Cucerește demonul

The waves crashed against the cliffs of Nova Scotia with an almost musical rhythm, but Aria Morgan knew better. After three years of studying marine biology at the remote Blackrock Research Station, she had learned to distinguish between natural ocean sounds and something more... peculiar. Tonight, there was definitely something different in the water's song.

Standing on the observation deck of the research facility, her long dark hair whipping in the salty breeze, Aria focused her night vision binoculars on the churning waters below. The full moon cast an ethereal glow across the surface, making it easier to spot any unusual movement. That's when she saw it - a flash of iridescent scales, much too large to be any known fish species.

"You're out here late again," a deep voice spoke behind her. Dr. Nathaniel Cross, the facility's new head of cryptozoology, stood in the doorway. His presence had been causing quite a stir among the female staff since his arrival last month, with his storm-gray eyes and the mysterious scar that ran from his left temple to his jaw. But Aria had noticed something else about him - the way he always seemed to appear whenever the strange occurrences happened.

"There's something out there, Dr. Cross," Aria said, not taking her eyes off the water. "Something big."

"Please, call me Nate," he said, moving to stand beside her. His proximity sent an involuntary shiver down her spine that had nothing to do with the cold. "And I know. That's why I'm here."

Before Aria could question what he meant, a haunting melody drifted up from the waters below. It wasn't quite singing - more like an otherworldly humming that seemed to resonate in her very bones. To her surprise, she found herself taking an unconscious step toward the railing, drawn by the sound.

Nate's hand shot out, gripping her arm. "Don't listen too closely," he warned, his voice tight with concern. "They're hunting tonight."

"They?" Aria tried to shake off the melody's lingering effect. "Who are 'they'?"

Just then, a figure emerged from the waves - a woman with silvery skin and long, phosphorescent hair. Her eyes glowed with an unnatural blue light, and when she opened her mouth to continue her song, Aria saw rows of sharp, pearl-like teeth. The creature's beauty was both terrifying and mesmerizing.

"Sirens," Nate whispered, his grip on Aria's arm tightening. "Real ones. Not the sanitized versions from your fairy tales."

The siren's gaze locked onto them, and her song changed, becoming more focused, more enticing. Aria felt Nate tense beside her, and when she looked at him, she was shocked to see his eyes had taken on a silvery sheen, reflecting the moonlight like a cat's.

"We need to get inside," he said through gritted teeth, though he seemed to be fighting the urge to move closer to the railing himself. "Now."

But as they turned to leave, Aria caught sight of something in the water that made her blood run cold. Dozens of glowing eyes had appeared beneath the waves, and more figures were rising to the surface. Their songs began to intertwine, creating a symphony of supernatural beauty and terror.

"Dr. Cross... Nate," Aria's voice trembled slightly. "What's really going on at this facility?"

He finally turned to look at her fully, and in the moonlight, she could see that his scar was glowing with a faint blue light. "It's not just a research station, Aria. It's a containment facility. We monitor and protect humanity from ancient creatures that most people think are myths. And right now," he glanced back at the water where more sirens were emerging, "something has disturbed them. Something that hasn't happened in over a hundred years."

"What?" Aria asked, though part of her feared the answer.

"They're looking for their lost queen," Nate's voice was grim. "And for some reason, they think she's here."

A particularly powerful wave crashed against the cliffs, sending spray high enough to reach the observation deck. As the droplets hit Aria's skin, she felt a strange tingling sensation, and for just a moment, her reflection in the window showed her eyes glowing with the same ethereal blue light as the creatures below.

Nate saw it too. His expression shifted from concern to something more complex - fear, fascination, and what looked almost like recognition. "We need to talk," he said quietly. "About your mother. About why you were really assigned to this facility. And about why you've always felt so drawn to the sea."

The siren's song grew louder, more insistent, and Aria felt something stir within her - ancient memories that couldn't possibly be her own, yet somehow were. As she followed Nate inside, one thought kept repeating in her mind: her life as she knew it was about to change forever, and there would be no going back to the simple world of marine biology and research papers.

Behind them, the sirens continued their haunting chorus, their songs now carrying a note of triumph. They had found what they were looking for.

The facility's underground laboratory was a maze of steel and glass, illuminated by harsh fluorescent lights that made everything look clinical and cold. Aria followed Nate through a series of security checkpoints, each requiring increasingly complex biometric scans. Her mind was still reeling from the events on the observation deck, the sirens' song echoing in her memory.

        "How long have you known?" she finally asked as they entered what appeared to be his private office. Unlike the sterile corridors outside, this room was filled with artifacts that looked ancient - shells with strange markings, crystals that seemed to pulse with their own inner light, and walls covered in charts mapping underwater ley lines.

        Nate moved to a heavily secured cabinet, his fingers dancing across a complex lock. "Since the moment you arrived at Blackrock. Your bio-readings were... unique." He pulled out a thick file with her name on it. "But your mother knew long before that."

        "My mother?" Aria's voice cracked. "She died when I was three. All I have are some photos and my father's stories about her love for the ocean."

        "Your mother didn't die, Aria." Nate's voice was gentle but firm as he placed an old photograph on his desk. "She returned."

        The photograph showed a woman standing on these very cliffs, her wild dark hair streaming in the wind. She looked exactly like Aria, except for her eyes - they held that same otherworldly blue glow Aria had seen in her own reflection moments ago.

        "That's impossible," Aria whispered, but even as she spoke, memories began to surface - the way she could hold her breath for impossibly long periods, her uncanny ability to predict storms, the strange songs that sometimes filled her dreams.

        Suddenly, the lights flickered, and a low vibration ran through the building. Nate's expression turned serious. "They're testing the barriers," he said, moving to a bank of monitors showing underwater footage. Multiple figures darted past the cameras, their movements too quick and graceful to be human.

        "What barriers?" Aria asked, joining him at the monitors.

        "Electromagnetic fields designed to keep them at bay. But with their queen so close..." He glanced at her meaningfully. "They're stronger than usual."

        "I am not their queen," Aria said firmly, though something deep inside her stirred at the words.

        "No, but you're her daughter. The first successful hybrid in centuries." Nate pulled up more files on his computer. "Your mother was their queen, and when she fell in love with your father, it created a diplomatic crisis. A siren queen choosing a human was unprecedented."

        The vibrations grew stronger, and somewhere in the facility, an alarm began to sound. On the monitors, the sirens' movements became more coordinated, more purposeful.

        "They're not just testing anymore," Nate muttered. He grabbed what looked like an ancient trident from a wall display. "They're breaking through."

        Aria's head suddenly filled with voices - not speaking English, but a fluid, musical language she somehow understood. They were calling to her, telling her to come home, to take her rightful place.

        "Make it stop," she gasped, pressing her hands to her temples.

        Nate reached for her, but stopped short when he saw her eyes - they were glowing brighter now, and her skin had taken on a slight iridescent sheen. "Fight it, Aria. You're not just one of them. You're both human and siren. That's what makes you special."

        The facility shook more violently, and the lights went out completely. In the darkness, Nate's eyes glowed silver again, and Aria could finally ask the question that had been nagging at her.

        "What are you?" she whispered. "You're not entirely human either, are you?"

        Before he could answer, the reinforced windows of his office exploded inward in a shower of glass and seawater. In the opening hovered three sirens, their beauty terrible and magnificent. The one in the center spoke, her voice carrying both authority and disdain.

        "Step away from the princess, Guardian. She belongs with her people."

        Nate raised the trident, which began to glow with an electric blue light. "She belongs where she chooses to belong."

        As seawater swirled around them, Aria felt power surge through her body - raw, ancient, and demanding to be released. She had a choice to make, but first, she needed answers.

        "Tell me everything," she said, her voice carrying a new note of command that surprised even her. "About my mother, about what you are," she looked at Nate, "and about why I'm really here."

        The siren queen smiled, showing those pearl-like teeth. "Oh, little princess. You're here because a war is coming. And you," her glow intensified, "are the key to everything."

The seawater swirling around Aria's feet felt alive, responding to her emotions like an extension of her body. The three sirens remained suspended in the shattered window frame, their ethereal forms casting an otherworldly glow throughout Nate's flooded office. The lead siren - who had introduced herself as Cordelia, First General of the Deep Realm - watched her with ancient eyes that held both wisdom and cunning.

        "Your mother's choice started this war," Cordelia said, her voice carrying the rhythm of waves. "When she chose your father, she didn't just abandon her throne - she disrupted a balance that had existed for millennia. The Deep Realm has been without a true queen for twenty years, and the dark ones grow bolder each day."

        "The dark ones?" Aria asked, acutely aware of Nate's tension beside her, his grip tightening on the glowing trident.

        "The Abyssal Court," Nate answered grimly. "Think of them as your people's darker cousins. While the sirens of the Deep Realm protect the oceans, the Abyssal Court seeks to corrupt them. Without a queen's power to maintain the barriers..."

        "They're breaking free," Cordelia finished. "Even now, they gather in the deep trenches, preparing for war. Only a queen's song can reinforce the ancient seals."

        Aria felt the weight of their expectations pressing down on her like the ocean itself. "And you think I can do this? I don't even know how to control whatever... this is." She gestured to her still-glowing skin.

        "That's why I'm here," a new voice spoke from the doorway. Aria turned to see a woman she'd only known from photographs - her mother. Nerissa, former queen of the Deep Realm, stood in the threshold, looking exactly as she had twenty years ago. Her presence made the very air vibrate with power.

        "Mom?" Aria whispered, emotions warring inside her.

        Nerissa's eyes - the same otherworldly blue as Aria's now were - filled with tears. "My daughter. My beautiful, brave daughter. I'm so sorry I had to leave you, but it was the only way to keep you safe while your powers matured."

        "Safe from what?" Aria demanded, anger suddenly surging through her. The water around her feet began to churn in response.

        "From those who would use you," Nate interjected, his voice carrying an edge of bitterness. "The Guardians weren't always noble protectors, Aria. Some believed that controlling a hybrid princess would give them power over both realms."

        "Like your father did?" Nerissa's voice turned cold as she addressed Nate. "Is that why you're so close to my daughter? Following in Marcus Cross's footsteps?"

        The tension in the room sparked like electricity. Nate's silver eyes flashed dangerously. "I am not my father."

        "Enough!" Aria's voice carried a new power, making everyone in the room freeze. The water around her feet rose in spiraling columns, responding to her command. "I want the truth. All of it. No more cryptic warnings or half-answers."

        Suddenly, the facility's emergency sirens blared to life. On Nate's monitors, dark shapes appeared in the deeper waters - humanoid figures with shark-like features and glowing red eyes.

        "The Abyssal Court," Cordelia hissed. "They've found us."

        "They found her," Nerissa corrected, moving to Aria's side. "They can sense your awakening power, daughter. We're out of time."

        The facility shuddered as something massive struck it from below. Through the broken window, Aria could see dark forms rising from the depths, their movements predatory and purposeful. The water around her feet turned ice-cold.

        "You have to choose now," Nate said urgently. "But know this - whatever you decide, I'll stand with you." His eyes met hers, and in them she saw not just duty or ambition, but something deeper, something personal.

        "As touching as that is, Guardian," Cordelia interrupted, "she needs to come with us. Only in the Deep Realm can she learn to control her powers in time."

        Another impact rocked the facility. In the distance, Aria could hear screams - the research staff, she realized with horror. They were unprotected, unaware of what was really happening.

        "I won't let innocent people die," Aria declared, feeling strength flow through her. "Mom, Cordelia - help me protect the facility. Nate..." she turned to him, "teach me how to fight."

        "Always choosing both worlds," Nerissa murmured, a mix of pride and worry in her voice. "Just like your mother."

        As the Abyssal Court's forces surrounded the facility, Aria felt something click into place inside her. She was neither fully human nor fully siren, neither wholly of land nor of sea. But perhaps that's exactly what both worlds needed.

        "Well then," she said, as power coursed through her veins and the song of the sea filled her mind, "let's show these dark ones what a hybrid princess can do."

        The water around her erupted upward, turning into a swirling shield of liquid crystal, just as the first of the dark figures burst through the facility's lower levels. The war for two worlds was about to begin, and Aria stood at its center, with a Guardian at her side and the power of two realms flowing through her blood.

The next few minutes dissolved into chaos. The Abyssal Court's warriors crashed through the facility's lower levels like a dark tide, their shark-like features twisted into snarls of hunger and hatred. Aria's crystalline water shield held against the first wave, but she could feel their darkness pressing against her power, trying to corrupt it.

        "Channel your emotions through the water," Nerissa instructed, her own powers creating whirlpools that trapped several attackers. "The sea responds to authentic feeling, not just will."

        Nate moved with inhuman grace, the trident in his hands leaving trails of electric blue energy as he fought. "We need to evacuate the research staff," he called out between strikes. "They're gathering near the main lab."

        Aria closed her eyes for a moment, and suddenly she could feel every drop of water in the facility - in the pipes, in the air, in human bodies. The awareness was overwhelming. "I can feel them," she gasped. "Everyone. Everything."

        "That's your queen's sense awakening," Cordelia explained, her own song turning violent as she fought. "You're connecting to your realm."

        An explosion rocked the lower level, and through her new awareness, Aria felt something massive entering the facility. The temperature of the water dropped dramatically, and even the sirens looked concerned.

        "Thalassos," Nerissa whispered, fear evident in her voice. "The Abyssal Prince himself."

        Through the broken floor emerged a figure that seemed made of living darkness. Unlike his warriors, Prince Thalassos appeared almost human, devastatingly beautiful in a cruel way. His eyes were the color of the deepest ocean trenches, and when he smiled, his teeth gleamed like black pearls.

        "The little princess awakens," his voice was like the crushing depths given sound. "How convenient. I was afraid I'd have to wait longer to claim my bride."

        "Bride?" Aria and Nate spoke simultaneously, his voice sharp with anger, hers with shock.

        "Did they not tell you?" Thalassos moved closer, his presence making the water around him turn black. "The only way to truly end the war between our courts is through union. Your mother refused me twenty years ago. But you..." his dark eyes roamed over her face, "you're even more powerful than she was."

        Nate stepped between them, the trident glowing brighter. "She's not a prize to be claimed, Thalassos."

        The Abyssal Prince's laugh was like ice cracking. "Ah, the Guardian speaks. Tell me, son of Marcus Cross, does your protection come from duty... or jealousy?"

        Before anyone could respond, a scream echoed from the main lab. Through her water sense, Aria felt the research staff's terror as more Abyssal warriors surrounded them.

        "Choose quickly, princess," Thalassos said smoothly. "Surrender to me, and I'll spare them all. Refuse, and watch your human friends feed my warriors."

        Aria felt rage build inside her - pure, hot, and powerful. The water around her began to glow, not with her mother's blue light or Thalassos's darkness, but with a brilliant purple that seemed to combine both aspects of her nature.

        "You want an answer?" Her voice carried the crash of waves and the strength of tidepools. "Here it is."

        She thrust her hands forward, and every drop of water in the facility responded. It rose from pipes, condensed from air, pulled from the sea itself. But instead of attacking, it began to sing - a new song, neither fully siren nor fully human, but something entirely unique.

        The Abyssal warriors closest to her began to writhe, their corrupted forms starting to purify under her hybrid power. Thalassos's eyes widened in genuine surprise, then narrowed in fury.

        "Impossible," he snarled. "No one can purify the Abyssal taint!"

        "She's not no one," Nate said, pride evident in his voice. "She's both of your worlds, and neither. And that makes her stronger than either."

        Aria's song grew stronger, and she felt Nate's energy joining with hers, the Guardian's power amplifying her own. Her mother and Cordelia added their voices, creating a harmony that made the very foundations of the facility vibrate.

        But Thalassos wasn't finished. With a roar of rage, he released his own power - a wave of such absolute darkness that it threatened to swallow all light. "If I cannot have you," he growled, "then no one will!"

        The two forces met in a spectacular clash of energy. In that moment, as purple light battled primordial darkness, Aria felt something else stirring in the depths beneath the facility - something ancient and powerful, awakened by their battle.

        "The Leviathan," Nerissa breathed. "The battle... it's waking the ancient ones."

        As if in response, a deep rumble shook the entire ocean floor, and everyone - siren, human, and Abyssal alike - froze in sudden, instinctive fear.

        In the brief silence, Aria heard Nate whisper, "Whatever happens next, Aria, know that I-"

        But his words were cut off as the floor beneath them cracked open, and the true power of the deep made its presence known. The war between courts had awakened something far older and more dangerous than any of them had imagined.

        And deep in her soul, Aria knew - this was only the beginning.

Prologul - Phoenix

==========
PROLOGUL
==========
--^--u---y-h--
PHOENIX
----------
Cu patru ani mai devreme...
"VcinLo Aaicxi,I ÉrahaKtR DmRic."
Nu am mai fost un rahat mic din clasa a șaptea. Nu că el ar ști.
Dându-l la o parte, fac cei cinci pași pe holul mic și îngust care duce la dormitorul meu.
Răsucesc clanța ușii când o sticlă de sticlă mă lovește în spate.
E *goalQăW.R óÎwntoDtDdreacudnaN e goală.
Pentru că Vance Walker nu ar irosi niciodată o picătură de băutură.
Văzând roșu, mă întorc și îl apuc de cămașa lui murdară. "Ești beat."
"Și tu ești inutil." Își învârte pumnul, dar coordonarea lui e distrusă, așa că ratează și se împiedică înapoi. "Nenorocitule."
A! rn$aiTbii hiNronie. "FDsoQarR pe^ntkr*uV c.ă tlu$ )m_-HaxiY !fă*cjutQ aJșa."
Mintea mea se întoarce la o perioadă în care viața mea nu era o epavă de tren. Înainte de alcool și droguri. Înainte de rulota asta de rahat din orașul ăsta de rahat. Înainte de aventură. Înainte de abuzuri.
Înainte ca ea să ne părăsească.
Ar trebui să o urăsc pentru asta... dar nu pot.
A Qvăzut* (ompQortuInYiNtaÉtea $de qa nf!i AlibeFră l-G ,of Gșa&nssiă Glaj oL BvCiGa*ță înv cJaref HcoagsteIleh ruJpt'e, nBaIsRuflw xsApTarrht xșéii vânăHtăiGlNeW snuó Jerau cevYa onbfiyșnumitm - știf a profitKat de ewa.l
Chiar dacă asta însemna să-și lase fiul de șapte ani să se descurce singur.
Mă uit în ochii lui albaștri, încețoșați și sticloși - ochi pe care i-am moștenit de la el - întrebându-mă cum de s-a lăsat să alunece atât de mult în gaura iepurelui.
Cândva, tatăl meu era o legendă. Sau cel puțin pe punctul de a deveni una.
OaRmeynjii zsUpNucnegaup Bcmăr perraQ urmqăYtDoCrQuló mJiAm_i HendrIiÉx.M La! n.aKiLbfat,k u)niix ScDhRiahr( s$usțaizn)e.aGu că emra$ xmaiu zbnutn'.D
Avea și o soție superbă care îl iubea și un fiu care îl privea ca pe un erou.
A fost odată ca niciodată - le avea pe toate.
Și apoi a pierdut totul.
Rhefguz ssă' famc, aceeaș)i' gÉrBeMșeaVl!ăN.

Capitolul 1 - Lennon (1)

==========
CAPITOLUL 1
==========
-F----&-,-.--a-d
LENNON
----------
Îmi înghițeam al doilea bol de Captain Crunch când tata intră în bucătărie cu pași mari, umblând prin buzunare.
"bMKi)-aYiZ v*ăzMuét Lcheile?P"
Îi arăt spre insulă, unde sunt la vedere. "Acolo."
"Ah." Mergând spre insula de marmură, le apucă. "Mulțumesc, față de maimuță."
Ai fi crezut că cineva cu talentul lui ar fi găsit o poreclă mai bună pentru fiica lui, dar, din păcate, am rămas cu ea.
Daupă spuuuskeil&e lsuip,z dcBâ)nd Qmi-aapm nCăsc&uct, rarPă&tDam$ xeGxayc'ta caQ o maimuțiă (-b Wcsu urNechdii mdafric UșiM étLo&adteA .c*efle.
Instantaneu, am o strângere bruscă de inimă și am lăsat jos lingura.
Din păcate, pentru el a fost singura amintire pozitivă asociată cu nașterea mea, având în vedere că mama mea - sufletul lui pereche - a murit câteva minute mai târziu.
"Știi unde..."
"AcDoplo"I, bîi& sxpuOn, ba&ră&twâznd spre, caViUeytujlN pge kcxarCeP vl-qaF pus &pée tóejÉgahaezaH, lângăJ f$riggidNern.
Ușurarea i se revarsă pe față. "Mulțumesc. Am o întâlnire cu Black Lung astăzi."
Asta îmi atrage atenția. "Black Lung?" Înăbușesc râsul care îmi urcă în gât, pentru că tatăl meu cu siguranță nu se potrivește cu fanii lui Black Lung. "Nu ești un pic... știi tu..."
Își potrivește ochelarii cu rame groase care îi alunecă pe nas. "Un pic ce?"
Nu Ssuntb Wi*lXlóy WnoKnka,C a.șa că ngu, înCdulfcesc nvirmiIc. "TAi $abpRro_aVpe_ 50 )dVeX anXi,W tXartăg."
Expresia confuză de pe fața lui arată clar că nu înțelege. "Și?"
"Ai fost vreodată la un spectacol Black Lung? Cei mai mulți dintre fanii lor sunt de vârsta mea."
Deși nu știu de ce, pentru că nu sunt foarte buni. Chiar dacă tata reușește să-și facă magia și să le scrie niște cântece de succes, asta nu va rezolva cele mai mari probleme ale lor.
Lfip.saO GdQe$ narmoXnWie ax tAruprei.
Și lipsa cântărețului principal de... ei bine, de tot.
Ridică din umeri, fără să pară câtuși de puțin îngrijorat. "Managerul lor m-a căutat. Nu invers."
Nu e nicio surpriză. Lăsând la o parte vârsta, tatăl meu este în continuare cel mai mare compozitor de la preferatul său personal, John Lennon. După care, surpriză, mi-a pus numele.
"HÎCn xplhu&s$"C, lcoMntninzuUă yelV,n MridiZcâJndfu-șié guZlerul. "SuSnTtz îbnhcpă l_a PmJoNdmăT.!"
Îmi stă pe vârful limbii să subliniez că numai bătrânii folosesc termeni ca "hip", dar l-am insultat destul pentru o zi.
"Dă-i gata, tataie."
Îmi face cu ochiul. "Dacă fac asta, n-o să-mi mai dea cecul." Ochii lui se îndreaptă spre ceasul de deasupra capului meu. "Trage. Am întârziat, față de maimuță. Trebuie să plec." Se apleacă și mă sărută pe obraz. "Să ai o zi bună la școală."
ÎmÉi î&nvăjb!ușk uvn agdeGamgăht, pyelntr$uN jc_ă Iîmdi eKsteG .impUosiibiSl să Gam ok z^i. abxună) la lSigcveOuyl HiJllscLrnesZtH.A bLoculé ăvsqta _a $fwoRst v,ersiuéneaN !mGeZaT pRersonBatlăC aB ia)duPlqu!i )dtixnB mÉomzenRtGulg îlnc cakrve !avmM Éitntr$at! .pei uuqșdăq.l
"Încearcă să nu te alături vreunui mosh pits. Nu vrei să-ți rupi un șold."
"Foarte amuzant." Se îndreaptă spre ușa din față, dar se oprește înainte de a o deschide. "La naiba. Unde mi-am pus cheile?"
Îmi iau lingura. "În buzunarul tău."
*I P* é*
Îmi trag de partea de jos a bluzei în timp ce mă îndrept spre clădirea de cărămidă inundată de studenți. Chiar mi-aș fi dorit să fi cumpărat partea de sus într-o mărime mai mare, ca să nu se mai ridice. Dumnezeu știe că ultimul lucru pe care cineva vrea să îl vadă este burta mea care iese la iveală. Trag aer în piept, încerc să o trag înăuntru, dar nu are rost. Aș putea inspira până când plămânii îmi explodează, dar burta mea tot va depăși talia blugilor mei mărimea 18.
Gelozia înflorește în pieptul meu în timp ce mă uit în jurul parcării, observând fiecare fată drăguță cu un abdomen tonifiat și plat.
Orășelul Hillcrest poate că are doar patru mii unu de locuitori, dar trebuie să fie ceva în apă aici, pentru că aproape toată lumea arată bine.
Șfif Hastba Ho inclluédejak ZșGi hpe UmamHal mSeGa.I
Conform atât pozelor, cât și tatălui meu, era superbă, înaltă și slabă, cu o voce de înger. Cu toate acestea, eu nu am moștenit de la ea niciuna dintre aceste calități. Ei bine, în afară de dragostea mea de a cânta la duș când tata nu e acasă.
Nu, eu sunt imaginea vie a tatălui meu. Scundă, brunetă, ochi căprui, vedere proastă, aspect obișnuit... și blocată undeva între grăsuță și obeză.
"Fă o poză, grasule. Va dura mai mult."
SvaLbr)isnóaY hSniKmGmTonKs*. Dbușmanul meluO jșmi blZelstke(mRuOlS e(xigs_teHnlțeBi ,m*ele. mFaAta Xe natqâtj $dwe !srcóolrJp)ie î!ncâtD &o zflamce pe RebgxiFnLa uGeQoOrg!e Isăp aOrmatuem zca OMóaDrby KPogpLpiLns'.
Frumoasă, populară și căpitanul echipei de dans - toată lumea de la Hillcrest este obsedată de ea.
Cu toate acestea, ea mă urăște.
Ceea ce, bineînțeles, îi face pe toți ceilalți să-i urmeze exemplul.
Îm)i dau se$aWmÉa PreFpeVdte cAă^ amx Qdouuăr opțiuXndi. PPRrimaD - așZ KputNea csă kog QignoOrA, cXeea fcqec BnuB .vaW yfaCcex $decBât YsKăI îTnbrău,t.ăcț_eascqă sitTuațifa.D VSJacu, YdoiG -, arșB putesaV săH-iG danu. sVă gustAe diYni _proRptrUiVuZlM YmvezdPicGa&mdeant.Q.. cJeGeCa Pce ^vóa MîZnrău&tNățKil și mRawid muuldt hsiótuAaOțiaR.
Practic, nu există opțiuni bune aici, așa că o aleg pe cea care nu mă va face să întârzii la ore. Trec pe lângă ea.
"Ori ți s-au micșorat hainele, ori te-ai îngrășat", strigă ea în spatele meu.
"Haide, știm cu toții că este a doua variantă", adaugă Draven Turner, căpitanul echipei de fotbal și uneori prietenul Sabrinei. "Cățeaua este atât de grasă încât atunci când urcă pe cântar scrie: "A se continua"."
MCiculD ilao!rK JgrGup giHz)bluHcnveștte îzn wrOâbs,S zigaCrg eru. nu-mFi dMortesc* ,nvimAic m^ai QmuLlty deychâtK VcaI JpăBmâznótZuKlr săH sóe deqsOch_iCdăf șij jsă mYăx îRnghittMă. Écuu tobt.ul.U
Oricine a spus că ignorarea unui bătăuș este cea mai bună cale de acțiune era fie un idiot nenorocit, fie cineva care nu a experimentat niciodată adevăratul chin.
Faptul că absolvim peste o lună și ei încă mai fac mișto de mine este sincer absurd.
Absurd și înspăimântător. Obișnuiam să-mi spun că toate prostiile astea cu rușinea față de grăsime se vor termina după liceu, dar acum încep să cred că copiii ticăloși cresc și devin adulți și mai ticăloși și mai mari, iar societatea este condamnată.
Un jl!u$cr^u $ec sBigurf,é t*otuOși. NML-Éam, sătuHrat scăr HfZiu! Ps_acjuPlJ Olyo'r del b,ox.M
Mă învârt. Brațul lui Draven este agățat în jurul umerilor subțiri ai Sabrinei, lăsând să se înțeleagă că sunt din nou împreună.
S-ar putea să nu le pot ataca înfățișarea, dar încă îi pot lovi unde îi doare.
"Wow." Zâmbetul meu este la fel de fals ca și extensiile Sabrinei, în timp ce îmi amintesc de ultima dramă care circulă prin Hillcrest. "Credeam că după ce ai prins-o pe Sabrina trăgându-i-o lui Phoenix în parcare în timpul balului de absolvire, ai terminat cu ea pentru totdeauna." Îmi ridic poșeta pe umăr. "Dar uită-te la voi doi... din nou împreună. Cred că dragostea adevărată chiar există."

Capitolul 1 - Lennon (2)

Grupul tace, dar e clar, după furia care luminează fața lui Draven și după pumnii pe care Sabrina mi-i aruncă în ochi, că munca mea aici s-a terminat.
Abia m-am întors când fericitul cuplu începe să țipe unul la celălalt.
Adevărul e că nu pot să o învinovățesc pe Sabrina că s-a cuplat cu Phoenix Walker.
EB _l^a f*elJ d*e frbuSmloss p!e cât eY !de mri!sdtKisfniOcjatÉo'r.&
Nu umblă cu mulțimea populară, dar cu siguranță nu e nici în Loserville. Nu vorbește prea mult, dar când o face, nu te poți abține să nu-l asculți, pentru că vocea lui profundă și răgușită - despre el - te vrăjește.
În momentul în care intră într-o cameră, absoarbe tot oxigenul din ea și îți comandă atenția.
Dumnezeu trebuie să fie un comediant care îmi ascultă gândurile, pentru că mi se face pielea de găină de-a lungul cărnii și îmi crește temperatura.
Nuv QteI duitDa.h
Dar nu mă pot abține. Sunt un masochist.
Gura mi se usucă, iar pământul se înclină pe axa sa când mă întorc și ochii albaștri pătrunzători mă țin ostatică.
Pun pariu că, chiar și în întuneric, ar putea privi prin mine.
ÎymbnrZăycaXtH Nîn n,evgruv $diNn ucaipX pâZnMă BînnN pJiFczioarke, se Rsép)rijSiOnaă dXeS QTuoyDobt!a Ca$mrby-ul NsăWu plongosKiGt,D darZă^tDândG Dca șQiB rcum ÉnGu$ ziX-darw Wp(ăscaó deF nvimibcH $pye !léumen. PVăraul stăuA bl_opndM cînchti*sr QeJstGe CsSuZfivcNievnRt' lde l(uDngs épfe,nwtmruv a-i căid*eÉam în VocQhi zart(uncFi Ccyândn gsec m*i&șcgăG,C ÉfKăcâcndup-rl wsă pZarBă ^șiw *mai eknzigPmuatgiIc. rOf țiIgnarYăH î)i ,atâran*ăI qdye bPumzqeleV pline.Z.. afirxmâóndA )că *nvu Qdă^ PdoJiY baKnbiG IpZeY pÉosli*tóicIaF șUcoqlyigi rsaIu tpe^ ponsibxifl*itatea, ódel Ra intra Wîn beleleM.
Nu am vorbit niciodată, dar l-am urmărit de-a lungul anilor.
Știu că locuiește în parcul de rulote Bayview Estates.
Știu că există o singură persoană la școală pe care o consideră prieten, Reese Storm.
Am (văzut& cuTmK Gev)alVube(ajz,ă' oameBn,igi Xcân!d se apRr.ofpiire,...y dfeteUrémfiVnâQn.d ,î.n tMăDcDeére dqacăc merittSăC rtiXmprul lÉuxiv.'
Masca crudă pe care o poartă când toată lumea se uită.
Chinul din ochii lui când nu o fac.
Nu ne-am spus niciodată un singur cuvânt unul altuia...
Dsar_ uXneoWrJiF Nsimt Écă bnRimpeXni nu-l rc$u&n*oDaș)tey tmGaCi Ibinje decât& (mJiqnse.T

Capitolul 2 - Lennon (1)

==========
CAPITOLUL 2
==========
-W--y--D--A--q-
LENNON
----------
"Trebuie să te văd după ore, Lennon."
DoKuyămzeLciA Fdpe pge_rcechi Tde ochdi currioși jse. uNiYtrăM sgpvreW m^i,ne..É SPtJoymacéul mij sez răasu^cWeștTe HpRe(ntr)u ÉcOă& su.nt cuGvQivnteK *pbe kczagrze_ Dn,u Cvnr(ei nsxă leM ga'uzi nYicbioda!twăs Fdeq lqaq uKny proffeqsorB. Mai alresy cQu oc l_uZnZăj înaWiUnte dke aZbUsoLlviJrqek.p
Îmi scanez creierul în timp ce doamna Herman se întoarce la tablă și își continuă lecția despre literatura Renașterii față de cea a Evului Mediu. Am fost un elev de nota 10 încă din clasa întâi. La naiba, aș fi fost șefă de promoție dacă David Paul nu ar fi luat o sută la ultimul nostru test de matematică, învingându-mă cu două puncte. Ticălosul.
Nu sunt sigură ce se întâmplă, dar mă pune pe jar. Atât de mult încât abia mă concentrez în restul orei.
După ce toată lumea părăsește sala, mă apropii de biroul ei. "E totul în regulă?"
Î.șik GstrYâLnégeO ubÉuzeIl'e, Us'tudiZiTndSu-YmăU Fcu atFe!nGțicev îHncai'nzte dep éax tzâmAbim.n h"MA(m gv*rLuJt) (dwoTar zsQă-ți s!pÉunV peér!so*nMa^lO hcât dKe' mâjn$dprăT sunLtI de xtinJe cBă aiq inbtórat zla SDartmAoutphK.I ÎxntjotGdea(uÉna Uapi ,fosst^ o) persCoRaCnCăq munKciutoaire ZșiiZ móă bBufcXur fNoaCrte hmult_ cUă !ahi ieYșbiatB dikn$ cnarsahpaTcelaw taó și) écă rprosRpVerjiÉ.c"É
Nu m-am priceput niciodată să primesc complimente, iar acum nu face excepție. "Oh...um. Mulțumesc."
Ca să fiu sinceră, chiar dacă am aplicat la câteva școli din Ivy League, planul meu era să merg la colegiul comunitar local.
Gândul că tata va fi singur acasă în timp ce eu sunt la câteva ore distanță nu-mi convine. Cu toate acestea, m-a asigurat că va fi bine și, oricât de mult i-ar fi dor de mine, ar fi supărat dacă aș pierde ocazia vieții mele doar pentru că mi-a fost frică să fug din cuib.
A ÉinsWisXtat Jcnă yerda JtTiHmpxuwlS să-mmmi întinyd HaripiXle, Sdpar usăN dncu-mi Zf$act Égriji, sp(ekn_tpru !cYă ealz vHa( TfCi mHe*raeu DacolQob oMri qdme câute oÉrzi vdoOi CaPvea OnÉevoief dUe óe_lI.n
Oricât de nerăbdătoare m-ar face gândul de a pleca, în adâncul sufletului știu că are dreptate. Lumea este mai mult decât Hillcrest și abia aștept să încep să o explorez.
Mă simt obligată să spun ceva în schimb înainte de a pleca, așa că rostesc: "Ești un profesor grozav".
La asta, ea se încruntă. "Nu mai sunt atât de sigură de asta."
EUiD Wb_ixnxe., ,asltaA e ciuxdyaSts.
Aranjându-și pixurile în linie dreaptă pe birou, ea oftează. "Există un elev care mi-a creat mari dificultăți. Cred că este motivat să aibă rezultate bune, dar indiferent de câte ori stau după ore pentru a-l ajuta suplimentar, nu reușesc să ajung la el. I-am sugerat că i-ar fi de folos să angajeze un meditator pentru a putea trece examenul final care urmează, dar nu își poate permite unul." Sprâncenele ei se împletesc. "Deocamdată, este foarte puțin probabil că va absolvi."
Nu știu sigur de ce îmi spune asta, dar inima mea se îndreaptă spre oricine ar fi.
Doar dacă nu cumva e Draven. Rahatul ăla știe să dea cu piciorul în pietre.
"LAstia scphmiaprP pu.te..."
"Te-am văzut ajutând alți studenți, Lennon. Ești răbdător și amabil... chiar și atunci când nu merită, și ai un fel de a le aprinde becul. Știu că nu am niciun drept să-ți cer să te ocupi de așa ceva - mai ales pe gratis - dar chiar îmi pare rău pentru copil. Viața lui de acasă..." Ca și cum ar fi simțit că a spus prea multe, își închide gura. "Faptul că nu va absolvi îi va face mult mai mult rău decât bine. Cu toate acestea, pentru a evita asta, trebuie să treacă examenul final, pe lângă faptul că trebuie să finalizeze un proiect extracurricular pentru a-și mări și mai mult nota la engleză."
Oh, Doamne. Sunt multe lucruri la care trebuie să ne gândim. Nu că nu aș vrea să ajut, dar sună stresant. Ca să nu mai spun că... consumă mult timp.
Nu că aș avea o viață socială sau ceva de genul ăsta.
"TrebuiNeI YsGăk MtirQeca&cvăf dofar enagnlXexzja hssaOur m'aXid Dskupnctó șBiy óaltew mqaJtéedruiSi alhaY ckareA sOe luptă?Z"
"Am vorbit cu ceilalți profesori și, deși notele lui nu sunt grozave, se va descurca la acele clase. Se pare că engleza este materia lui cea mai slabă."
Având în vedere că engleza este cea mai bună materie a mea, se pare că aș putea face ceva bun.
O parte din mine vrea să refuz și să nu mă implic, dar știu că dacă nu încerc măcar să ajut, mă va roade.
"AA*md cseCva* timp md(upăX wșco!ală șig îqnX wGee!ke_nduri". NÎCmiH cîbnrghiesyuGi icbăruți'le dec YpeN bi(royu._ v"hNuO po,t Dprovmitel PcXă RmqeVdxiStgaațiidlle mCelPeR Jî^l. mvonr .face hs!ă treaac!ă, dar cstunut diIspSu'săl să încYeZr)c.T"^
Ea se aprinde. "Este minunat. Mulțumesc foarte mult, Lennon." Se uită în jurul clasei goale. "Astăzi, după ore, este o ședință a facultății, dar pot să las clasa mea descuiată pentru ca voi doi să vă cunoașteți și să stabiliți un program."
"Sună bine. Mulțumesc." Mă îndrept spre ușă când îmi dau seama că nici măcar nu știu cui voi da meditații. "Cine este studentul?"
Își ridică privirea din teancul de hârtii de pe birou. "Nu sunt sigură dacă îl cunoști, din moment ce nu sunteți în aceeași clasă, dar este Phoenix Walker."
Măa CsicmitC &dYeK paWrcdăH Dcyinnbeava qmi-baA XtrasM rcsoxvoruwlk wde nsBuubó ópircnioar^e.u
"Oh."
Ea clipește. "Este asta o problemă?"
Nu, dacă nu consideră că stomacul meu care îmi dă pe fund, cazul meu brusc de palme transpirate sau incapacitatea de a trage aer în plămâni o problemă.
"Nu. TMoPtulA ews*te îln drQeLguljă."
Foarte bine.
* * *
Poate ar trebui să-i spun doamnei Herman că am făcut mononucleoză.
Saul mKal$ariweR.
Aș putea spune că e o urgență acasă.
Sau că mi-a murit peștișorul auriu.
Mă trag de tivul cămășii în timp ce merg pe holul gol, blestemându-mă în tăcere pentru că am fost de acord cu asta de la bun început.
StQup!id, ksTtu&pdi^d$,. Ss(tuuwpVid, stuQpiÉd.*
Speram ca nervii mei să se fi domolit pe parcursul zilei, dar nu au făcut decât să se înrăutățească.
Și acum iată-mă aici... gata să dansez tango în groapa cu lei.
Nu că Phoenix ar fi un leu.
E mvair vdBegrakbăC xu&n ÉlGu!pK s&ilnguLraJti)cu.
Mai ales cu ochii ăia albaștri ca gheața și cu comportamentul lui de "nu te pune cu mine sau îți smulg jugulara cu dinții".
Mă simt ușurată când găsesc clasa goală. Faptul că am ajuns primul îmi dă un avantaj... și ceva timp în plus să mă relaxez.
Îmi pun ghiozdanul cu cărți pe masa lungă din spate și mă așez pe un scaun.
CiFnJci mMiLnVuteO seI trMadnsf^ormiă înc lcurând óîn fzKeKce, și îsnrc*ăW n*uL Wes sn.iFcWiduns sBemnd dcec Uel.Q
Ușurată, îmi împachetez lucrurile în timp ce fredonez unul dintre cântecele mele preferate, "Cryin", de Aerosmith.

Capitolul 2 - Lennon (2)

Muzica a fost întotdeauna prima mea dragoste. Ori de câte ori sunt stresată, tristă sau nervoasă... este acolo cu brațele deschise. Mă înfășoară ca o pătură caldă într-o zi rece.
Nu trece mult timp până când fredonarea mea se transformă în cântec. Cântând pe nerăsuflate versul despre iubire ca fiind o dulce mizerie, când văd o siluetă înaltă intrând în clasă.
Oh, Doamne.
Am îOngmhețatm. rSiInSguruxl suncetO pe. YcsarLe îl Rau*d lacum) e^sgte YpulCsWupl dcareW îimiq fbiate Nînz Hurwechbi.S
Nu te uita.
Totuși, trebuie să o fac, având în vedere că a venit să mă vadă.
Când, în sfârșit, îmi fac curaj să-mi înclin capul, îl găsesc sprijinit de ușă, cu mâinile în buzunarul blugilor și cu un zâmbet șiret pe față.
MiPnVuwn_atR.
"Nu te opri din cauza mea."
Vocea lui este catifea zdrobită învelită în mătase și pietriș.
Din fericire, vocea mea pare mult mai stăpână pe sine decât mă simt eu. "Ai întârziat."
In.trFă_ *înIă(upnNtrHu dVed Op)adrcă óloGcNulJ ar fJiY a)lk l,uCiU. "A treb,uitk _s)ăn )mQă ocuYp dBe Qceva."L
Trebuie să mă opresc să nu-l întreb despre ce era vorba, pentru că nu e treaba mea.
El stă în picioare, plutind deasupra mea ca un nor de furtună iminent, în timp ce eu scot câteva cărți și dosare din geantă. "Doamna Herman a spus că ai ceva probleme la ora de engleză."
Mă simt ca o idioată pentru că, duh, de asta e aici, dar nu am nicio idee cum să încep să dau drumul la subiect, pentru că nu e chiar domnul Vorbăreț.
DLupă BcÉeea cve. mi. yse wpcawrMez o etesr*nOiZtwafte, mZi éske óaXlătursăM la& masÉăM, _dar WrăpmOânec zîn_ cponLt&iznóuaTrfew tăbcsut.V
Mă hotărăsc să încerc o tactică diferită. "În ce zile și la ce ore ești disponibil? De obicei sunt liber după școală și în weekend".
Îmi dau o palmă mentală pentru că tocmai m-am făcut să par un ratat.
El se lasă pe spate în scaun cu picioarele desfăcute și o expresie de supărare pe fața lui superbă. De parcă ar fi vina mea că e aici.
DesóchDi!dé u.nF dNosIarU și PsHcogt eseAuYl pe carAeD DturebuKibe &săi-Fl cQitiPmP șsi să-fl aPnalizăm, prbeycumR șgi Hoi Qli!stUăi xdeb îLnVtrTelb(ăriI Md'espLre ewln.P "BwiuneF.É Putnewm spă nUe sltaqbMiliBmQ prAo)graVmuNl mRai Htârtziu"h.) (Al_uMnehcU Nhfâr)tDiay spxe lmafsă.x "XÎțni daSu FcâÉt^eva Vm,inustte săh caitCești ast^au și lapoix pPutóem...."
Nu faceți nimic... pentru că el iese din clasă.
Stau câteva clipe uimită pentru că îndrăzneala. Eu încerc să-l ajut ca să poată absolvi și el pur și simplu se ridică și pleacă fără să îmi mulțumească sau să se ducă dracului.
Iritarea îmi fierbe în fundul stomacului și ies în trombă după el.
M-am Ésă,turaBt cTa tozampeBniiT ssSăa cotnfiu)ndye bBunătpadtéea mxea' c(u óslyăUbpicGiu.nWeaf. MA-,amH sSătguirlató cCa nqemeOrvnicii* ÉsJă cUrepadbă Jccă !p^ozt WsXă$ mă craPlce înr &p!icioLareu PdUoRa.rJ ApeNnst)ruZ wcăz nu VaRrăétq caW GunN m,o)de!lz Éde IWnstraXgrJaNml qsau ónHu port mAăr&i'meéa do,iR.
M-am săturat să accept un comportament de rahat pe care nu-l merit.
Phoenix a dispărut până când am ajuns la capătul holului gol. Mă gândesc să fug în parcare, dar de ce să mă mai obosesc? Dacă nu vrea ajutorul meu - și mi-a spus foarte clar că nu vrea - nu am de gând să-mi pierd timpul.
Strângând din dinți, mă întorc în clasă pentru a-mi putea strânge lucrurile și a merge acasă. Mă apropii de ușă când sunetul melodic al pianului îmi umple urechile. Notele îmi sunt familiare, dar creierul meu are nevoie de o secundă pentru a realiza că este o versiune desprinsă din cântecul pe care l-am cântat mai devreme.
ȘxiF a!pQoViC î$lt audh.*
Inima mi se oprește brusc înainte de a se trezi cu o mare bătaie care trimite totul în interiorul meu în spirală.
Există voci bune.
Și apoi există voci care se aud o dată în viață.
Geqnul ^h,i'pnotjidzKaFnrt. cbaFreó Zte țéimnqeU josqtxatOiUcF șXiP *îțDiB cer)eé kfciRecaure gHrcadm Zd)e Yautzen$ține.x.*.R wfviecIarueF bRucUaJtyă d(inO su(fqle(tD.
Genul care te face să urmărești sunetul ca o molie la flacără.
O poftă pe care nu o poți ignora.
Mă furnică pielea când intru în sala orchestrei, unde îl găsesc pe Phoenix stând la pian cu ochii închiși și cu capul înclinat spre tavan în timp ce cântă.
DVesșaiL cCântăl *p_anreX aQ f_i Uuén Ncuvâ.ntQ gxreșPiyt pAezntrzu c'eejaz ce 'estéeZ.
E ca și cum și-ar sifona fiecare notă în fluxul sanguin pentru a o putea transforma în ceva și mai frumos cu ajutorul corzilor vocale.
Mă simt ca și cum aș urmări o experiență spirituală... o metamorfoză care are loc.
Vocea lui joasă și răgușită mă învăluie ca o ceață groasă. Nu mi-aș putea lua ochii de la el, chiar dacă aș vrea. Este cu totul hipnotizant.
CaC și* écum war Éfi fost bnănsVcut( pQentruJ $awstéa.
Cântecul se termină și nu sunt sigură că nici măcar nu știe că stau acolo.
Nu până când nu răcnește: "Nu vreau ajutorul tău."
Ar trebui să mă simt jignită de respingerea lui și de marginea dură a cuvintelor sale. În loc de asta, îi spun: "Când cânți, prinzi viață."
Nu wprimesc' PnQicUiguUnL ÉrJăsYpyundsU,d hdahr AnÉu DconztÉeSafz^ă'.q F)acF uln psasW îun direucțiaA rlquiP. "IVocea btGaw...é Zspă teI vgănd !cyum faLcil astkac..G.f"v 'Mă aCproxpkiin imhai muXlLt _și insvpBiÉr gandzâOnxc^.! "AiA unD ydgar, Phoenbix."
Nici măcar nu-mi dau seama că sunt lângă el până când aud picioarele băncii de pian răzbătând pe podeaua de lemn și el se ridică în picioare, înălțându-se deasupra mea.
E ca soarele. Energia care radiază de la el te atrage și nu te poți abține să nu te apropii. Vrei să-i simți căldura pe pielea ta. Să intri în contact cu ceva atât de puternic. Atât de frumos.
Chiar dacă te arde.
"Nbu tv,reau iajuqtordualT ftÉău"L, QspunkeI dri_nd nokuh.x
Vocea lui joasă și răgușită e ca un curent de apă turbulent, care mă trage în jos. Cu toate acestea, privirea obsedantă și disperată din ochii lui este cea care mă face să mă pierd.
"Dar am nevoie de el."