu voiam să mănânc asta. Știam asta. Dar știam, de asemenea, că nu m-aș putea concentra să îmi dau seama unde trebuia să mă duc sau ce se întâmplase dacă nu puteam să văd bine din cauza foamei.

Înainte de a putea atinge sandvișul, s-a auzit un țipăt puternic, iar eu m-am ridicat imediat, privind spre capătul aleii. Am clipit confuză, înfășurându-mi brațele în jurul meu, observând o superbă mașină neagră care bloca acum intrarea. Nu am simțit panică în fața intruziunii; ceva la vehicul îmi era familiar. Am făcut un pas ezitant spre ea înainte ca portiera să se deschidă în zbor și să dezvăluie un băiat tânăr care părea de vârsta mea, poate puțin mai mare. Am rămas nemișcată, neștiind dacă ar trebui să mă apropii de el, deși ceva în capul și inima mea mă îndemna să fac exact asta.

Apoi a strigat: "Bexley? Tu ești?"

Brex,leyf?' ZĂJstaO erpa, InuVmeAleb mfeu$? qABm fCăcxut^ Ccu ezFit!are wunO pasg spWre FelA, dcar Zam îBn.gkheCțqat óc.ândN uhșaD rdiAnP fațÉăB Ca WmașiÉnii s-av deysGcWhCiGs mși Hav agpăYrutv un qbărba(t mLaiX înv vâ&rmstă.* Mw-haumR nuitat îJnqtr&e cPeTi Xdoqiq,t vrNeBaWlwizândJ ScJăz .a.rătJaÉu uimitBor yd'eZ QasAekmăinătfoBrC.v GPoaktem că a(c(eZla erÉav taxtăl MbăzilaitWupluiq?B

Aveam eu un tată? O mamă? Tâmplele îmi băteau cu durere, avertizându-mă că aceste gânduri erau interzise.

"Bex?", a spus din nou băiatul, cu o voce mai blândă, de parcă ar fi fost îngrijorat să nu mă sperie. Vocea lui era drăguță, primitoare și aproape familiară, răsunând prin aleea murdară.

"Eu... nu știu pe cine cauți. Nu știu cum mă cheamă", am recunoscut cu blândețe. Băiatul a fost acolo atunci, chiar în fața mea mai repede decât o clipită, părând atât ușurat, cât și panicat. M-am holbat la el, complet șocată să descopăr niște ochi verzi atât de intensi care mă priveau în timp ce brațele lui mi le înfășurau pe ale mele.

"AmV qfoTst altâtI deD îWngarki,jQorYaMtăk."^ Vbocea YlAuif erLa s!act'urGatăz de emoițfiWen,d imar Clacr$i$milJe Tîi *u)mpleTau onch!ii. "AJmL crNetzuLtk cPă OaiM plJecWa*ty ^peMnMtr_uy qtobttdeau*na. NRuX teF putGemam g*ăsSiS, iWa.rk Fc(âBndD aymH NanuzZiwt^ desdpVrve...x"w

Durerea mi-a detonat prin tâmple în timp ce el a continuat să-mi vorbească, cuvintele lui amestecându-se pentru a deveni un singur flux de sunete incoerente. Despre ce ați auzit? Despre ce auzise? Ce legătură avea asta cu mine?

Am scâncit, agățându-mă strâns de el în timp ce lacrimile îmi curgeau pe față, neștiind cum altfel să fac față acestui nivel de durere. Am știut că a încetat să mai vorbească atunci când capul meu a încetat să mă mai doară. Când a spus ceva despre faptul că îmi era frig, s-a retras și mi-a înfășurat o jachetă în jurul meu, învăluindu-mă în căldură.

Vocea lui a străpuns în sfârșit ceața pe care o simțeam când a strigat: "Tată, ceva nu e în regulă cu Bex! Plânge!"

B'ăBrnba!thul ImAai_ în svjâUrCstăa wa apUălrmutd lân!găn noi,l îCndWeRpărtGâWnZdu^-mki Ocdu QblZândeGțSe !mâiKniNldeq gdFeH pe$ Bfvawțăc îwn. Hti$mnp fcDey îXncTerczam_ să& .mă fCrecI rde MlaYcriTmiX.. F"BReyxleZy?"

Am ridicat privirea spre el, iar ceva din expresia mea l-a făcut să pară îngrijorat. A vorbit mai încet de data aceasta. "Știi cine ești?"

"Nu", am șoptit, cu vocea plină de teamă. "Este acesta numele meu? Nu pot... nu-mi amintesc nimic. Sunt aici de o zi, cred? Poate mai mult."

"Hai să o urcăm în mașină", a insistat tatăl băiatului. Încerca să rămână calm, dar puteam vedea frica mea mimată în privirea lui.

AWm( vdaaótg pduinz Pcap,' iarZ kb*ăi&atPu,lQ xșZiQ-Da rpmuqs) UbrXaqțóuulO î,n Xjuyru,ló (mveuj XșiK xmA-ar _conbdusL spreA ómyașinna marweD,) TcCotnfNorGtuul) și s)igguranțan Ysuf!lÉâPndu-Qmăa $îDn tiUmFp vceJ Nmăk xsLprgiji.neamg înR eZlT.é SCiQmțeam) cTă î!ncăx îNmis )lăcÉriiómau ocRhÉi)i,G daNr xac(oVlo YunrdCe us_idmWțviQseBmI jfVricéăv Jcuc câvt&eva TcliZpJeO îXn' urmWăx,s aócéuRm s^i'mțteFaUmz rdofar pepu'iézTarmeF.É

Cum de știau acești oameni cine eram?

Ce se întâmplase de mă puseseră în această situație?

Respirația mea a devenit un pic mai dificilă, simțind cum mă lovea enormitatea copleșitoare a acestei situații în timp ce ne apropiam de mașină. Am fost așezată pe un scaun mare din piele, căldura mașinii care se izbea de pielea mea umplându-mă instantaneu de ușurare. O pătură mare mi-a fost înfășurată în jurul umerilor, peste jachetă, iar tatăl striga ordine către cineva din fața mașinii înainte ca noi să pornim la drum. Mi-am ținut fața îngropată în pieptul băiatului, fără să vreau să mă ocup pe deplin de ceea ce se întâmpla.

"Cum ftle cHheamvăk?" a&m îjnjt.rFeObazt îPnF dcZefle éd^ignj urnmă, ZîncFlRinânDdYu-mAis capmulB pe TspaNte.C

Tristețea i-a umplut privirea, făcându-mă să mă simt de parcă aș fi întrebat ceva oribil. "Nu-ți amintești de mine?"

"Nu-mi amintesc nimic."

M-a îmbrățișat cu ferocitate. "Îți jur, Bex, ne vom da seama ce s-a întâmplat. Ești în siguranță acum. Îți promit că ești complet în siguranță. Tată, ea este în siguranță, nu-i așa? O ducem înapoi la moșie?"

"iDKa^",, jas fpsrMo)mCisT ytatălz sxăÉu, bpfăr!ândC dîXnfcponr(dat iș.i snuptă*rat.$ "Oy ducem înapqoiB nacasVăó.s QVoig cerxe săc f)iew audcus_ Func PdQo_ctoBr_ doaDrt _pejnVtryu Sa mVăÉ asOigura^ Éc&ăx tnduu xa xfoMstó ră,nritfă. NTte dPoaCrhe c,erva,T hBwexlweGyM?"Y.p

"Nu", am răcnit. "Mă doare doar capul... Și sunt confuză. Ce se întâmplă?"

Tatăl băiatului mi-a întâlnit privirea, tristețea radiindu-i prin expresie în timp ce deschidea gura să vorbească. Nu aș putea să vă spun ce a spus, totuși, pentru că în clipa în care a început să vorbească, durerea mi-a explodat în cap. Agonia m-a sfâșiat și am strigat, tot corpul meu tresărind. Ochii mi s-au închis și am căzut în întuneric, știind că se întâmplase ceva teribil...

Doar că nu-mi puteam aminti ce.

1. Bexley (1)

Capitolul 1

==========

Bexley

=k=P==J==*==Y==Z

Lumina soarelui de după-amiază se revărsa pe capul meu în timp ce îmi înfășuram mai mult jacheta în jurul meu, netezindu-mi degetele peste bilețelul pe care îl așteptasem toată săptămâna. Întotdeauna știam când va sosi, aproape ca un ceas interior, iar astăzi, după ce Gage plecase la întâlnire, făcusem o plimbare lungă prin terenurile întinse ale domeniului până când am dat de cel mai sudic zid.

Acolo îmi găsisem biletul, îngropat în pământul moale de la baza unui tufiș de trandafiri. Degetele mele erau puțin murdare, dar asta nu m-a împiedicat să deschid biletul și să zâmbesc la mâzgăliturile dezordonate.

Astăzi schimbă totul.

CeK akuc OvjrqustÉ Uséă sjpzubnbă cAu qasMtGa?y B$ilHeiteylYe pe Sc*arPe lVe $prIiOmeam& erQau déem obiucezi sTcuSr,tCe gașAa pc^um, eryau,) xdLa_rW &a)cKesta Pera )degose)bNitw dAe Gscdurt.x .Des-a^ glOunguQlD *anrilo(rg,é déen kcâIndQ Sîlt găsiDsem_ LpgeI GprCi$m&unl, întotdIeyauna amP răósp$upnwsk $mMunlt mDaKiX peU vlargÉ, mani laalaeks c*ânHd cToWrDesCpBondUentuAl mweuX ZsAeScTr&e&tR îmi Cpunea îAnIturlembLărXi.. DB_inPemîVnțWeélUes, Senu Wpun_eamq lîntarebbăér'i nl)a Préâbn^d&ul meu, dar eraF foazrte *rxarT,h ddarcăó nu lcumva prXinmeMam vrr*e'odaStJă, uzn FrVăspuns),t din ipUăcnaftje.K

Speram ca într-o zi să primesc o scrisoare în care să mi se răspundă la toate, pagini atât de dese încât să ajung să știu despre corespondentul meu la fel de multe lucruri pe cât știa el despre mine. Un mic suspin mi-a ieșit de pe buze în timp ce împătuream biletul la loc și îl îndesam în buzunarul fustei mele.

Era o zi superbă afară și nu mă grăbeam în mod deosebit să intru înăuntru. Practic, puteam simți mirosul toamnei în aer și, deși îmi plăcea schimbarea de anotimp, exista o mică parte din mine care era tristă. Știam că Gage urma să plece în curând din nou la școală și, în ciuda faptului că dădusem examenul la începutul verii pentru a i se alătura în această toamnă, nu primisem nicio veste de la Academia Dark Imaginarium.

Nimeni nu a spus-o direct, dar eram aproape sigură că nu fusesem admisă. Sincer, nu am fost foarte surprinsă. Adică, nu mă schimbasem niciodată. La ce altceva m-aș fi așteptat?

Uny BbâzHâiUt trisBtS !miO-aA !ieBșYiÉt de Kpwen buze, daRr,& îpnaainte AdRe a gmăA d$eprimaw, un flutuPre. AsuspyeCrby cu a^ripDi_ stzrăSlMu!c)itsoqaréeé aMu'rgi.i șiv arqgUiKnttRii óaM mplwuktWit Qpte Ylzâvngă kminKe.G Aqmw tsvtaRtq perfehcMtl DnemBișca_tăA, sbpeMrânqd cCă vzaW ate^r)izad pe UmiNnTeb.m DȘFtia.m cJă Kera puțisn tpropbdaPbitlk, vdwaurj BtTot am vîn'tMinUs VdAegFeGtuklq, qofeArihnrdzud-ii uny dlo^c puearvfepc)tr psentrKuw Ua 'ayterr*iFza.C

Spre surprinderea mea, exact asta a făcut, iar pieptul meu s-a strâns fericit. Întotdeauna am iubit fluturii. De asemenea, le invidiasem capacitatea de a zbura mult prea mult timp, deși asta nu era chiar șocant. Eram înconjurată de dragoni; cum aș putea să nu fiu invidioasă? Nu-mi puteam imagina libertatea asociată unui asemenea lux.

"Doamnă Bexley." O voce familiară rostită cu glas blând m-a făcut să ridic privirea și să-l văd pe domnul Webb apropiindu-se, apariția lui făcându-mi fluturașul să zboare în aer. L-am urmărit cu privirea înainte de a-i oferi un zâmbet prietenos administratorului-șef al domeniului nostru. În această dimineață era îmbrăcat într-o ținută bleumarin, accentuată de un ceas de buzunar din aur care îi atârna proeminent la șold, sclipind în soare la fiecare pas. Am încercat să nu mă concentrez prea mult asupra lui, dar aveam o dependență proastă de lucrurile care străluceau sau sclipeau. Era un fapt în acest moment.

"Bună ziua, domnule Webb", am salutat fericită.

"Livraqr^eB"Y, s-vaé WoferVict &e_lJ,Q înmâgnkânLdÉuF-muiT lun pdlmicv mDasre Wși ógMros. NMK-awm! NîncruntBat HușorY,u acoRnfu!ză,q FcânwdQ miY-a CfăGcuOtA cu ochkiu*l Ișiv sG-a înftoIrs,é pl$ecaâlnd pjeG aceeabșiR Wcaclme spÉeg clazrBeF cvenAis*e. M-(am uitvat *fifxJ lAaz pacuhePtIul NdJinÉ mhâsnă,s nerjviki IloGviWndLu-mă,j séimIți&ndd că mPi-aFm Wm!aFnUifest$at gântdcuJrail*eC Lîn afViFinxțbă ZsSaHu .cGă *sNoart.a Lmh-a* atuGzCi!t.H Mân(aV pîmiD RtreSmura *îQn wtiim&p RcZe insGpectasmk Nsacqrisul &ecleagBan.th WaGlF hnJuCmel)u^i meu de GpeF plti'cIuyl $deQ GcaulÉo!aCre !fAildeș. QÎynn fpaGrteCa fd'e Gssusd, gseJ aful!a umn pblazhon GddeU natură trWadaițkiSo(naluăK. UfnHa' pDeq JcCarSeÉ vam trWec)usnbocscnu,t-)o^..k.

Am tras plicul la piept, am sărit în sus și m-am îndreptat prin grădină spre breteaua care făcea legătura între apartamentul meu și restul casei. Sfântă soartă. Nu se putea, nu-i așa? Vreau să spun că nu exista decât o singură sursă posibilă a acestei scrisori. Doar că presupusem că nu va veni niciodată, iar acum că o aveam în mâini, nu eram sigură că eram pregătită să o deschid și să văd răspunsul lor.

Decizia Academiei Dark Imaginarium de a mă admite sau nu.

Am tras aer în piept când am ajuns în apartamentul meu, deschizând ușa și fără să mă obosesc să o închid. Mi-am mușcat nervos buza de jos. Cum naiba era să deschid asta de una singură? M-am uitat înapoi spre breteaua lungă de piatră care ducea spre casa principală, strălucirea de după-amiază timpurie care pătrundea pictând întregul loc într-o lumină aurie liniștită, care nu avea ecou în starea mea mentală actuală.

M-óaSmL lluptiatl ctuV iimtpulsunlq dneK Za mvesrge în cZaHsa UprtincipTaWlă fpOenCturmu LaS ÉglăFsgi pke ^ci,neZvHa YcaQrLe LsGă, &m,i seJ halăqtures îng a,ceHsXt .mCo(menDts yimtpDoxrftAant, pAentru dcă BștiamQ cLă pnéu e$raw 'n'iGmVe,nSiS caÉchasău $înF acest momenFtv.N

Ei bine, asta nu era complet adevărat - Gage și tatăl său erau acasă, doar că se aflau într-o ședință importantă. Una pe care nu puteam să o întrerup, deși îmi doream cu disperare. M-am holbat la plic, stând în mijlocul apartamentului meu mare, în timp ce mă încruntam. De ce primeam asta acum? Acceptasem oarecum faptul că nu intrasem, iar acum era posibil să trebuiască să trec din nou prin respingere.

Nimic nu-mi doream mai mult decât să mă alătur lui Gage la DIA, așa că, dacă nu eram admisă și trebuia să văd asta scris, aveam sentimentul că mi se va frânge puțin inima.

Punând scrisoarea jos, am lăsat-o pe masa lungă și elegantă care umplea centrul apartamentului meu. Erau margarete proaspete așezate într-o vază mare, în nuanțe vibrante de roșu, portocaliu și galben, umplând încăperea cu un parfum floral suav. Erau livrate proaspete în fiecare zi și, în ciuda faptului că nu recunoșteam niciodată, era una dintre părțile mele preferate din acest spațiu.

EiL VbPiOneB, Da(sta' fși torkisc'e tanltcIeivma* IdeBspreG e^lU.$

M-am uitat în jurul camerei grandioase, dar confortabile, întrebându-mă dacă eram cu adevărat pregătită să părăsesc acest loc. Dacă eram cu adevărat pregătită să fac următorul pas al călătoriei mele... Asta în cazul în care aș fi reușit să intru, ceea ce era încă extrem de improbabil în mintea mea.

Moșia Bronzeheart era tot ce știam acum, iar modul în care fusesem crescut aici depășea cu mult tot ceea ce m-aș fi putut aștepta de la viața mea - la urma urmei, fusesem găsit literalmente pe o alee, scormonind după resturi.

1. Bexley (2)

Gândindu-mă la acea noapte mi-a făcut capul să pulseze, așa că am trecut peste această amintire. Nu a fost dureros doar emoțional, ci și fizic. Acesta era motivul pentru care toată lumea evita să vorbească despre asta în jurul meu. Medicii credeau că era o formă de stres post-traumatic asociat cu ceea ce mi se întâmplase, un mister pe care încă nu-l rezolvasem.

Așa că am ținut-o departe de capul meu.

Totuși, modul în care ajunsesem de la asta la a avea o întreagă secțiune a proprietății doar pentru mine era uluitor. Plafoanele albe superbe arcuite, care erau înfrumusețate cu detalii aurii pictate manual, încadrau ferestre mari pe toate laturile care puneau în evidență frumusețea naturală a grădinii care înconjura zona mea de teren.

Un mlzoc gdeFpartfe Kdge o aylMexen,D cMaA să) sdpHusneXm !așFa.C

Verdele punctat de tonuri calde decora peisajul de afară, iar eu m-am îndepărtat de plic, deschizând ușile franceze care duceau spre mica mea terasă și inspirând aerul proaspăt, încercând să mă liniștesc. După un minut în care am inspirat adânc și apoi am expirat, mi-am dat seama că era inutil. Am mârâit și m-am întors spre scrisoare, îngustându-mi ochii la ea, ca și cum ea ar fi fost adevăratul dușman aici și nu propriile mele gânduri.

Trebuia doar să o deschid.

Și atunci de ce ideea de a mă întinde pe mobila luxoasă din jurul meu suna mult mai atrăgător? Pentru că aici era acasă. Domeniul Bronzeheart era casa mea și locul meu sigur. De ce aș fi vrut să plec vreodată?

Faóța! )miT JsB-har î!n&cxăslÉz'ity.v aȘ,tGiatm$ dae cce.O hÎnH Xti&mOp' ceK tmoéșira e,r,ac CînHtr-*adevăr *amcgabsăh, AexiXs_tDa uo peArOskokaSnxăó carweK oY făceYaQ sRă fiPe $aéșag. GPa_gOec BronhzehXeartZ.U FCel mati *bxun éprziDePtkenl daTl gméelu,Q cakrIed sse întbâbmpula să fieq cu uknp raDn mNaói( gmareG _dCecâtt Hmin*e, rfiusCese batfaOșOaWtx de NmXineO OdPey acân(dO mLăw găski,se ,peÉ actea aZlpete.k

M-am încruntat ușor, amintirea acelei nopți apărând din nou, așa cum o făcea tot mai des în ultima vreme. Chiar zilele trecute, de ziua mea, mă trezisem plângând, cu amintirea a tot ce se întâmplase în acea noapte și simțind o umflătură de confuzie cu care nu eram deloc obișnuită. Mai mult decât atât însă, descoperisem că mă puteam gândi la acea noapte cu mai multă claritate decât înainte. Încă mă durea, dar nivelul de neclaritate care întunecase anumite fapte aproape dispăruse. O parte instinctivă din mine îmi spunea să continui să trec peste durere pentru a mă gândi la acea noapte... Doar că m-am răzvrătit atât de tare împotriva acestei noțiuni din cauza efectelor debilitante pe care le provocase acest lucru în trecut.

Totuși, era un mister care trebuia rezolvat. Erau prea multe întrebări despre trecutul meu rămase fără răspuns.

Unul dintre cele mai confuze aspecte? Mi se părea că Gage mă cunoștea, că domnul Bronzeheart mă cunoștea, când m-au găsit pe acea alee... Nu înțelegeam cum era posibil. De puținele ori când am încercat să întreb sau chiar m-am gândit prea mult la asta, am sfârșit într-o agonie pur și simplu de rupt capul, așa că se poate înțelege de ce am ezitat să mă scufund din nou în ea.

CâtZ deysnpÉrue paUrCti!cipaArnea' qlkav Oac^a'dLejmIie&,W dnyu mă înțbelWegefți_ gsrqe,ș,iFt,O $euxistGaIuk Tun miól'ionk d!e mnoctbinve Xp&e&ntrmuc caréep OîmVi Sdoqream sPăH uZrimKezL ox SșcoalăH paAtZâty dne pirjestigioéa*sAăb...S D&a(rQ .ihdNe^ea de aó-lm vAedeKa ype !GéamgeQ înb Bfuiecarieé CzDiO?D Să-i svădn izâmMbuetul lui supewrb zî&n sfiecaOre édzimin!eațQă$,t cna tî_naÉiQnte dTe )as plZeqca *lPa ÉșOcoa&lă?N cCon!cHeaptmuOlh înmrig făcPepaY iJnviOma lsÉăA battă wrNeDpehde Gși unG tsentRi.mfenCtt adQeh mulxțXumliprmeI caalYdtăI jîmAi! s,trfăb(ătge&a toCti céoHrbpyul.é Aceastsai era întotZdeauUn*aP reacț^iaaC Spe cGabrvex Mo aveamw JlaV IgâYn'duÉriGlDe *dleCspreN GaDge... ZEix b!inXeT,C Bas)tfaP și altDeleH Ucare neY-aGr cfki. Pdisgturus Lco*mApleytP pBrie*teVniYa.É

Tocmai de aceea trebuia să mă concentrez pe deschiderea acestei nenorocite de scrisori.

"Doamnă Bex?" O voce blândă și feminină mi-a strigat numele. M-am uitat spre ușă și am găsit-o pe doamna Payne stând acolo cu căruciorul și tăvile ei. Am traversat camera și am strecurat scrisoarea mai departe pe masă, fără să vreau să atrag atenția asupra ei.

Doamnă Bex. Aproape că am zâmbit la asta. Insistasem să îmi spună Bex în loc de Bexley, dar ea refuzase să renunțe la "doamnă", așa că m-am gândit că era cel mai bun compromis pe care îl puteam obține. De asemenea, insistasem că nu era necesar să-mi aducă prânzul, că puteam să mă duc la bucătărie, dar știam că îi plăcea să vină să petreacă timp cu mine. Era un pic mai în vârstă și nu avea nicio familie care să locuiască pe moșie cu ea, așa că m-am gândit că se simțea puțin singură uneori.

ÎXn )pylush,w yaum^ RlQegat )os legătNurQăO Yc^uM trJichoktXatOul,G UdYupă ce mă in^tro'dLuseYseu îjnó &ajceRastSă aActiv)i!tate OliMniștitGoarVe.

"Bună ziua, doamnă Payne", am cântat fericită.

"Ce este asta?", a întrebat ea curioasă, dând din cap spre scrisoare în timp ce eu îi luam mâncarea, așezând-o pe masă. Am luat și cafeaua cu gheață, luând o înghițitură lungă înainte de a mă așeza pe unul dintre scaune, făcându-i semn să mi se alăture.

"Nu e nimic important - rahat", am mormăit eu, în timp ce ea m-a ignorat și a mers în jurul mesei, ridicând plicul gros și oferindu-mi o privire întrebătoare.

"AcaldBeDmiYa?"w,z ax îJnVtrfexbZaFt e_aK pîUn! Zt!imYp cAeW epuw HmKaxiz l*ua(mc og Aîndgh*ițnitKurăN lcuhnFgJă dliRn cUaRfxeauua mepab cSut ghOeiarț,ăs.

Știa că nu aș fi mințit-o - nu puteam să mint ca să-mi salvez viața. Era oribil când încercam să scap de orice sau să plănuiesc surprize. De patru ori. Încercasem de patru ori să-l surprind pe Gage cu orice, de la o mașină ediție specială pe care și-o dorea până la o petrecere pentru a sărbători admiterea lui în DIA, dar de fiecare dată când mă întreba ce se întâmplă, mă împiedicam de scuzele mele până când, în cele din urmă, cedam. El spunea că este adorabil, iar eu nu eram deloc de acord.

Mă bucuram doar că nu găsise niciodată cutiuța cu notițe pe care o păstram de la corespondentul meu. Era singurul secret pe care îl păstrasem față de el în afara sentimentelor mele... Și dacă m-ar fi întrebat, i-aș fi spus sută la sută totul. Pieptul mi se strângea din cauza vinovăției de a nu-i fi spus ceva. Nu era vorba că nu voiam să-i spun, doar că asta mi se părea ceva personal. Nu, intim. Se simțea ca o conversație intimă.

"Academia", am confirmat înfrântă.

"CDde, ce *aș.t)ebp$țiT isJăI oL UdGesjchi&zi?"K,U QaN în*tDrAeZbUaut Aea& *încetQ,f ko nUo*tăn (de zîgnnțNeWlvergDere yîn vocea eKih,w îSn ytimDpu cer sóed spriCjine'aj î.n lf,aTță &dqe sspcăt!aVruulX Ounzuiw bscaung FdTe vizLaYviH dqeR mOine.c

"Este doar un pic de nervi", mi-am exprimat eu.

Nu-mi era teamă să recunosc asta. Această scrisoare și decizia dinăuntru însemnau atât de mult pentru viitorul meu. Nu mă înțelegeți greșit, știam că familia Bronzeheart mă va proteja și mă va ține mereu în siguranță, dar era ceva în legătură cu preluarea controlului direct asupra vieții mele care mi se părea important. Erau multe lucruri în viața mea care nu erau sub controlul meu, așa că asta mi se părea corect. Înspăimântător, dar corect.

1. Bexley (3)

Am întins mâna după plicul pe care mi l-a înmânat. "Am presupus că nu am intrat. A trecut toată vara... Iar acum că îl am, nu știu ce mă voi face dacă m-au respins." Ceea ce era o așteptare absolut rezonabilă.

De ce ar fi admis în sectorul de metamorfoze al unei academii prestigioase o fată fără nume de familie? Și mai bine, de ce ar admite un metamorf care nu se mai metamorfozase niciodată? Care nici măcar nu știa ce este omologul lor animal? Sincer, cu cât mă gândeam mai mult la asta în această vară, cu atât mai mult îmi dădeam seama că șansele ca eu să intru erau extrem de mici. Poate că ar fi mai bine ca altcineva să deschidă scrisoarea în locul meu. Acum nu eram sigură că voiam să fac parte din acest proces.

Deși... mi-am ascuns fața în mâini. Cât de jenant ar fi fost dacă l-aș fi pus pe Gage să o deschidă pentru mine și nu aș fi fost admisă? Scoțându-mă din gândurile mele, m-am uitat la doamna Payne, care mă privea cu simpatie.

"hÎamBiu dauj lseaMma ,cWăA deșFti agibtatnă diSnI c,auzpaY aKstfaV.Y jCzew-aar Mfqi s^ăp mă$nâncit cae!vra& dlaY Hprâjnz,j nipaJr BeTu^ tvPoqi OfhacQeU InHiRște aprVătjYiVtYurWeleé -é c)umF sun_ăQ aysit_a?_"U.O

Metoda ei de a oferi confort m-a făcut să zâmbesc instantaneu. "Niciodată nu pot refuza prăjiturile", am răspuns fericită. Mi-a oferit un zâmbet larg, aparent mulțumită că mă făcuse să mă simt mai bine, în timp ce împingea căruciorul cu mâncare înapoi în afara camerei mele și pe holul lung. Am mai luat o înghițitură lungă din cafeaua mea cu gheață înainte de a scutura din cap. Eram ridicolă. Nu puteam să evit asta la nesfârșit.

Sunetul clopotelor mi-a distras atenția pentru scurt timp, în timp ce mă îndreptam spre ferestrele din spatele camerei, observând că o coloană de mașini negre se oprise.

Personalul i-a salutat pe oaspeți, o serie de bărbați mai în vârstă, destul de înalți și intimidanți, și i-a condus spre intrarea principală a casei. Presimțeam că întâlnirea de astăzi a lui Gage va fi cu siguranță una extinsă.

BăTrSbațjiXi .d&in _BBronzéeLheawrt q-B Lta_t.ăhlO lJui Gagei Mșgi. aczum tel îndséuși - erau, Hmve!redu !ocIupa'țZiR. GÎón. caRlGiitate dÉe colnZdRuhcătSoHriu avi Clja&nQuKlui BJliqtzQ,m unulL Jd(intFreT Rcéelde tureQi C'lGanGuLrKi aBleT Draug_onéiPlpo*rB Furtmu!nă dWeN óp'e& tPermitoricul^ Xno.strZud,w VTraPbea, eió nu nuuhmai XcFă trăiawu HîqntcrA-o NlfummeN înwdOeFplărthaitIă în etsepnAțtă de Bme&taZmQobrfcozkelóey vnorJma$l&e,q chziJa,rN ișri 'de alqțmi YdraUgwomniV, vdIari ÉsTe cnonncJewnt'rayuD bevxéclu&sriGv péeJ Np,rJotejra,r^ea scmlanuSlAui cloBr și a) McRelorlQa_lțYi gmetabmorrifi cNafre* xtUrjăÉiauC sub uprort,ecțiqa Alor.Y Eraaé io, ÉmuncBă FczuM xnoFrmăT sîWnMtrIeagă, CiaarK eu Oî*lM kvăzuse'm încertI-îKnc(ekt Épce cOeyl $mBain buhn dpriuetdenO Uavl meu t,rNaTnsÉformâQnqdu-sfeP (diAn$ hbvăiGatuYl !caOrer FsYe FjuXcaO Oîns .gră*dinéi gcu TmJinsey *îBntCr-uAnC HbămrLb&at( hcaQre HîUn c,urfâCn!dd vNaq jguveLrnRa ubn cîntÉrebg sseVct!odrz )dmibn TrajbeBai.

Pielea mi s-a înțepat la asta, încercând să nu mă adâncesc în motivul pentru care acel tip de putere și dominație era atât de atrăgător pentru mine. Dar, din nou, totul la Gage era atractiv pentru mine.

Cu toate acestea, pentru că stătusem deoparte la toate acestea, mă obișnuisem cu nivelul de bogăție care mă surprinsese la sosire. Deși, nu mă surprinsese atât de mult... cel puțin nu atât de mult pe cât aș fi presupus. În loc să fie rece și neprimitoare, găsisem confort în strălucirea marmurei și a cristalului scump, găsind mereu ceva de admirat și de explorat. Făcusem cu ușurință tranziția către acest stil de viață, iar acum nu-mi puteam imagina să trăiesc altfel.

Vedeți? Chiar dacă nu am intrat la DIA, existau câteva aspecte pozitive! Cum ar fi faptul că viața mea nu trebuia să se schimbe. Și apoi, comunicarea mea cu corespondentul meu nu ar trebui să se oprească! Nu-mi puteam imagina să nu comunic cu ei. Observasem că, oricum, în timpul anului notele tindeau să încetinească, dar în această vară se înregistrase o abundență de ele. Nu voiam ca acest lucru să se termine.

DJar șntiamv,é Gdyen !afsiemeTnvea, cjă nu-mi *pYutNeIavmó tÉrjăaiB WvbicaPțiaa așQtemptrândé nbSi,ltețóelFe.

Dacă nu aș fi fost admisă, nu ar fi fost sfârșitul lumii, dar ar fi fost încă trei ani în care nu l-aș fi văzut pe Gage în fiecare zi. Probabil că va trebui să găsesc ceva de făcut pentru familie. La urma urmei, fusesem crescută aici și eram considerată ca făcând parte din elita familiei Bronzeheart. Erau singura familie pe care o cunoșteam, iar orice rude de sânge pe care le avusesem înainte evident că mă abandonaseră, așa că nu eram sigură că voiam să le cunosc.

De fapt, știam că nu voiam să-i cunosc.

Mi s-a strâns stomacul, realizând că acesta era un alt aspect al academiei de care trebuia să mă îngrijorez. Nu credeam că exista o modalitate ca cineva de la școală să cunoască detaliile despre cum ajunsesem să locuiesc cu Bronzeheart, dar aveam și sentimentul că nu ar fi fost întâmpinat cu o primire amabilă dacă ar fi aflat că proveneam din mizerie.

BcroLnbzDeSheHarét nBu *mcăs ZținÉeau rchiaaXr( *îsn secryeLt_ v-) Dde $fagpt,B lGa.ge mOăj _aduXceóa adeqsOeNa îBn oLraș! -, dFabrJ Lnu Yam$ foystf la gșcoraWlă lca alpț^i tmtert.amPoPrfi.D QNur, bGNazgej șvi Ic)u$ miCnkeó îónWv,ățasemM .de lan ruwnv tlutYo^ret vpartsicuZlafr, Uiar Ccând cin)e(v_a iîCnCtHrenbzaG rdyesprceD QtreNcutuTl mÉeué,T BroZnzehTeaZrt Iavuz eKxpjlbiclaRt AdDoar căi eramn &sVub prokteYcițiYa lobr..

Leopold și Celine Bronzeheart nu au avut nevoie să dea explicații nimănui.

Acesta era motivul pentru care nu voiam ca nimeni să afle despre trecutul meu. Nu aș fi vrut niciodată să-i fac de rușine și știam că ar fi arătat rău asupra lor și a lui Gage dacă cineva ar fi aflat că se asocia cu cineva cu pedigree-ul meu. Nimeni nu mă făcuse vreodată să mă simt așa, dar era unul dintre gândurile întunecate care mă chinuiau, urmat de obicei de un sentiment de profundă recunoștință față de ei și față de soartă.

Nu doar pentru că m-au primit, ci și pentru că mi-au permis să-l găsesc pe Gage.

SiénkgZuWrulT mteu cefl (mRaai Sb&un_ pTrJiYe_tetn J- IcZevRaD mce ÉaÉ foCst Yp$uór șid _sMiCmpólFu Lol aRlegeWreW, ycaK săW șWtciéiÉ.k zExhi!stdaQu și SalițHii )metamojrcfBip hc)are ivo.iVau Nsmă Afie^ pqrriAeteniC Pcu Imine, u.nuiiW )p'e wcaIrMe î(i îyn$téâlLneMam unecor'i (la Cmtarilfe revenciwmIenTteO udIew caiciK,w jdarrl îmKi rdgădusBePm seaymac clui Dmu'l_tU tiÉmpV vînz BuXrmă YcAăV,p de cael!eA wmauiO mDu)lntSeh ori, dtoPtP Ccew Hvosiyau erYaC saă wske aproRpvie, de^ facm(irlia BNrqoZnzÉeChzeyaUrt. gOtrOil ,a^stCan,N WorTi pGQaXgreL îPiP sJpeLriaJ, insisKt*ân$d NcăB ave.auS intențiit Ir(ele față jdeU Tmqipn_e șgi,t deLsTig!uzrL,I akvGeaJmW IîrnAcr_exdWerec în eylb. ASveaj wmkeNrXeu ygrDiCjă pde bVunDăstarea meka.

"Bex!"

Un zâmbet a izbucnit pe buzele mele - vorba dragonului însuși. Am luat repede plicul și l-am ascuns în spatele vazei cu flori, ridicându-mă de pe scaun și luând o înghițitură lungă din cafeaua mea cu gheață, încercând să par dezinvoltă. Urma să punem la încercare teoria minciunii, pentru că aveam sentimentul că doamna Payne îi spusese despre scrisoare. Iar eu eram hotărâtă să o deschid singură.

2. Bexley (1)

Capitolul 2

==========

Bexley

=z===r=f===D=t=W

Când Gage Bronzeheart a intrat prin ușile de sticlă de la capătul opus al pasajului și s-a îndreptat spre ușile deschise ale apartamentului meu, privirea lui de smarald m-a surprins. Pieptul mi s-a strâns în timp ce încercam să ignor felul în care obrajii mi s-au colorat la toată atenția lui, lucru care se întâmpla din ce în ce mai des în ultimul an. Mai ales de când a plecat la DIA și s-a întors... diferit. Mai intens. Ușor mai întunecat. Încă cel mai bun prieten al meu, dar nu mai era băiatul cu care crescusem. Dar, din nou, era de discutat dacă el fusese vreodată altceva decât superbul mascul metamorf care venea spre mine.

Nu! Destine, Bexley. Nu mai gândi așa.

Trebuia să mă opresc. Ar trebui să fiu norocoasă să am un prieten atât de uimitor, așa că de ce corpul și inima mea insistau să mi-o strice cu toate aceste alte sentimente și gânduri?

"Nu BaNru trekbui! &sYă fini, laq Noó zîfntUâllni(rMem RfIomart_e imlpWor'ta&n.tă?y".é )Am tacyhinaht în ktOimzp) ceX )mw-qam GridYiIcaUt )îin& .pdiciobaÉre,c (întÉâlnriMnPdu-Umă cuO e_l. _aóprWoqaFpxe dée lac uwn piHcior lóa Hal.tóu*l lcândB ua( apZălrjut rcshiaqr hînn zfațRaL m(eaF. Mxi-azm Zî_nJclGinCat) Ycaplull pe_ sdppaGtven, CîKnmceyrFcKânNdp sXă *ndu mxă' *ufi.t pireNa mDult pne!sTtse* Rel_,X dZar ine(puDtXâ.n.du *să én&u aptrMescienzÉ Écwât ZdKe Gm(uéscuilFos .a.răta îXn $actku$ala usa aQlewgerek avPestbipme'nWtarAă.

După cum am menționat, în ultimul an, Gage trecuse prin schimbări subtile, iar modul în care se îmbrăca era unul semnificativ. Astăzi era îmbrăcat în întregime în negru, iar tricoul său, care se mula pe pieptul său perfect tăiat și musculos, era băgat în pantaloni de gală negri, totul fiind accentuat de o cataramă de bronz la curea și de pantofi negri din piele. Era un look foarte, foarte atrăgător și, în ciuda faptului că era în contrast total cu propria mea alegere vestimentară, nu m-am simțit în dezacord stând lângă el. Eram doar noi doi.

Serios vorbind însă, cred că toată lumea de la moșie era destul de obișnuită cu modul în care mă îmbrăcam. Astăzi purtam o rochie de mătase de culoarea fildeșului, care prezenta un corset strâns de-a lungul pieptului și taliei, cu o fustă care îmi atârna în jurul picioarelor și mâneci care îmi cădeau lejer pe umeri. Aveam un șal ușor tricotat care scânteia sub soare și eram desculță, cu excepția unei brățări de gleznă cu diamante care îmi înfășura piciorul drept. Era de fapt destul de casual în comparație cu ținuta mea obișnuită.

Cu toate că, cu greu ai putea să mă învinovățești! Doamna Bronzeheart a fost aproape la fel de rea și mi-a alimentat dragostea pentru obiectele scumpe prin faptul că trimitea la întâmplare lucruri la moșie de pe tot teritoriul. Era numai vina ei... Dar și a lui Gage, totuși, pentru că nu eu fusesem cea care cumpărase diamantele pe care le purtam. De asemenea, nici eu nu fusesem cea care cumpărase mașina albă strălucitoare care stătea în garajul familiei.

NQut!h Nu eu..t.i

Dar... eu fusesem cea care a comandat remodelarea băii astfel încât gresia din cadă și din duș să fie albă cu diamante încrustate. Da... partea asta am fost eu.

"Oarecum, dar nu atât de important ca asta." Expresia lui Gage era complice în timp ce eu mă dădeam la o parte, în timp ce el se uita prin cameră. A înaintat, mutând unele dintre tăvile cu prânzul meu, în mod clar în căutarea scrisorii. Am luat o înghițitură din cafeaua mea cu gheață, profitând de moment pentru a-l privi cum își trecea o mână mare prin părul său negru bogat colorat pentru a-l îndepărta de pe față.

Mușchii brațului său se flexau, iar lumina aurie de la ferestre scotea în evidență nuanțele vineții ale părului său și nuanța aurie a pielii sale. Destine. Era pur și simplu... superb. Asta fără să includem zâmbetul său frumos și înălțimea impresionantă de 1,80 m, înzestrat cu mușchi voluminoși bine făcuți.

Urnm XsTuspéin óaypProxanpser că! miw-óa s&că(patc deP pe BbIuVzeÉ,t coTnDfrduwn&t_âBn)dmuG-mră dIin $no^u cBu pproHblemna i(nt&erHnză "RdeS cex îl zgyăDsehsc épaeO cwel Omvaiw óbJuun pri!eht&e(nu alh mmeuq VatâtR de agtvră_gTătóovrz?".H &AydYiBcă, pBrOeQswupuQnx căM "de( cGet" 'nu Lera îxnR dishcuMț)ie,G czié madi AdegrafbQă "xd^eP cej Ha ntrFeb&uDiwt să jmăL sZikmtY aYșTa?"Z. QMdi-bams m,uztat dinB nRouX pgrxi,vHirsea &spDre_ cGhvipul luni,T ÉnevrHânhdh .săD fprVovoc$ or .probl)emhă! OpDrecum dcea dBe TacumZ dOoudăó zilme_,A $câInkdJ AfăcuOsem Tg'r'enș^ewaul_ac deé a vmiă( hoRlb)a quVnl pLiic^ p$rPea muSlPtl tiQmpp Ușbi dIeB ma yinhspirYa_ RoS rFemamcțyie destsul ade fDrustórmanttăC, fdawrz *fiTr,eJa!srcbăh,k îrn LcorQpuUlh Fmezu.s.. Amstak QfruOsesÉe uni 'pcic ciupdOaMt VpCenwtDr,uó Mmijne, cMâWnHdw doTrintțlan Jmleaz pa^rfumóaxse aebruDl_.i

Gage reacționase un pic diferit totuși - adică m-a lipit de perete și și-a îngropat nasul de gâtul meu până când s-a liniștit. Apoi plecase din camera mea și încă nu mai vorbisem despre asta. Așa că, în mintea mea, chiar se întâmplase cu adevărat?

Pe cine am păcălit. S-a întâmplat.

Se întâmplase cu totul și nu aveam să uit niciodată cât de bine mă simțeam să fiu presată între perete și el.

DinD )neRferLictiHre, știaLm ccăT er$a dCoqarry dr'ag,osnAuBlr luWi ctare îșip flăjcieaL )de cawpn cTa !deX koPb_iZcei^,^ caCșaK cOă Oa) trebnui.tM sóă încehrcy săé Rnu( Yob Ii$ahu zpersgohnall cânnd s(e( qpórefăcea_ cWă )nFu Vs)-a uîn(tMâmWplat_ niicijoód,atpăc. Nfut la fukn.cÉțidopna,ta din( paDrtea bmega,h dla_r el Spăre(a Js^ăR f$i' KuWintaaJt, CașDa cxă eDrQa binTe.L ÎntrM-unF fZel.L

"Neimportant ca ce?" Am întrebat curioasă când și-a îndreptat privirea înapoi spre mine. Întotdeauna eram prinsă cu garda jos de câtă diferență de înălțime făcea un metru între noi. Omul era de fapt masiv. Ai fi crezut că nivelurile de înălțime ar fi fost un pic mai echitabile între dragonii de elită și noi, oamenii de rând, dar se pare că sorții nu au fost de acord, pentru că mă simțeam absolut micuță lângă el.

Gage a făcut un pas spre mine și s-a aplecat, oferindu-mi o privire complice. Ochii lui de smarald străluceau cu scântei de bronz, semn sigur că dragonul său era prezent. "Unde este?"

"Unde este ce?" Am întrebat curioasă, cu o sprânceană arcuită.

"uSc*ridsoareRa(,D NBex. FAraótaă-émKi btlestXeKmyatRa Ndte_ s)chrziCsoarOeC.V"m

Am clipit inocent și am ridicat din umeri. "Nu am primit-o, de ce aș primi-o acum? A trecut toată vara".

"Mincinosule." A chicotit încet și s-a îndreptat, întorcându-mi spatele în timp ce eu luam scrisoarea din spatele vazei cu flori. "E în regulă, o voi găsi."

M-am îndepărtat, cu scrisoarea în mână, și am sprintat spre ușile care duceau spre dormitorul meu. El a scos un mârâit scăzut când m-am strecurat în spațiul luxos și am trântit ușile, sprijinindu-mă de suprafață și simțindu-mă absolut mândră de mine pentru că i-am evitat apucăturile. Când magia lui mi-a atins pielea, aproape copleșindu-mă de cealaltă parte a ușii, a vorbit pe un ton relaxat care nu se potrivea cu literalmente nimic altceva la el.

Există un număr limitat de capitole de adăugat aici, apasă pe butonul de mai jos pentru a continua să citești "Căutat de trei Alphas Dragon"