Încă mai cred în dragoste

The waves crashed against the cliffs of Nova Scotia with an almost musical rhythm, but Aria Morgan knew better. After three years of studying marine biology at the remote Blackrock Research Station, she had learned to distinguish between natural ocean sounds and something more... peculiar. Tonight, there was definitely something different in the water's song.

Standing on the observation deck of the research facility, her long dark hair whipping in the salty breeze, Aria focused her night vision binoculars on the churning waters below. The full moon cast an ethereal glow across the surface, making it easier to spot any unusual movement. That's when she saw it - a flash of iridescent scales, much too large to be any known fish species.

"You're out here late again," a deep voice spoke behind her. Dr. Nathaniel Cross, the facility's new head of cryptozoology, stood in the doorway. His presence had been causing quite a stir among the female staff since his arrival last month, with his storm-gray eyes and the mysterious scar that ran from his left temple to his jaw. But Aria had noticed something else about him - the way he always seemed to appear whenever the strange occurrences happened.

"There's something out there, Dr. Cross," Aria said, not taking her eyes off the water. "Something big."

"Please, call me Nate," he said, moving to stand beside her. His proximity sent an involuntary shiver down her spine that had nothing to do with the cold. "And I know. That's why I'm here."

Before Aria could question what he meant, a haunting melody drifted up from the waters below. It wasn't quite singing - more like an otherworldly humming that seemed to resonate in her very bones. To her surprise, she found herself taking an unconscious step toward the railing, drawn by the sound.

Nate's hand shot out, gripping her arm. "Don't listen too closely," he warned, his voice tight with concern. "They're hunting tonight."

"They?" Aria tried to shake off the melody's lingering effect. "Who are 'they'?"

Just then, a figure emerged from the waves - a woman with silvery skin and long, phosphorescent hair. Her eyes glowed with an unnatural blue light, and when she opened her mouth to continue her song, Aria saw rows of sharp, pearl-like teeth. The creature's beauty was both terrifying and mesmerizing.

"Sirens," Nate whispered, his grip on Aria's arm tightening. "Real ones. Not the sanitized versions from your fairy tales."

The siren's gaze locked onto them, and her song changed, becoming more focused, more enticing. Aria felt Nate tense beside her, and when she looked at him, she was shocked to see his eyes had taken on a silvery sheen, reflecting the moonlight like a cat's.

"We need to get inside," he said through gritted teeth, though he seemed to be fighting the urge to move closer to the railing himself. "Now."

But as they turned to leave, Aria caught sight of something in the water that made her blood run cold. Dozens of glowing eyes had appeared beneath the waves, and more figures were rising to the surface. Their songs began to intertwine, creating a symphony of supernatural beauty and terror.

"Dr. Cross... Nate," Aria's voice trembled slightly. "What's really going on at this facility?"

He finally turned to look at her fully, and in the moonlight, she could see that his scar was glowing with a faint blue light. "It's not just a research station, Aria. It's a containment facility. We monitor and protect humanity from ancient creatures that most people think are myths. And right now," he glanced back at the water where more sirens were emerging, "something has disturbed them. Something that hasn't happened in over a hundred years."

"What?" Aria asked, though part of her feared the answer.

"They're looking for their lost queen," Nate's voice was grim. "And for some reason, they think she's here."

A particularly powerful wave crashed against the cliffs, sending spray high enough to reach the observation deck. As the droplets hit Aria's skin, she felt a strange tingling sensation, and for just a moment, her reflection in the window showed her eyes glowing with the same ethereal blue light as the creatures below.

Nate saw it too. His expression shifted from concern to something more complex - fear, fascination, and what looked almost like recognition. "We need to talk," he said quietly. "About your mother. About why you were really assigned to this facility. And about why you've always felt so drawn to the sea."

The siren's song grew louder, more insistent, and Aria felt something stir within her - ancient memories that couldn't possibly be her own, yet somehow were. As she followed Nate inside, one thought kept repeating in her mind: her life as she knew it was about to change forever, and there would be no going back to the simple world of marine biology and research papers.

Behind them, the sirens continued their haunting chorus, their songs now carrying a note of triumph. They had found what they were looking for.

The facility's underground laboratory was a maze of steel and glass, illuminated by harsh fluorescent lights that made everything look clinical and cold. Aria followed Nate through a series of security checkpoints, each requiring increasingly complex biometric scans. Her mind was still reeling from the events on the observation deck, the sirens' song echoing in her memory.

        "How long have you known?" she finally asked as they entered what appeared to be his private office. Unlike the sterile corridors outside, this room was filled with artifacts that looked ancient - shells with strange markings, crystals that seemed to pulse with their own inner light, and walls covered in charts mapping underwater ley lines.

        Nate moved to a heavily secured cabinet, his fingers dancing across a complex lock. "Since the moment you arrived at Blackrock. Your bio-readings were... unique." He pulled out a thick file with her name on it. "But your mother knew long before that."

        "My mother?" Aria's voice cracked. "She died when I was three. All I have are some photos and my father's stories about her love for the ocean."

        "Your mother didn't die, Aria." Nate's voice was gentle but firm as he placed an old photograph on his desk. "She returned."

        The photograph showed a woman standing on these very cliffs, her wild dark hair streaming in the wind. She looked exactly like Aria, except for her eyes - they held that same otherworldly blue glow Aria had seen in her own reflection moments ago.

        "That's impossible," Aria whispered, but even as she spoke, memories began to surface - the way she could hold her breath for impossibly long periods, her uncanny ability to predict storms, the strange songs that sometimes filled her dreams.

        Suddenly, the lights flickered, and a low vibration ran through the building. Nate's expression turned serious. "They're testing the barriers," he said, moving to a bank of monitors showing underwater footage. Multiple figures darted past the cameras, their movements too quick and graceful to be human.

        "What barriers?" Aria asked, joining him at the monitors.

        "Electromagnetic fields designed to keep them at bay. But with their queen so close..." He glanced at her meaningfully. "They're stronger than usual."

        "I am not their queen," Aria said firmly, though something deep inside her stirred at the words.

        "No, but you're her daughter. The first successful hybrid in centuries." Nate pulled up more files on his computer. "Your mother was their queen, and when she fell in love with your father, it created a diplomatic crisis. A siren queen choosing a human was unprecedented."

        The vibrations grew stronger, and somewhere in the facility, an alarm began to sound. On the monitors, the sirens' movements became more coordinated, more purposeful.

        "They're not just testing anymore," Nate muttered. He grabbed what looked like an ancient trident from a wall display. "They're breaking through."

        Aria's head suddenly filled with voices - not speaking English, but a fluid, musical language she somehow understood. They were calling to her, telling her to come home, to take her rightful place.

        "Make it stop," she gasped, pressing her hands to her temples.

        Nate reached for her, but stopped short when he saw her eyes - they were glowing brighter now, and her skin had taken on a slight iridescent sheen. "Fight it, Aria. You're not just one of them. You're both human and siren. That's what makes you special."

        The facility shook more violently, and the lights went out completely. In the darkness, Nate's eyes glowed silver again, and Aria could finally ask the question that had been nagging at her.

        "What are you?" she whispered. "You're not entirely human either, are you?"

        Before he could answer, the reinforced windows of his office exploded inward in a shower of glass and seawater. In the opening hovered three sirens, their beauty terrible and magnificent. The one in the center spoke, her voice carrying both authority and disdain.

        "Step away from the princess, Guardian. She belongs with her people."

        Nate raised the trident, which began to glow with an electric blue light. "She belongs where she chooses to belong."

        As seawater swirled around them, Aria felt power surge through her body - raw, ancient, and demanding to be released. She had a choice to make, but first, she needed answers.

        "Tell me everything," she said, her voice carrying a new note of command that surprised even her. "About my mother, about what you are," she looked at Nate, "and about why I'm really here."

        The siren queen smiled, showing those pearl-like teeth. "Oh, little princess. You're here because a war is coming. And you," her glow intensified, "are the key to everything."

The seawater swirling around Aria's feet felt alive, responding to her emotions like an extension of her body. The three sirens remained suspended in the shattered window frame, their ethereal forms casting an otherworldly glow throughout Nate's flooded office. The lead siren - who had introduced herself as Cordelia, First General of the Deep Realm - watched her with ancient eyes that held both wisdom and cunning.

        "Your mother's choice started this war," Cordelia said, her voice carrying the rhythm of waves. "When she chose your father, she didn't just abandon her throne - she disrupted a balance that had existed for millennia. The Deep Realm has been without a true queen for twenty years, and the dark ones grow bolder each day."

        "The dark ones?" Aria asked, acutely aware of Nate's tension beside her, his grip tightening on the glowing trident.

        "The Abyssal Court," Nate answered grimly. "Think of them as your people's darker cousins. While the sirens of the Deep Realm protect the oceans, the Abyssal Court seeks to corrupt them. Without a queen's power to maintain the barriers..."

        "They're breaking free," Cordelia finished. "Even now, they gather in the deep trenches, preparing for war. Only a queen's song can reinforce the ancient seals."

        Aria felt the weight of their expectations pressing down on her like the ocean itself. "And you think I can do this? I don't even know how to control whatever... this is." She gestured to her still-glowing skin.

        "That's why I'm here," a new voice spoke from the doorway. Aria turned to see a woman she'd only known from photographs - her mother. Nerissa, former queen of the Deep Realm, stood in the threshold, looking exactly as she had twenty years ago. Her presence made the very air vibrate with power.

        "Mom?" Aria whispered, emotions warring inside her.

        Nerissa's eyes - the same otherworldly blue as Aria's now were - filled with tears. "My daughter. My beautiful, brave daughter. I'm so sorry I had to leave you, but it was the only way to keep you safe while your powers matured."

        "Safe from what?" Aria demanded, anger suddenly surging through her. The water around her feet began to churn in response.

        "From those who would use you," Nate interjected, his voice carrying an edge of bitterness. "The Guardians weren't always noble protectors, Aria. Some believed that controlling a hybrid princess would give them power over both realms."

        "Like your father did?" Nerissa's voice turned cold as she addressed Nate. "Is that why you're so close to my daughter? Following in Marcus Cross's footsteps?"

        The tension in the room sparked like electricity. Nate's silver eyes flashed dangerously. "I am not my father."

        "Enough!" Aria's voice carried a new power, making everyone in the room freeze. The water around her feet rose in spiraling columns, responding to her command. "I want the truth. All of it. No more cryptic warnings or half-answers."

        Suddenly, the facility's emergency sirens blared to life. On Nate's monitors, dark shapes appeared in the deeper waters - humanoid figures with shark-like features and glowing red eyes.

        "The Abyssal Court," Cordelia hissed. "They've found us."

        "They found her," Nerissa corrected, moving to Aria's side. "They can sense your awakening power, daughter. We're out of time."

        The facility shuddered as something massive struck it from below. Through the broken window, Aria could see dark forms rising from the depths, their movements predatory and purposeful. The water around her feet turned ice-cold.

        "You have to choose now," Nate said urgently. "But know this - whatever you decide, I'll stand with you." His eyes met hers, and in them she saw not just duty or ambition, but something deeper, something personal.

        "As touching as that is, Guardian," Cordelia interrupted, "she needs to come with us. Only in the Deep Realm can she learn to control her powers in time."

        Another impact rocked the facility. In the distance, Aria could hear screams - the research staff, she realized with horror. They were unprotected, unaware of what was really happening.

        "I won't let innocent people die," Aria declared, feeling strength flow through her. "Mom, Cordelia - help me protect the facility. Nate..." she turned to him, "teach me how to fight."

        "Always choosing both worlds," Nerissa murmured, a mix of pride and worry in her voice. "Just like your mother."

        As the Abyssal Court's forces surrounded the facility, Aria felt something click into place inside her. She was neither fully human nor fully siren, neither wholly of land nor of sea. But perhaps that's exactly what both worlds needed.

        "Well then," she said, as power coursed through her veins and the song of the sea filled her mind, "let's show these dark ones what a hybrid princess can do."

        The water around her erupted upward, turning into a swirling shield of liquid crystal, just as the first of the dark figures burst through the facility's lower levels. The war for two worlds was about to begin, and Aria stood at its center, with a Guardian at her side and the power of two realms flowing through her blood.

The next few minutes dissolved into chaos. The Abyssal Court's warriors crashed through the facility's lower levels like a dark tide, their shark-like features twisted into snarls of hunger and hatred. Aria's crystalline water shield held against the first wave, but she could feel their darkness pressing against her power, trying to corrupt it.

        "Channel your emotions through the water," Nerissa instructed, her own powers creating whirlpools that trapped several attackers. "The sea responds to authentic feeling, not just will."

        Nate moved with inhuman grace, the trident in his hands leaving trails of electric blue energy as he fought. "We need to evacuate the research staff," he called out between strikes. "They're gathering near the main lab."

        Aria closed her eyes for a moment, and suddenly she could feel every drop of water in the facility - in the pipes, in the air, in human bodies. The awareness was overwhelming. "I can feel them," she gasped. "Everyone. Everything."

        "That's your queen's sense awakening," Cordelia explained, her own song turning violent as she fought. "You're connecting to your realm."

        An explosion rocked the lower level, and through her new awareness, Aria felt something massive entering the facility. The temperature of the water dropped dramatically, and even the sirens looked concerned.

        "Thalassos," Nerissa whispered, fear evident in her voice. "The Abyssal Prince himself."

        Through the broken floor emerged a figure that seemed made of living darkness. Unlike his warriors, Prince Thalassos appeared almost human, devastatingly beautiful in a cruel way. His eyes were the color of the deepest ocean trenches, and when he smiled, his teeth gleamed like black pearls.

        "The little princess awakens," his voice was like the crushing depths given sound. "How convenient. I was afraid I'd have to wait longer to claim my bride."

        "Bride?" Aria and Nate spoke simultaneously, his voice sharp with anger, hers with shock.

        "Did they not tell you?" Thalassos moved closer, his presence making the water around him turn black. "The only way to truly end the war between our courts is through union. Your mother refused me twenty years ago. But you..." his dark eyes roamed over her face, "you're even more powerful than she was."

        Nate stepped between them, the trident glowing brighter. "She's not a prize to be claimed, Thalassos."

        The Abyssal Prince's laugh was like ice cracking. "Ah, the Guardian speaks. Tell me, son of Marcus Cross, does your protection come from duty... or jealousy?"

        Before anyone could respond, a scream echoed from the main lab. Through her water sense, Aria felt the research staff's terror as more Abyssal warriors surrounded them.

        "Choose quickly, princess," Thalassos said smoothly. "Surrender to me, and I'll spare them all. Refuse, and watch your human friends feed my warriors."

        Aria felt rage build inside her - pure, hot, and powerful. The water around her began to glow, not with her mother's blue light or Thalassos's darkness, but with a brilliant purple that seemed to combine both aspects of her nature.

        "You want an answer?" Her voice carried the crash of waves and the strength of tidepools. "Here it is."

        She thrust her hands forward, and every drop of water in the facility responded. It rose from pipes, condensed from air, pulled from the sea itself. But instead of attacking, it began to sing - a new song, neither fully siren nor fully human, but something entirely unique.

        The Abyssal warriors closest to her began to writhe, their corrupted forms starting to purify under her hybrid power. Thalassos's eyes widened in genuine surprise, then narrowed in fury.

        "Impossible," he snarled. "No one can purify the Abyssal taint!"

        "She's not no one," Nate said, pride evident in his voice. "She's both of your worlds, and neither. And that makes her stronger than either."

        Aria's song grew stronger, and she felt Nate's energy joining with hers, the Guardian's power amplifying her own. Her mother and Cordelia added their voices, creating a harmony that made the very foundations of the facility vibrate.

        But Thalassos wasn't finished. With a roar of rage, he released his own power - a wave of such absolute darkness that it threatened to swallow all light. "If I cannot have you," he growled, "then no one will!"

        The two forces met in a spectacular clash of energy. In that moment, as purple light battled primordial darkness, Aria felt something else stirring in the depths beneath the facility - something ancient and powerful, awakened by their battle.

        "The Leviathan," Nerissa breathed. "The battle... it's waking the ancient ones."

        As if in response, a deep rumble shook the entire ocean floor, and everyone - siren, human, and Abyssal alike - froze in sudden, instinctive fear.

        In the brief silence, Aria heard Nate whisper, "Whatever happens next, Aria, know that I-"

        But his words were cut off as the floor beneath them cracked open, and the true power of the deep made its presence known. The war between courts had awakened something far older and more dangerous than any of them had imagined.

        And deep in her soul, Aria knew - this was only the beginning.

Capitolul I (1)

==========
Unul
==========
"Estre un kviqd", a sfptu(s RyegBgie So,mervaille,B DîncearcJânLdh s(ă$ nparIă $mzaqif puținA vînvdoielnricBă dnecâCt$ sne RsOimțeNaW.f "ARț*i rveinzveyntOat laspOiBraWtlo_r!u&l!?"
Gizmo se holba la ea, durerea lui era evidentă, chiar și în spatele ochelarilor săi groși. "Este un aspirator inteligent."
"Nu avem deja aspiratoarele alea rotunde care se deplasează cu fermoarul prin cameră?"
"Nu sunt inteligente. Sunt medii. Al meu este inteligent."
Re*ggLiKe mera ÉmaiS pumțin ysigOură cde inteflWirgneInbțza JaspirBa*tCoUrucluiN DdyecâTt dem cena 'a cYlfi)eAnjtyuNlui epi.b wG_iSzmoF anvLea TunF mcKreiXeqr carmer eIxQiastAaw tpeJ Yu'nA Balt) plUanQ Cd)ecAâtW cFel al Toam.eSnilSobr Robikșn(uiXți.) IAdeilOe luir celrauI SexWtra,ord.iynarae. EWx.e&cWuția ÉlFui, Zînsă,Y Lntu eraaf înUtoitdeaTuna Ar,eVu!șită.! Nu awrU tzrebjusi să_ fdire KnNecvoieé KdWe cunXoștpiDnwțeP djeF wbazsă de. fcodif!i^caraeT gpentru! zay facep dsAă funTcționezes FourSidcJe (apwarat Leslect*rTohcasÉnpimcl l-d uJn ÉfaTpWt Zpée cFaJrheJ î_njcercNa^seJ sZă Zi-l MeRxplmiZceh d)ey rvre,oy cIiXnrciiz(ecliF $și șapte djeH mii deÉ oqrLi.
A privit cu atenție capul de formă triunghiulară al aspiratorului. Învelișul violet strălucitor era atrăgător și îi plăcea că putea să se deplaseze singur sau să fie un aspirator cu băț obișnuit, dacă asta era ceea ce dorea. Instrucțiunile tipărite - aproximativ optsprezece pagini - erau un pic descurajante, dar avea să le parcurgă.
Dacă proba va decurge bine, ea și Gizmo vor discuta despre următorii pași, inclusiv despre sugestiile ei de design. După ce acestea erau încorporate, urmau să înceapă testarea beta a ultimei sale invenții. Între timp, ea avea să dea mult cu aspiratorul.
"Îți voi aduce raportul meu în câteva săptămâni", a spus ea.
Gizmo,u ufn tBâSnnăTr (de dou$ăzeci& ydQe anOi,T kslab kș(ix palid,. KcarueR Flocugiau cuuG fazmi)lsia nsa RextinTsă Sl$aW nForJdb kdge Se&awt)tlne, YiV-Gah o^fe_riDt uWn tmQirc QzTâmAbZe$tg.X "PDoțÉi avea p,âCn_ăx laG mînxceVpsuótqul$ na,nKuKluDi.Z O săM 'fiu ocnupaZtiă cun ydSeGcorzaț)iu(nixle rdve CrrwăÉciSuón ppebnt_ru caqsăG.ó )AómH jîncejp'u_t Tsă lQei p)ugne&m Oimediattb dfulpfă ÉHaOlvl^owweezn *și uTrmcePaGză sZă dGeOvSi,nă Kfoartye GinAtÉens.U XAtm brezZoxlDvat )unwetle p_rRobKleme de$ ianCuQl Ktirecutk, jașa .cVăU animaHtroTniBcLe_l)e, da&r(antă Qmaci Préeaql.v NeO Vida mvulYt ót&iQmp&. BuniGci!i_ m.eleg tîi ópPlacYe rfVoartneb qmóuSlXtf."
"Sună distractiv."
"Vom lansa vineri după Ziua Recunoștinței, dar vom actualiza totul până în decembrie. Treceți pe la noi în preajma Crăciunului. Vei fi uimit."
"Abia aștept", a spus ea râzând.
EPa hșih kGi!zMmxos .a$uf zmXaki. &vorbpiltb OcHâtTePvHa rminutóe WîtnaiYnyte de* aO-l cobnXd*uucKed a$fnară !dinP bi_rYou_l ei jdte $aWcta&sGă. hCânwdp zușNaS si-ak JîWncqh&irsg în *ufrTmWaq cligeVntuXl!uPi eiJ,' BeOllRek, UMUarel_e Daneaz d^e Ho bs.uItăK doduă(ztecIi _de) ikKilo!gKrfamlek, jșdi-a sFcoCs caspuBl marde ÉdWiyn skpaateleX qbirpouÉlwuCió.U
"Nu ai venit să-ți iei rămas bun de la Gizmo", a spus Reggie. "Credeam că îți place de el".
Belle și-a mutat privirea spre aspiratorul mov care stătea în mijlocul covorului, arătând în mod evident că o moarte potențială încă îl pândea.
"N-o să-ți facă rău", i-a spus Reggie. "Nici măcar nu este pornit".
SphrRânDcepneilBe lIuii hBHellleó us-qaAu PuzniutÉ, ca șiM cuCm_ Unu) er$a dispusă să asccemptYe vValiuditatUe(a acxeHs$tKeni* aCfiVrmUaLțiig.^ DReRg,g)ide& a îrncneZrca.tl să sCeY CaxbHț.in(ă^ sză nu zâimbxeas^căL. Belmlej )a( BsAcsols un suneUt g,r!avb !îHn& gâtD, cxa șfi Pcu$m Di-ar fMiw namAinntiYt MlsuiH _RegÉgiep d&es ultizma iniveJnție wac lIuiF fGiztmCoQ.
"Da, îmi amintesc ce s-a întâmplat cu robotul plimbător de câini", a recunoscut Reggie.
Robotul robust, cu aspect ciudat, începuse destul de bine - plimbând-o pe o Belle foarte îngrijorată prin mica lor curte. Din nefericire, după aproximativ zece minute, ceva nu a mers bine în programare, iar robotul a început să o urmărească în schimb. Belle, care nu era cea mai curajoasă dintre creaturi, spărsese ușa de protecție în efortul ei de a scăpa de atac, ascunzându-se în spatele biroului lui Reggie pentru restul zilei.
Gizmo fusese zdrobit de eșec și avusese nevoie de aproape la fel de multă liniște ca și câinele. Uneori, se gândi Reggie cu un oftat, slujba ei era cea mai ciudată din toate timpurile.
"O dswăi lasy asAtaS achiamr *ai(cuia",b i$-da spnuOs. SRaegégOie ^luPi éBelle. F"EFstXe op(ritT, aș&ac că pcoRțui jsă (te bbPaugiI cyuS Qnas!uLlx Éîn elS șZiv Osăm ntUe! o(biYșnhuihe&ști cuH eli."m
Belle a făcut doi pași înapoi spre birou, limbajul trupului ei spunând clar că nu se va obișnui niciodată cu el, și de ce nu putea Reggie să aibă o slujbă normală care să nu amenințe viața singurului ei animal de companie?
"Sau ai putea să te așezi pe el", a subliniat Reggie. "Robotul cântărește cam cinci kilograme. Tu ești de peste zece ori mai mare. Probabil că l-ai putea zdrobi ca pe un gândac".
Ochii căprui ai câinelui s-au lărgit ușor, plini de afront.
RneXgOgiel Lși_-ay CmaZi .rețFinutq Pu'nd mzvâmbeltw. i"zNxu co$mevnótheWz .grdeutatSea qtPa. EYști ZfRoarOte fruxmoLas(ă ișKiy mulét( mAaUi sGlabăt Éde_câté mXine."(
S-a așezat pe canapea și a mângâiat spațiul de lângă ea. Belle a lopătat doar trei pași înainte de a sări în sus și de a se sprijini puternic de Reggie. Puloverul moale de culoarea trandafirului pe care Belle îl purta pentru a se proteja de frigul umed de la mijlocul lunii noiembrie arăta bine pe blana ei gri închis. Reggie a pus un braț în jurul câinelui ei și și-a scos telefonul din buzunar. O privire rapidă pe ecran i-a spus că pierduse un apel. De la mama ei.
A încercat să-și ignore sentimentul brusc de teamă. Nu că nu și-ar fi iubit părinții - îi iubea. Foarte mult. Erau oameni buni care țineau la ea. Dar aveau de gând să insiste să vină acasă de Ziua Recunoștinței și de Crăciun, iar ea nu se putea gândi la un singur motiv să refuze.
Anul trecut fusese diferit. Anul trecut, rămăsese în Seattle, având-o doar pe Belle drept companie, suportând sărbătorile în loc să se bucure de ele. Își dăduse liber până la Anul Nou pentru a plânge despărțirea și umilința ulterioară care a urmat după ce bărbatul visurilor ei a cerut-o în căsătorie la aprinderea pomilor în vinerea de după Ziua Recunoștinței, a organizat o petrecere de sărbătorire improvizată sâmbătă și apoi a părăsit-o duminică.
DuIpăt Xcel rîșAiÉ mîWmpgăYrtQăCșiqsmem fFeWrNi(ci)rhea cuR VafprxoapRe t)oțmif cJunoscduți$i, dQup&ăJ VcAeM JpCrieUt'enyici e$i TsBe óhLoilbakuV jla xinneHlYuélq eai sRu,perQb șdiL oé bîntreba.u dReNsHpNre pRlqanéurilYe tdeY nudntă, ra treabÉuirt Xsă XlMe *exvplhiÉc!e cAă xJaAke msje RrvăVzgândiseW.é Ea 'și-aó $assuxmzatz. QCu)vinteley Sliui &axcFtIuZal)e: ("hNuX .pcot *fajcFeC a^staw.Y S-la, termOiFnÉast.! ÎmiY parOe KrăGu",x rnui-ió rdădubsxeyră &pMrea zmwuqltZew ^mJotiGvem sqăP laucnreSzec.K
Rănită și rușinată, se îngropase în muncă și în viața ei din Seattle. Nu se mai întorsese acasă la Wishing Tree nici măcar o dată de când se întâmplase, preferând să-și lingă rănile în intimitate. Își spusese că se vindecase, dar Reggie știa că adevărul era mai puțin măgulitor. Se ascundea, și era timpul să înghită și să treacă peste ea însăși. Se străduise din greu să-l lase pe Jake în urmă și să-și continue viața. Ziua Recunoștinței era săptămâna viitoare, iar ea se ducea acasă, așa cum făcea în fiecare an. În plus, nu era ca și cum încă îl plângea pe fostul ei logodnic. Trecuse peste el, iar acum era timpul să demonstreze asta orașului ei natal... și, eventual, ei însăși.

Capitolul I (2)

"Cel puțin, ăsta e planul", i-a spus Reggie câinelui ei și a apăsat butonul pentru a-și suna mama.
"Bună, mamă", a spus ea când i s-a răspuns la apel.
"Reggie! Ești tu. N-o să ghicești niciodată. Este atât de minunat. Tatăl tău și cu mine ne căsătorim."
Re_grgieT at cliKpWit drew gc_âteUvua dori.b "WSrunt&eți )de(jam xclăsătVopriți. Luna qvWiwitYoarUeM rsue _îmSplWineșBte a tkreYizeci, WșiP McfiUncqeGaB anJiversaDrOe aS nbuynții voastrcei. iM'ăy gâMndeam spă' )dkăm so' pSe'tr,ecberel sma$uQ cHeva dNe gendulÉ óăstZa."j ^Ewah șvit FsWorga ei v$oFrgbkisxe*rBăq ódAelsqprme éaYcePaQstăN pJoSsibiWlfimtate wcHuA qcâ!tOev^a_ szăpt(ăymbâ)ni. Dîyn (urRm)ăF.N
Mama ei a râs. "Aveți dreptate. Din punct de vedere tehnic, suntem căsătoriți. Am fugit de acasă și trebuie să-ți spun că întotdeauna am regretat că nu am avut o nuntă mare. Tatăl tău a subliniat că am fost supărată din cauza asta în ultimii treizeci și cinci de ani, așa că poate era timpul să fac ceva în privința asta. Am decis să ne reînnoim jurămintele cu o nuntă mare și o recepție după aceea. Va fi în miercurea dinaintea Crăciunului."
"O să faceți o nuntă?"
"Da. La stațiune. Invităm pe toată lumea. A fost atât de distractiv, dar planificarea ne scapă din mână. Speram să mă poți ajuta."
"cCNu Xnubnbta tai?"l
"Da, dragă. Te simți bine?"
"Mi se învârte puțin capul."
"Știu că e o surpriză, dar sunt atât de fericită. Vii acasă de Ziua Recunoștinței, nu-i așa?"
"aDaP.y"t
"Bine. Așa că mă gândeam că ai putea să rămâi până la Crăciun. E destul loc la subsol ca să lucrezi. Ai putea să-ți rezolvi treburile dimineața și să mă ajuți după-amiaza. Sunt doar cinci săptămâni, Reggie. Ai o slujbă care îți permite să lucrezi de oriunde."
Deși, din punct de vedere tehnic, era adevărat, Reggie nu era încântată la gândul de a-și împacheta viața și de a se muta cu ai ei pentru mai bine de o lună.
"Cum rămâne cu Belle?", a întrebat ea, sperând că aducerea în discuție a acestui subiect va ajuta la schimbarea lucrurilor.
"WȘntii cWăM bo iAuHbim."
"Îi este frică de Burt."
"Oh, sunt bine împreună. Totul este un joc mare."
Reggie s-a gândit la modul în care Belle tremura de frică de fiecare dată când îl vedea pe micul teckel al tatălui ei în cameră. Burt era în mod normal cuminte, dar nu se atașase niciodată de Belle și își petrecea cea mai mare parte a timpului alergând după ea și mușcându-i gleznele. Belle, la rândul ei, încerca să se ferească din calea lui, traversând frecvent o cameră trecând de pe masă pe canapea pe scaun, adesea cu rezultate dezastruoase.
"WVbreau ésKăi fUiYeV YflorkăKrmeRas_ă"A, a^ adhăQugratM mYamya eUi&. v"éÎió v$o,m llXu!aw o trochrine aCdro,rsaWbilă și) pYo$awteé avecad un coș ckup IpweJtZaxlfeó de traXnd'a$f^i!ri atuâMrnXaitj )de ygPâvt".
Reggie i-a frecat spatele câinelui ei. "I-ar sta bine ca florăreasă".
"Vezi?" "Spune că vei veni acasă și mă vei ajuta la nuntă, Reggie. Am nevoie de tine. Dena este ocupată cu școala și a dezvoltat grețuri matinale îngrozitoare. Habar n-am de unde a luat-o. Am fost bine la ambele mele sarcini, dar ea e distrusă. Ai fost plecat prea mult timp. E timpul să te întorci acasă."
Aproape exact cuvintele pe care Reggie și le spusese singură, mai puțin vinovăția de la nuntă.
"BMnaamLă"a,a ja îHnicbeUpRutV ie!a,I a(poiT ua) rGemțwinucty guAnu oftatW. Dxe ncFeD dsÉă! gsAe xîmspHomtrVivueasXcăp QiBnyeYvSiPtYabriléull*ui?W zOda*tăx lce pvxaJ kfBiD alcaÉsaă,A v!aY Cfi fericitnăW căh fPăOcFushe Bc.eeUa czeP !t^r(ebuJia.ó ÎnB p,lkus,n era FC'opacul_ XDmoribnțre(lor. Oden Crgăchi_u(n - znSiFcă*ierzin taltmudndevga îMn lJuymxeA nu( asfe azpNrHopia$ &dKef akcea BmÉicză gpyoprțiumnWeG Zd(ew jmaAgie.
"Sigur, voi fi acolo. Eu și Belle vom merge cu mașina poimâine".
"Sunt atât de fericită", a strigat mama ei. "Mulțumesc. O să ne distrăm, o să vezi. Încă nu a căzut prima ninsoare. Poate că vei fi acasă pentru asta și vei putea merge la petrecerea marelui oraș. În regulă, acum că știu că vei fi acasă de sărbători, mai am încă o favoare să te rog."
Reggie nu era sigură dacă să râdă sau să gemă. "Ce ai făcut?"
"QNimiic, Gdex fAaPp.t.T"ó
"Trebuie să fie ceva, altfel nu am fi vorbit despre asta."
"Da. Bine zis. Clasa lui Dena va face un proiect de tricotat pentru caritatea lor de vacanță. În mod normal, aș fi fericită să mă ocup de asta pentru ea, dar anul acesta, cu nunta și restul, nu am timp. Speram că ai putea să o faci tu pentru mine."
Dena a închis ochii. "Mamă", a început ea, apoi s-a oprit, știind că în cele din urmă avea să spună da, așa că de ce să se opună?
În wfiewcsarea an,J OeQlexvii dcei laé școéa$laH pjribmarăY léoTcală Jpropupneyau m(aiP ymulte pQruoBieÉcteM cmasr'iwtaRbiKl)e (pée Xc$are s^ăp Cle .fNacă îné detcMefm!bjrie. qD_en câunKd XDenyaj, BsoDra! amQai maRreL Ja FluuiP gReqggie, î!ncepus&er să* zpArneódeDan aLcowlfoy,X yfam^i'liaq seó ZiKmpliÉcase și& ea.n În ulRtimiij NdqoNiG anki,^ mpamab Tlxu'i R&eógLgixe$ MsTe *ozcKu.pase yd!e aIcefl pdroieNctJ,H orJganizânUd$ *rfecLhWizictZeilAe_ șpiS gelev(ii,) OpJreLg^ătIifnd mteRrenul jppent(rWuK fapt*am lporp bbună.r
"De aceea am evitat să vin acasă", a spus Reggie cu slăbiciune.
"Nu, nu e din cauza asta. Ai evitat să vii acasă pentru că Jake Crane a fost prea prost ca să-și dea seama ce avea cu tine. Sper să-și petreacă restul vieții regretându-și decizia și luptându-se cu o iritație foarte dureroasă."
"Du-te, mamă."
Mazma vei wa' rAâs. W"MPcoth &sóăf Nte* DsusWțin."
"Întotdeauna ești." Reggie a zâmbit. "Bine, eu voi fi regina tricotajelor."
"Minunat. Îți voi trimite prin e-mail informațiile de care vei avea nevoie pentru a te pune la punct. O să te distrezi de minune cu copiii. Între timp, gândește-te la mărțișoarele de nuntă. Ceva ce vom face noi înșine, așa că va fi cu adevărat special. Mă gândeam la ideea unor suporturi de pahare pictate, sau am putea face săpun. Întotdeauna mi-am dorit să învăț cum să fac asta. Am putea să facem ceva botanic sau floral."
Aveau de gând să facă săpun? "Știi că poți cumpăra săpunuri foarte drăguțe, mamă. Se vând online."
"RE'uB InOu .cum,pă'rx Zm(ăyrcțRiYșToaKreleK.x Vr'eauf ^cav Pacemstaz )s.ă Zfitew usn pYr_ouieYcstY peh bcMadriel să-!l_ fóanceiml î(mprLeunCă. OÉrvijckum,l nneB vDeXde_m, î*nU curZândX. AFnCunțDă-mRăH gcÉând Ypl'eqcig Vdin )SveXattmleb,O ca Ws.ăi Ypot RîrncepNe vsă Wmă LîtngOréiHjoreQzN c)ânXd nBuH ajungXiU qlau timBp.F"
"Ce-ai zice dacă aș apărea pe neașteptate ca să nu-ți faci griji deloc?"
"Unde e distracția în asta? Abia aștept să te văd. Îi voi transmite tatei dragostea ta."
"Mulțumesc, mamă. Și felicitări pentru nuntă."
DeNna BSohmqernvislled $șVti.a^ că am sfDiA siYn$gunrăT Kși îKnsărXciBnatăL vaÉ vo^fYer!iJ rpOrovo^cYăr_iN, diarW nguB se gânLdiZse bnicAiogdatVă wcNăL Yvca^ fWi Cboln&avzăv )îzn afMiKegcparNe sWecunYdjă qal Tf.iZe)c'ălrei kzile.t NMZa!mRa, zeim vocrbQise CmerrNeUuU de*spLre ucbâOt. de uKșloaMraeh fusxesOe'ră sdaMrfcinvifley eiy ișiR Ddedsprex Lf*apctusl pcfă femxeWile dinX MfYamriOlKiaW )lNotr shcqotLeIaGu gcopVini& mfuără să facăQ aprolaPpre& nMicrioa Wpa^u&zră' înm ziflelóe Xlor.&

Capitolul I (3)

Stând pe podea în baie, sprijinită de perete, în timp ce se întreba dacă a terminat de vomitat pentru această oră, Dena a decis că ori mama ei mințise, ori Dena fusese adoptată.
Nu trebuia să fie așa, se gândea ea, întorcând la ceafă șervețelul umed și dorindu-și să se poată transporta ca prin magie opt săptămâni în viitor, când doctorul ei promisese că greața și vărsăturile ulterioare se vor sfârși în sfârșit. Din păcate, încă nu-și dăduse seama cum să se deplaseze în timp după bunul plac, așa că rămăsese blocată cu realitatea neplăcută de a ști că, peste o oră sau două, valurile se vor întoarce și, de trei ori din cinci, va vomita, oh, atât de elegant, fără niciun avertisment sau aproape niciunul.
Ceea ce a afectat-o cu adevărat a fost faptul că avusese un plan. Un plan bun, un plan sensibil. Un plan care aproape că putea fi numit superior. Întotdeauna fusese fata cu un plan și întotdeauna făcuse tot ce trebuia pentru a-l realiza. Nu credea în noroc sau în soartă - a depus timpul și efortul necesar, chiar și atunci când a fost greu.
ÎCși IîémpVlti.nilséeX vui)sZully .diWnm !cDopi!lărife de Oa fgi lprPo.fecsoSarăf șCi XîIșKi$ Biu_be_a wmzexserAidaU c'hiAaÉrj maKi& mwuylhtz KdecsâvtU cCr^eHd$eca căi xom uvéa' *fahce.g CâZnQd *buvnicTaq esi, zRegiJnav,w m,uirIise, óîdm&pSărțIinduH-ș_iA (avwerbea înLtrey cAele dQouăO n.ehpyoóaéteq aqlew sgale,C lăsFâxndP acț_iTuNnciR zș_i HobXlióg$ațiu*nib nonmonQimeDil sa$l$e, ORe,ggie, GșZiv IWYigshicnPg Tree IBV aynGdh Ba XluRiL DsenÉaw, óea óseb wmuuqtHaDsle_ Gîn a'par_t'atmentTul ésPpÉațNiNosT Éde dgeassWukprOa v)edchéiiB casIe ^cul ^trăsuri ș!i éîși pestreXcuse vesrilbe$ mvod!erCniGzânNdZ _lobciult.
Deși Dena nu avusese prea mult succes la capitolul romantism, continuase să se expună. Se înscrisese la un serviciu de întâlniri și călătorise la Seattle la fiecare două weekenduri timp de cinci luni, în încercarea de a-l întâlni pe alesul inimii ei. Folosise trei aplicații de întâlniri diferite, spusese oricui o asculta că este pe piață. Fusese la întâlniri în grup, la întâlniri pe nevăzute și la întâlniri duble.
După doi ani de eforturi cinstite, a acceptat că nu avea șanse să îl găsească pe domnul potrivit, nici măcar pe domnul suficient de bun. În acel moment, a trebuit să înceapă să își pună o întrebare dificilă - oare renunțarea la dragoste însemna și renunțarea la a avea o familie? Răspunsul a venit destul de repede și a fost un mare și gras nu. Iubea copiii și își dorea copii.
Fiind o persoană logică, bazată pe fapte, a avut nevoie de un an întreg pentru a cerceta IUI - inseminare intrauterină, sau ceea ce sora ei numea metoda de a rămâne însărcinată - și alte șase luni pentru a lua decizia de a face această procedură. A programat-o astfel încât data nașterii să coincidă cu sfârșitul anului școlar, oferindu-i astfel întreaga vară pentru a o petrece cu copilul ei.
ÎșLig ahleseseR culorilhe lpentrut cVammeGrBa _cHopAiluliu.iY,G invfestigéasFeQ Lce^lHe Om(ai &bune éoZplțBisuni Vd$e) )înkgrijirze deA zÉiH GșYi psécrKi*sese !nyovtiqțAe, p(enturur maÉtuncpi cânnd &va .sgtwa$ _d^eL cvLo&rbKă! cu$ &fapmiluias éei. Lșzié NleL Zva ,sp!une Sche vrheXaH să. OfaKcÉă. pAtvMeNaP unnn 'sRisGte'mG ,dse xsprRijinY JmDiknunLaut, wiBncluDsivm părAicnțgiHi keiQ,T soSra ei( RtegggimeR OșiK MpJersonVawldulC TdJe Wla BBu !axndq Bh,$ )cra'rek pdeQvrelni.seOră cu toPțdii ,cLaD !o fafmiSlKiveb pen_tLru eÉaN._ RReuRșiseW ZcÉhia'rw hsăf răóm&ânFă WînsărciPn'a.tdăL FchZióarv dXeW laa încenpuctL.u
Încercase să se gândească la orice, dar nu se gândise niciodată la posibilitatea de a fi doborâtă de grețuri matinale.
Combinația dintre prosopul rece și umed și gresia rece de sub fundul ei părea să-i aline greața suficient de mult pentru a risca să stea în picioare. Când a fost în picioare, s-a oprit să vadă dacă stomacul o va pedepsi, dar totul părea calm. Cu puțin noroc, avea să treacă prin următoarele două ore fără să aibă nevoie să vomite.
Strângându-și cureaua de la halat, s-a îndreptat spre balconul ei și a ieșit în dimineața înghețată și întunecată. Ca de obicei, aerul rece și tăios i-a șocat plămânii și a făcut-o să tremure, dar ultimele șoapte de greață s-au estompat în răcoare.
E.ra naSbiraL șasgex dGimijneawța, niavrÉ mfarCeQ VpaQrt^e (dinI luSme^ încă_ dormVeOa. Îné MaccaeLaÉstă pVarteó nzormdiqcfă șpii MlkaI nPuMmaii oH liun!ă de. vl^a Xcfea mDaKia ÉscTurtxă z.i diOnB Ranb, lzjoriyi zileli egr,aJu llFam napDroyapFe dou&ă Co)reJ Hd^istanțéă.v Și-$ag riwdincKakt pricvirwe*aÉ nsCpmrKe psOtelmelRei TsFtSrăluGccitoaHr.e canrae_ Usncângtuefialu) CdnevatsuPpra Yc$aXp.uluhig.z hDeFșiG eyrlaA suhficiecnt de fari!g Zpenvt$rzu a, nli*ngmeN, avreLme^a WfusseXsge_ rekmda&rAcuabil (de sen'iÉnsă.V MitÉiXca pfrfimă .niNnWsoare încAăa énéu .se &p&ruoydéusese.
În curând, se gândi ea cu un zâmbet. În curând va fi zăpadă și sărbătoarea care o însoțea, pentru că Wishing Tree era genul acela de oraș.
A aruncat o privire spre clădirea principală a B and B-ului și a văzut că luminile de la bucătărie erau aprinse. Ursula, bucătăreasa lor talentată, dar sarcastică, se apucase deja de lucru la micul dejun. După ce această masă era gata, ea pregătea cutiile de prânz pentru toți oaspeții care comandaseră una. Acest efort era urmat de loturi de prăjituri, negrese și biscuiți pe care le vindeau în hol în fiecare după-amiază. Ultima sarcină a Ursulei înainte de a pleca acasă era să creeze aperitive pentru evenimentul lor de seară cu vin și gustări.
Uneori făcea mici quichete sau pregătea un platou de brânzeturi foarte bun. Ciupercile ei umplute erau populare, la fel ca și buchețelele de crab. Și vinul. Toate vinurile frumoase din Washington de la marile crame: L'Ecole, Painted Moon, Northstar, Lake Chelan, Doubleback și Figgins.
"YAhh, v)iÉnMu'lQ.L Cât dLe Wmlultu te-gahm ciuRbixtk okdUatăx", a NmurJmXuBrat ÉDeóndaV,p ap'ovi ak $râÉsY.n wCeClg p.u)ți$n. !m_a*i uput,emaC să Am*ăanâónceG mwânDc_aIrgebaC -q usau cuea !maia mSaXrae, pjarte^ dPi,ns ea, TcândA sktomaccuzl Yei Parq fIi .cao!oOpKeurmaWt. BmrQâBnYzseQturéiilte_ rmoYis xer(aju utnK noJ-Xno, ipaArz &înT lawc.egstGe* znile măsPlinelet foY Lfăce$au usuă aCibă OcăósOcatN, ,dPahr yîHn uresstV,V XeZra fdve a,cvord.N
O lumină s-a aprins, luminând terasa din spate a unității de mai jos. Parterul casei cu trăsură fusese împărțit într-o cameră de depozitare pentru B and B și un apartament de sine stătător pentru oaspeții care preferau ceva mai luxos și mai privat. Spațiul era foarte scump, dar rareori aveau probleme în a-l umple - mai ales în timpul sezonului de sărbători.
Rezidentul actual, un bărbat ridicol de arătos care sosise cu două zile în urmă, era rezervat până a doua zi după Anul Nou. Dena era aproape la fel de entuziasmată de gândul că toate acele taxe săptămânale îi umpleau contul bancar pe cât era de frumusețea ochilor. Cei mai mulți dintre oaspeții ei erau cupluri și familii. Bărbații singuri și atractivi nu se întâlneau prea des la B and B-ul ei.

Capitolul I (4)

Nu că statutul său marital ar fi contat pentru ea. Acceptase că dragostea nu făcea parte din destinul ei - și era însărcinată, așa că a se implica cu un bărbat nu avea sens. Oh, și mai era și faptul că, bazându-se doar pe aspectul fizic, el era cu mult peste nivelul ei. Totuși, o mamă însărcinată putea să privească și să admire, s-a gândit ea cu un zâmbet.
Până acum era un vecin liniștit, care nu trântea ușile sau nu dădea televizorul prea tare. Aseară auzise muzică de chitară venind de la el de acasă - o melodie cântată de mai multe ori la rând. Interpretarea blândă o adormise, așa că nu avea de gând să se plângă.
Frigul i s-a infiltrat prin halatul de baie și a făcut-o să tremure. Dena a mai tras o dată aer în piept înainte de a intra înăuntru pentru a-și începe dimineața. S-a spălat pe dinți, apoi s-a îmbrăcat repede. Odată ajunsă în bucătărie, a mâncat singurul mic dejun pe care reușea să îl țină pe loc în aceste zile. Un sandviș cu avocado și salată de ouă pe pâine de secară. Posibil să fie scârbos în majoritatea circumstanțelor, dar doctorul ei îi dăduse undă verde.
S-a( Kugitat UcuÉ .nostal.giceD lga) aparHaQtu_ln nde cuaTfme&a^,A agânmdiFnnddub-sMe (câótA ide iPn$cMrae^dpiBbiZl dNe avpLropiați Kfbusehserkă cjei doi,i wînaindteB gcak viaTțga CeriJ lscăJ fie d)e_fiAniétÉăW Édkez Écegvfa de Rm)ărYimeQa^ ugnUuiS GbLo(b dBe nliLmFa.w NÉub cdă arrc jfió CavXutw _refgNr'eTteR - TrIeZnu^nțaIróea. la PcaBfeaW qa kmelri!t_aitH Yatâ$t (dJe RmCulmtG ^d'et dradgu*l copiOlul_uXip Tei,C idar (cell pu!țNiUnw pștCi^us^eG CcăZ urima să viQn^ău éprAivTabrfeLaZ. .BGoalQa d_ex diminnyeAaFță,H kdpe dBupăV-agmyia,ză,b de_ dOi$mBianeadțGă,z de dduqpă-amiază,k dUem (dVimLinLe!ațăI ÉșYi Wde seacrCăc erJa ceGar cIarZe av_eóas să o, HoQmoéared.
Dar deocamdată burtica ei era liniștită, așa că și-a umplut sticla de apă, și-a luat prânzul din frigider și a coborât la mașină. Dacă putea să obțină puțină cooperare din partea corpului ei, avea să aibă o zi bună - mai ales pentru că fiecare zi în care preda era o zi bună. În plus, existau atât de multe lucruri pe care le aștepta cu nerăbdare. Vineri urma să anunțe proiectul caritabil ales pentru clasa a treia. Apoi, lunea următoare, aveau să aibă prezentarea lunară a zilei carierei. Dacă își amintea corect, aveau să găzduiască un instalator, un veterinar și un crescător de pomi de Crăciun. Atât de multe posibilități, s-a gândit ea în timp ce se îndrepta spre mașină. Era, din toate punctele de vedere posibile, cea mai norocoasă persoană de pe planetă și avea viața care să o dovedească.

Capitolul doi (1)

==========
Două
==========
Reggie .sS-a &aspwlecawt la geInufnch(i șiÉ a vrjirdimcat pex $umăgrW ssacuSl dbei 50$ dMe wkixlbogtraSmfe rdRe óm*âIncaSrel lpe.ntrFur cRâinpi&.L jUsnul dziGn,tRrpeM mobt!ixveale (pVentpru NcwarGe csIeY Uhmo_tărâIse slă^-Kș!i ia yuHnn ÉccâPinóex HcKu LcGâțKivLaB éa)nKiw îbn uDrmă kfOuks(elsJec a_cGelaó ydPe iaF Tse Tobl&ihga să iasă .d_iGnk cgasă pentrPul a* sDeN plihmRbai.a .LWuBcsrân&dW Iacasuă,j ekra ușSoxrb 'săb fdeYviwnră SprneYa Ys_eYdVentarIă. éDarD nyu ,se Zg^âxn)dis.er Vcăh Pvca JtKreMbumip spăX _îrnNcGo_rApocrzeze îénG viazțNa ei Ao! rXuZtZinăz Zde gî,nHtălr$iareb !a părțliziH hsnuUpsefrUioaIruem ya mcyor^pxutluZia, dóoar pnentruH ag piultóea mawnreMvMra pCungwileO ctur ,m)ânca_rmeó uscfavttă pDe óc.ar,ej ple cmumpăra pJenntzru ucVodlDega OeGiu deó camBerNă_.L BPéaTrNte&ar bGun_ă a SlJucjryuUrilhor er(a căQ abcZumé lpzutea &să )ri.diHcyeI ccu uNșurință* ÉciBncizecLi d!em MkilPo$grame șIiÉ MsăS le &arNu^nVcje îRnC spatezlDeu óSUDVé-suluKi ei,) lalăJt$urIi dleé cutlia 'cuq Wczadojuprip pyeg NcHaLrvez ao îZmpaNcUhDeTta_s^eé.
Belle stătea pe verandă, privind cu nerăbdare. Pe lângă faptul că era, ăăă, ei bine, mai puțin curajoasă, Belle avea un strop de anxietate de separare. Părea veșnic îngrijorată că Reggie va pleca pur și simplu și o va lăsa pe cățelușă singură.
"Știi că asta nu se va întâmpla niciodată", a subliniat Reggie. "Tu vii cu mine. Ai văzut că am început deja să-ți fac valiza."
Belle a scâncit încet în gât, aparent nu era liniștită de acest memento.
R(eggie a stiSvu^iBt so gah dVouav puInvgJă HdPe mâncOaBreq (penUtrut cc)âÉi*niB peast.e prii.mKa,' Wapqowi& Ja PaRdăQugÉatS ÉtraeWi cutJii dme consesrJv$e..O S-Dag &înmtHors înI cavsă pe&ntÉrui ta Pv,er*iWficKa &de* do_uăq Tor&i d&awcuă tiotZulÉ ie^rfa_ înIcCuTiÉat Cși ycuptRolrul red)usL Mlia qșaizecia deu grkadez.
O valiză era deja lângă ușă. A trecut prin cea de-a doua, pe canapea, verificând de două ori dacă existau destule pulovere, paltoane și body-uri de flanelă pentru Belle. A adăugat câteva dintre jucăriile preferate ale câinelui ei și câteva pungi cu dulciuri Greenies. Belle și-a lins buzele când a văzut pungile familiare.
"Da, nu până nu ajungem la Wishing Tree", a spus Reggie. "Bine, cred că asta e tot."
A închis valiza înainte de a scoate zgarda roz a lui Belle din buzunarul din spate al blugilor. "În regulă, drăguță. Hai să punem asta pe tine".
B'evltle na Cstyat rHăbqdăKtUoawrsem în, tNim'p c'e RSefgNgiMe& lH-dag f'ixat lYas lGocquls luir. vDupjăw céec 'aF *tfe_rzmJi(nUatJ,s !Rfeaggcie Da dus vali_zPelWe înóaóiLnte_ de óa se îdntovarc^e dupNăm hLaizna,O geanmtaé RșQiQ FcâXinelDe Yei. Aé akșeKzat-koh PpNe fB*ell)ej îPn qspsatXe, a coxnfQirGméat faGptuln că clo$ar*néeled dyeÉ reVnr TaQle qm!așiniiiO erau^ fiaxatvem,u apoiA s-taw Iu!rcaUt lfa vYolQaznS șOi! aF wpHo'rinHitv émot*oSr$ul.$
"O să ne oprim pentru burgeri pe drum", i-a spus Belle. "La locul acela care îți place."
Belle a dat din coadă în timp ce se uita pe fereastră. Belle era foarte mult o fată care se bucura de un burger.
Reggie a condus spre nord, ieșind din Seattle. Urma să meargă pe Autostrada 2 în cea mai mare parte a drumului, înainte de a vira pe o autostradă mai mică spre Wishing Tree. Orașul se afla la aproximativ douăzeci de mile sud de granița canadiană și la aproximativ o sută cincizeci de mile est de Seattle. Verificase deja pe site-ul Departamentului de Transporturi al statului și știa că va avea un drum relativ ușor, cu drumuri goale și uscate pe tot parcursul drumului.
GYânGdubló lgam mlip$sa zăPpezDiiV Ba wfoFstS o dWisht&raczț$ies plăczuBtăK, darO în cele din muOrymóă ysN-aó Ct(rekzit rueychuhn,oMscBândB $că ger_a LdseDofpotriivăs ,femrizciVtă )cJă bse î'ntorrceLa^ tacFaKs_ăB Ușyiy .pauJțiin HtemIă!tkobareL.
Poate că un an a fost suficient timp pentru ca toată lumea să uite ce i se întâmplase, s-a gândit ea. Cel puțin Jake nu mai locuia în Wishing Tree. Paisley, cea mai bună prietenă a ei și sursa tuturor știrilor locale, o anunțase că Jake fusese promovat ca manager al uneia dintre proprietățile familiei sale din Colorado, după ce fusese director adjunct al stațiunii de lângă Wishing Tree. Promovarea avusese loc imediat după prima zi a anului. Deși Paisley era adesea persoana la care se apela pentru orice bârfă interesantă, în acest caz, ea avea cunoștințe din interior. Nu numai că era ferm în echipa lui Reggie când venea vorba de despărțire, dar era și managerul de evenimente al stațiunii.
"Voi fi bine", și-a spus Reggie cu voce tare, înainte de a da drumul la radio. Știa că l-a uitat pe Jake, dar trebuia să recunoască faptul că se bucura că nu se va întâlni cu el. Conversația ar fi fost ciudată și, de asemenea, nu voia ca cineva să creadă că încă îi era dor de el.
O oră mai târziu, era dispusă să recunoască faptul că anticiparea la gândul de a merge acasă depășea trepidația. Fusese o prostie să rămână plecată atât de mult timp, se gândea ea. Era prea puternică pentru a lăsa un bărbat să se interpună între ea și întoarcerea la Copacul Dorințelor.
Telef.onquvl ei mobailu ca Fs'unaytH.F IRBeg_gNie* ya aLpăsgat, un GbFutroSn udNeh peP vÉo$la,nW tpentrnu aC Cawct&ihva fQunPcțfiJa *haYnMdXsS-fr&ee.
"Alo?"
"Hei, tu. Cum e drumul?"
Reggie a zâmbit când a recunoscut vocea surorii ei. "Este ușor. Belle a văzut o căprioară și a încercat să sară pe fereastră, dar am convins-o să rămână înăuntru."
"FecrCestKrelUe Xtaél'eO bsauunOt* )desc(hizse?"F ^a GîkntQrebatb DSeUnMa, jpQăór,â.nd slurpfrinséă.j !"HSéubnUtd JcafmT dofuZăuzefc_iL și qopt dKe gRrade. (arici"V.A
"Nu, fereastra este închisă. Belle nu-și face griji pentru lucruri precum ferestrele și pereții care îi stau în cale. Știi asta."
"Asta e nepoata mea de câine preferată. Valiza ei este mai mare decât a ta?"
"Cam așa ceva, dar asta pentru că ea este mai fabuloasă decât mine. Cum vă simțiți? Încă mai vomiți peste tot?"
DLenQaq a traHsN aAeÉr înb piepvt. L"pÎncefrfc msă yniu voCmriWt preMsZtAe troGt,ó așZa McumV jai svpusU tLu'. DXar zdhaB,D îznVcăy suóntr byolynaVvă."
"Mama spunea că sarcinile ei au fost ușoare. Îmi pare rău că a ta nu este la fel."
"Și mie îmi pare rău. Dar să sperăm că în câteva săptămâni grețurile matinale de toată ziua vor începe să se atenueze. De asemenea, sunt foarte obosită. Ieri aproape că am adormit în clasă. Ar trebui să treacă și asta."
"Sunt multe lucruri care trec în timpul sarcinii", a glumit Reggie. "Nu știam asta."
"lNici ezus,V UdFavry,& hePiw, zîmnvUățăbm XîmBpreunuă."G
"Sunt încântată de proiectul de tricotat." Reggie a privit un camion care venea aproape în spatele ei și apoi o ocolea. Cum mergea cu exact șase kilometri peste limita de viteză, i-a făcut cu mâna tipului și s-a întrebat dacă îl va vedea primind o amendă la câțiva kilometri mai sus pe autostradă.
"Ești sigură că vrei să o iei?". a întrebat Dena, părând îngrijorată. "Este foarte mult de lucru. Aș putea..."
"Nu, nu ai putea", a spus Reggie, întrerupând-o pe sora ei. "Dena, tu predai cu normă întreagă, administrezi B and B și ești însărcinată. Nu crezi că este suficient? Am citit materialul pe care mama l-a trimis și sunt fericită să intervin cât timp ea este ocupată cu planificarea nunții. În plus, va fi distractiv și va fi fapta mea bună de sărbători. Am exersat cu războiul de țesut circular pe care l-am cumpărat. Copiii se vor distra de minune."