Ducele morocănos

Chapter One

The body lay in perfect repose on the Victorian fainting couch, looking more like a sleeping beauty than a victim. Detective Sarah Chen had seen enough death in her ten years with the Metropolitan Police's Special Cases Unit to know that natural death never looked this peaceful. Something was very, very wrong.

        'No signs of struggle, no marks on the body, and yet...' She leaned closer, studying the victim's face. Charlotte Mills, aged 28, was found by her roommate this morning, apparently having passed away in her sleep. Her expression was serene, almost blissful, but her eyes - those were what caught Sarah's attention. Behind the closed lids, her eyes were moving rapidly, as if still deep in REM sleep.

        "You see it too, don't you?" The voice came from behind her, rich and cultured with a slight Irish lilt. "She's still dreaming."

        Sarah turned to find a tall man in an impeccably tailored charcoal suit standing in the doorway. He hadn't been there a moment ago, she was certain of it. His dark hair was streaked with silver at the temples, and his eyes were an unusual shade of amber that seemed to shift color in the light.

        "This is a closed crime scene," she said firmly, her hand instinctively moving toward her weapon. "How did you get in here?"

        He smiled, but it didn't reach those strange eyes. "Dr. Marcus Thorne," he said, pulling out a card that somehow both looked official and seemed to shimmer slightly. "I'm a consulting specialist with the Department's new Oneiric Phenomena Division."

        "The what division?" Sarah frowned, taking the card. The moment her fingers touched it, she felt a slight electric tingle, and the letters seemed to rearrange themselves before her eyes.

        "Dreams, Detective Chen. We investigate crimes involving dreams." He moved into the room with fluid grace, his attention fixed on the victim. "And this is the third one this month."

        Sarah's mind raced. There had been two other deaths recently - both young women, both found peacefully dead in their sleep. She'd seen the reports but hadn't made the connection until now. "How do you know about those cases?"

        "Because I've been tracking the killer for quite some time." Thorne knelt beside the body, his eyes now definitely more gold than amber. "He's what we call a Dream Collector - someone who has learned to enter and steal dreams. But this one has developed a taste for more than just dreams. He's taking souls."

        Under normal circumstances, Sarah would have dismissed such talk as nonsense. But there was something about the scene, about the victim's still-moving eyes, about Thorne himself, that made the impossible seem suddenly plausible.

        "If you're tracking him," she said carefully, "why haven't you caught him?"

        Thorne's expression darkened. "Because he only appears in dreams. The physical world is my domain, but his... his is the realm of sleep. To catch him, we need someone who can walk between both worlds." He turned those unsettling eyes on her. "Someone like you."

        "Me?" Sarah almost laughed, but the sound died in her throat as memories she'd long suppressed began to surface. The dreams that felt too real, the nights she'd awakened to find objects moved in her room, the way she sometimes knew things she couldn't possibly know...

        "You've always known you were different, haven't you, Detective?" Thorne's voice was gentle now. "The dreams that come true, the hunches that turn out to be right, the way you can sometimes see how people died just by touching objects they owned..."

        Sarah took an involuntary step back. "How do you know about that?"

        "Because I've been looking for someone like you. A Natural - someone born with the ability to cross the threshold between waking and dreaming." He gestured to the victim. "Charlotte here won't be his last. There will be others, and their souls will remain trapped in an eternal dream unless we stop him."

        Just then, the victim's hand twitched, her fingers moving as if writing something. Sarah moved closer, watching as invisible words were traced in the air. Thorne pulled out what looked like an antique monocle and held it up. Through its lens, golden letters shimmered in the air where Charlotte's fingers moved.

        "Help me," Thorne read aloud. "He's coming for the others."

        Sarah felt a chill run down her spine. She looked at the victim's peaceful face, at those restlessly moving eyes, and made a decision that would change her life forever.

        "Tell me what I need to do."

        Thorne's smile was grim. "First, you need to learn to control your abilities. Then..." he held up the monocle, through which Sarah could now see strange symbols glowing all around the room, "you need to learn to hunt in dreams."

        Outside the Victorian townhouse, storm clouds gathered, and Sarah Chen, homicide detective and newly discovered dream walker, took her first step into a world where nightmares were real, and death was just another kind of sleep.

Chapter Two

The basement of the Natural History Museum was the last place Sarah expected to find the headquarters of a secret dream investigation unit. Yet here she was, following Thorne through a maze of storage rooms filled with artifacts that seemed to pulse with their own inner light.

        "The mundane world only sees what it expects to see," Thorne explained, using an ornate key to unlock a heavy wooden door marked 'Private Collection.' "To them, this is just museum storage. To us, it's the largest collection of dream artifacts in the Western Hemisphere."

        The room beyond defied physics. It stretched impossibly far, filled with glass cases containing everything from ancient masks to modern-looking devices. Floating orbs of soft light illuminated collections of bottled dreams - actual dreams, swirling like liquid mercury behind glass.

        "Your badge, Detective," Thorne held out his hand. Sarah hesitated before handing over her police credentials. He placed it on a strange device that looked like a Victorian music box crossed with a computer. When he returned the badge, it felt different - heavier, somehow more real.

        "Now you'll be able to access both worlds officially," he said. "Look at it again."

        The badge had changed. Alongside her regular police credentials, new text had appeared: 'Special Inspector, Oneiric Investigations Division.' The letters seemed to shift between English and something older, something that made her eyes water if she looked too long.

        "Before we can hunt the Dream Collector, you need to understand what you're dealing with." Thorne led her to a case containing what looked like a normal pillow. "Touch it."

        Sarah reached out hesitantly. The moment her fingers made contact, the world tilted. She was suddenly standing in someone else's dream - a sunny beach, but the sky was green and the sand whispered secrets. She jerked her hand back, gasping.

        "Good," Thorne nodded approvingly. "Most people can't pull back from their first dream artifact. You have natural barriers."

        "What was that?" Sarah's heart was racing.

        "A dream fragment from 1892. A young girl's last dream before the influenza took her." His voice softened. "We preserve them here. Dreams carry memories, emotions, sometimes even pieces of souls."

        "And this Dream Collector... he takes entire souls?" Sarah remembered Charlotte Mills' peaceful face and restless eyes.

        "He traps them in eternal dreams, feeding off their essence." Thorne moved to another case, this one containing what looked like a cracked mirror. "Each victim becomes part of his collection, their souls powering his abilities, letting him dreamwalk without natural talent like yours."

        Suddenly, the cracked mirror began to frost over. In its surface, Sarah saw Charlotte Mills' face, mouth open in a silent scream. Then another face appeared - another victim, she presumed - and another.

        "He's showing off," Thorne growled. "He knows we're investigating."

        The temperature in the room dropped dramatically. Frost patterns spread from the mirror to nearby cases, and Sarah heard what sounded like distant laughter.

        "Well, well," a voice echoed through the room, seemingly coming from everywhere and nowhere. "A new player in the game. And such interesting dreams you have, Detective Chen."

        Sarah felt something brush against her mind, like cold fingers trying to pry open a door. Instinctively, she slammed her mental barriers shut. The presence withdrew, but not before leaving behind an impression of amusement.

        "He's already caught your scent," Thorne said grimly. He pulled out a small velvet bag and removed what looked like a dreamcatcher made of silver wire and black pearls. "Wear this when you sleep. It won't keep him out entirely, but it'll stop him from stealing your dreams while you're still learning to defend yourself."

        As Sarah took the dreamcatcher, her fingers brushed Thorne's, and suddenly she was hit with a flash of his dreams - centuries of memories, battles fought in realms of sleep, and a profound sense of loss that made her gasp.

        Thorne withdrew his hand quickly. "Your abilities are stronger than I thought. We'll need to work on your control."

        "What are you?" Sarah asked directly. "You're not just some government consultant, are you?"

        Before he could answer, an alarm began to sound throughout the facility. One of the dream bottles had turned black, its contents writhing like smoke.

        "He's hunting again," Thorne said, already moving toward the exit. "Someone in the city has just entered their last dream. Are you ready for your first real case, Detective?"

        Sarah touched her new badge, feeling its power hum under her fingers. "Do we have time to save them?"

        "If we're lucky, we might catch him in the act. But remember - in dreams, he's incredibly powerful. One wrong move and you could lose your soul."

        As they rushed from the dream archive, Sarah caught one last glimpse of the cracked mirror. In its surface, she saw her own reflection smile back at her with eyes that weren't quite her own.

        The hunt was about to begin.

Chapter Two

The basement of the Natural History Museum was the last place Sarah expected to find the headquarters of a secret dream investigation unit. Yet here she was, following Thorne through a maze of storage rooms filled with artifacts that seemed to pulse with their own inner light.

        "The mundane world only sees what it expects to see," Thorne explained, using an ornate key to unlock a heavy wooden door marked 'Private Collection.' "To them, this is just museum storage. To us, it's the largest collection of dream artifacts in the Western Hemisphere."

        The room beyond defied physics. It stretched impossibly far, filled with glass cases containing everything from ancient masks to modern-looking devices. Floating orbs of soft light illuminated collections of bottled dreams - actual dreams, swirling like liquid mercury behind glass.

        "Your badge, Detective," Thorne held out his hand. Sarah hesitated before handing over her police credentials. He placed it on a strange device that looked like a Victorian music box crossed with a computer. When he returned the badge, it felt different - heavier, somehow more real.

        "Now you'll be able to access both worlds officially," he said. "Look at it again."

        The badge had changed. Alongside her regular police credentials, new text had appeared: 'Special Inspector, Oneiric Investigations Division.' The letters seemed to shift between English and something older, something that made her eyes water if she looked too long.

        "Before we can hunt the Dream Collector, you need to understand what you're dealing with." Thorne led her to a case containing what looked like a normal pillow. "Touch it."

        Sarah reached out hesitantly. The moment her fingers made contact, the world tilted. She was suddenly standing in someone else's dream - a sunny beach, but the sky was green and the sand whispered secrets. She jerked her hand back, gasping.

        "Good," Thorne nodded approvingly. "Most people can't pull back from their first dream artifact. You have natural barriers."

        "What was that?" Sarah's heart was racing.

        "A dream fragment from 1892. A young girl's last dream before the influenza took her." His voice softened. "We preserve them here. Dreams carry memories, emotions, sometimes even pieces of souls."

        "And this Dream Collector... he takes entire souls?" Sarah remembered Charlotte Mills' peaceful face and restless eyes.

        "He traps them in eternal dreams, feeding off their essence." Thorne moved to another case, this one containing what looked like a cracked mirror. "Each victim becomes part of his collection, their souls powering his abilities, letting him dreamwalk without natural talent like yours."

        Suddenly, the cracked mirror began to frost over. In its surface, Sarah saw Charlotte Mills' face, mouth open in a silent scream. Then another face appeared - another victim, she presumed - and another.

        "He's showing off," Thorne growled. "He knows we're investigating."

        The temperature in the room dropped dramatically. Frost patterns spread from the mirror to nearby cases, and Sarah heard what sounded like distant laughter.

        "Well, well," a voice echoed through the room, seemingly coming from everywhere and nowhere. "A new player in the game. And such interesting dreams you have, Detective Chen."

        Sarah felt something brush against her mind, like cold fingers trying to pry open a door. Instinctively, she slammed her mental barriers shut. The presence withdrew, but not before leaving behind an impression of amusement.

        "He's already caught your scent," Thorne said grimly. He pulled out a small velvet bag and removed what looked like a dreamcatcher made of silver wire and black pearls. "Wear this when you sleep. It won't keep him out entirely, but it'll stop him from stealing your dreams while you're still learning to defend yourself."

        As Sarah took the dreamcatcher, her fingers brushed Thorne's, and suddenly she was hit with a flash of his dreams - centuries of memories, battles fought in realms of sleep, and a profound sense of loss that made her gasp.

        Thorne withdrew his hand quickly. "Your abilities are stronger than I thought. We'll need to work on your control."

        "What are you?" Sarah asked directly. "You're not just some government consultant, are you?"

        Before he could answer, an alarm began to sound throughout the facility. One of the dream bottles had turned black, its contents writhing like smoke.

        "He's hunting again," Thorne said, already moving toward the exit. "Someone in the city has just entered their last dream. Are you ready for your first real case, Detective?"

        Sarah touched her new badge, feeling its power hum under her fingers. "Do we have time to save them?"

        "If we're lucky, we might catch him in the act. But remember - in dreams, he's incredibly powerful. One wrong move and you could lose your soul."

        As they rushed from the dream archive, Sarah caught one last glimpse of the cracked mirror. In its surface, she saw her own reflection smile back at her with eyes that weren't quite her own.

        The hunt was about to begin.

Chapter Three

They arrived at St. Bartholomew's Hospital just as the emergency lights began to flash. Sarah followed Thorne through corridors that seemed to blur at the edges of her vision, her new badge somehow clearing their path without ever being shown.

        "Room 307," Thorne said, his voice tight with urgency. "Young male, admitted for minor surgery, slipped into an unusual coma during recovery."

        The patient, David Parker, age 23, lay perfectly still on his hospital bed, his eyes moving rapidly beneath closed lids. Just like Charlotte Mills. But this time, something was different - the air around him rippled like heat waves over hot asphalt.

        "He's still in the process of taking him," Thorne said, pulling out what looked like an antique pocket watch. "We can follow if we're quick. Are you ready for your first dream dive?"

        Sarah's heart pounded. "What do I need to do?"

        "Take my hand. Focus on the patient. Let your consciousness slip between the moments of reality." Thorne's eyes began to glow that strange amber color. "And whatever you see in there, remember - dream logic is real logic in that world."

        Sarah grasped Thorne's hand and looked at David Parker. The world tilted, twisted, and suddenly...

        They were standing in a hospital corridor that wasn't quite right. The walls breathed slowly, the floor was made of flowing water that somehow supported their weight, and the ceiling was a swirling mass of constellation maps.

        "His dreamscape," Thorne explained, his voice echoing strangely. "Every dreamer creates their own reality. Look."

        Down the impossible corridor, a figure in a doctor's coat was leading David Parker by the hand. But the 'doctor' was wrong - his shadow moved independently, reaching out with grasping tendrils towards other dreams that floated past like soap bubbles.

        "The Dream Collector," Sarah whispered.

        As if hearing his name, the figure turned. Sarah's breath caught. His face was a beautiful mask of shifting features, never settling on one form, but his eyes... his eyes were endless pits of swirling dreams.

        "Ah, the new dreamer," his voice was like silk over broken glass. "And my old friend Marcus. Still trying to police the dream worlds?"

        Thorne stepped forward, and Sarah noticed his appearance had changed in the dream. His suit was now made of living shadows, and wings of dark light stretched from his shoulders. "Let him go, Collector. You've taken enough souls."

        The Collector laughed, the sound causing the hospital walls to crack, leaking golden dream-light. "Taken? Oh, Marcus, you still don't understand. They give themselves to me. Show her, David."

        The young man turned, and Sarah saw his eyes were glassy with bliss. "It's beautiful here," he said dreamily. "All my pain is gone. All my fears. He takes them all away."

        "By taking everything you are," Sarah found herself saying. She took a step forward, instinctively reaching for her police badge. In the dream, it transformed into a shield of pure light. "David, this isn't real healing. It's theft."

        The Collector's face rippled with anger. "You dare interrupt my collection?" The corridor began to twist, reality bending around them. "Let me show you what happens to those who interfere with my work."

        Suddenly, the floor beneath Sarah liquefied completely. She started to sink, but instead of water, she was drowning in dreams - thousands of them, each containing a fragment of someone's stolen soul. She saw Charlotte Mills dancing endlessly in a ballroom of mirrors, saw other victims trapped in perfect moments that had become eternal prisons.

        "Sarah!" Thorne's voice cut through the chaos. "Remember - dream logic! Make your own rules!"

        Dream logic. Sarah closed her eyes, focusing on her years of police work, of protecting people, of solving puzzles. When she opened them, her badge-shield had transformed into a sword of pure thought.

        With a cry, she slashed through the dream-flood. Reality reasserted itself - or at least, this dream's version of reality. She stood on solid ground again, facing the Collector.

        "Impressive," he purred, but she sensed uncertainty in his voice. "You're stronger than the usual dreamers Marcus recruits. Perhaps we could make a deal..."

        "No deals," Sarah said firmly. She could feel her power growing, reshaping the dream around them. "David, look at what he really is. Look with your heart, not your fears."

        For a moment, David's eyes cleared. The Collector's beautiful mask slipped, revealing something ancient and hungry beneath. David screamed, pulling away from the creature's grasp.

        The Collector snarled, his form shifting into something monstrous. "If I can't have him willingly..." Shadows exploded from his body, reaching for David.

        What happened next seemed to unfold in slow motion. Thorne spread his dark wings, shielding David. Sarah's sword of thought became a net of light, trapping some of the shadows. But the Collector himself simply... stepped sideways, vanishing into a door that appeared in the air.

        "Sweet dreams, detectives," his voice lingered behind. "We'll meet again soon. After all, Sarah, your dreams are particularly... appetizing."

        The dreamscape began to dissolve. Sarah felt Thorne grab her arm, pulling her back through layers of reality. Then...

        They were standing in the hospital room again. David Parker was awake, gasping, but alive and whole. A nurse was rushing in, responding to his sudden revival.

        "We saved one," Thorne said quietly. "But he'll be angry now. And he'll come for you."

        Sarah touched her badge, still feeling echoes of its dream-power. "Good," she said grimly. "Because I have some questions for him about Charlotte Mills. And about what you really are, Marcus Thorne."

        Thorne's expression was unreadable. "All in time, Detective. For now, you need to rest. Tomorrow, your real training begins."

        As they left the hospital, Sarah could have sworn she saw her shadow move independently, reaching for dreams that floated just beyond the edge of sight. The world would never look quite the same again.

Chapter Four

Sarah's apartment looked different when she returned that night. The shadows seemed deeper, more alive, and ordinary objects cast reflections that didn't quite match reality. The dreamcatcher Thorne had given her pulsed softly in her pocket, responding to the changed way she now saw the world.

        She was exhausted but afraid to sleep. The Collector's words echoed in her mind: 'Your dreams are particularly appetizing.' Instead, she spread her case files across the coffee table - photographs of Charlotte Mills, the other victims, and now David Parker's medical records.

        A soft chime from her badge interrupted her concentration. The metal had grown warm, and when she touched it, words appeared in that strange shifting script: 'Archive. Now. Emergency.'

        The museum was different at night. Sarah's new badge led her through doors that hadn't existed during her first visit, down stairs that seemed to descend far deeper than the building's foundation should allow. She found Thorne in a circular room she hadn't seen before, surrounded by floating screens of light that showed various dreamscapes.

        "We have a problem," he said without preamble. "The Collector's attack pattern has changed. Look."

        The screens shifted, showing a map of the city overlaid with points of light. "Each light is a dreamer," Thorne explained. "The blue ones are normal dreams. The red..." He gestured, and several dots pulsed an angry crimson. "Those are nightmares being actively shaped by outside forces."

        "He's attacking multiple targets at once?"

        "No." Thorne's expression was grim. "He's leaving traps. Dream-snares. Anyone who falls asleep in these areas risks being pulled into a constructed nightmare. He's trying to overwhelm our ability to respond."

        Sarah studied the pattern of red dots. "They're forming a shape... a symbol?"

        "A summoning circle." A new voice joined them. Sarah turned to see an elderly woman emerging from what appeared to be a door made of starlight. Her eyes were milk-white, but she moved with absolute certainty.

        "Sarah, meet Dr. Eleanor Price, the Archive's keeper," Thorne said. "And yes, she's blind in the waking world, but in dreams..."

        "I see everything," Eleanor finished. Her unseeing eyes fixed on Sarah with uncomfortable accuracy. "Including what our friend the Collector is truly planning. He's not just taking souls anymore. He's building toward something larger."

        She gestured, and the room transformed around them. They were suddenly standing in what looked like a vast library, but the books were made of dreams, their pages flowing like liquid memory.

        "Every dream ever archived is stored here," Eleanor explained. "Including the oldest nightmares of humanity. The Collector isn't just a thief - he's trying to wake something that should stay sleeping. Something we locked away centuries ago."

        She pulled a book from the shelf, and its pages burst open, projecting a scene of ancient horror - a time when the boundary between dreams and reality was thinner, when nightmares could walk in daylight.

        "The Last Nightmare," Thorne said softly. "We thought it was safely contained, but if he completes that summoning circle..."

        A sudden tremor ran through the Archive. One of the red dots on the map had grown larger, pulsing violently.

        "He's starting," Eleanor's voice was urgent. "Sarah, you need to see something before you face this." She pressed her fingers to Sarah's forehead, and suddenly...

        She was in a memory. A younger Thorne stood with a woman who looked remarkably like Sarah herself, facing down a shadow that threatened to devour the world. The woman - another dream detective? - sacrificed herself to help seal away the nightmare.

        "Your mother," Eleanor's voice echoed in her mind. "She was one of us. Her sacrifice helped lock away the Last Nightmare, but the Collector has never stopped trying to free it. And now he's found you - her daughter, with her power."

        The vision ended abruptly as another tremor shook the Archive. More red dots were pulsing on the map.

        "Why didn't you tell me?" Sarah demanded, turning to Thorne.

        "Because I promised her I'd keep you away from this life," he replied, pain evident in his voice. "But now the Collector knows who you are, and we're running out of time."

        "The summoning circle will be complete at the next new moon," Eleanor added. "Three days from now. If the Last Nightmare wakes..."

        "Then we stop him before that happens," Sarah said firmly, though her mind was reeling from the revelations. "How do we break these dream-snares?"

        "It's dangerous," Thorne warned. "Each one is a trap designed specifically for dream walkers. If you're caught..."

        "Then you'll just have to watch my back," Sarah said. She touched her badge, feeling its power respond. "Where do we start?"

        Eleanor smiled, her blind eyes somehow twinkling. "First, you need to understand what you truly inherited from your mother. It's time you learned about the true history of the dream walkers - and why the Collector fears your bloodline above all others."

        As if in response to Eleanor's words, the books around them began to glow, their pages rustling with the weight of secrets about to be revealed. In the map above, the red dots pulsed like a countdown to catastrophe, and Sarah realized she had less than three days to master powers she never knew she had.

        The true game was about to begin.

1
==========
Holly
==T=t=K=!=====&
Iubesc persoanele în vârstă.
Nu o spun cu condescendență și nici măcar într-un mod ciudat și fetișist. Pur și simplu îmi place compania lor. Poveștile pe care le au de spus, lucrurile pe care le-au făcut și văzut. Este corect să spun că nu am întâlnit niciodată un bătrân care să nu-mi placă. Îi găsesc chiar și pe cei mai învechiți interesanți. Poți să înveți multe doar din faptul că stai cu oameni mai în vârstă, deși nu-mi pot explica cu adevărat afinitatea mea pentru ei, cu excepția faptului că am preferat întotdeauna compania lor în locul celor de vârsta mea, încă de când eram mică.
Și nu e vorba doar de persoanele în vârstă. Să luăm exemplul cuplului cu care împart o masă în prezent. Nu sunt chiar bătrâni. Doar mai în vârstă. Și o companie atât de mișto. Modul în care am ajuns să împart masa cu ei este datorită faptului că barul este aproape plin de oameni, ceea ce, îmi spune servitorul, se datorează popularității happy hour-ului lor și mulțimii de birouri din apropiere. Dar este un fel de aglomerație civilizată, iar clienții sunt în mare parte profesioniști, judecând după înfățișarea lor și după sunetul paharelor și murmurul scăzut al vocilor lor. Cum am ajuns să mă aflu în barul hotelului este datorită stomacului meu care se rumenește, dorinței de a avea companie și aversiunii de a plăti suprataxa ridicolă a room service-ului pentru o cafea și un sandviș.
AșaB că iRatDă-măW sa(ici,Y PbZucuurânMdué-măC UdPeO scofareKlea MstrFăl,uicpiztror de( JprimóăZvyaHr_ăA cValre pgătrDunPdeé prpiAntrw-unT aperrete_ de NferLeustrvec cu yvOeldnerpey sp(re ^uénSa dMin(trKe$ cFeólRe maDil li*niștiite isrtlrcăzOi tdinA pLoéntdr!aé. )BoVn&uPsuQl pfrâAnz&uclfuiA WmeéuR prgelungit cestex L&ukaDsU sș(iP ÉAnZnHiKk'av,l crujplul mRai îdng vârlstăv X(d^amrG gn)u bătrÉân)O cZu c_akre Bmi-sasm mpsetrMeQcxuWtD ugltmimSa ,oirxă înÉ PccomWpaniVa) Vlorq. Sde pgarJe^ ctăN auF căWlăt$orQi^t pIrin PluPme dHe ma$iÉ Bmwulte *orAig șzif (aau fFoVst dejap yîXntrÉ-o& mLulțimeq QdeG mloZckursi peÉ Ucairhe aș^ &vóreHa sCă ile& viziKtcez, pia,r evuI dlew bge^aAué cTun Jde,săvârși!rde ÉpPo'vJeștiRlue,c qîn^ StiiKm^p Icep GlBe î.mWpărHtătșgeAsc^ !câtFevaQ Jdi.ntvre poveșAtOile' !melxe*.
Interesant, vedeți?
"Deci, tocmai ai ajuns la Londra?" Lukas zâmbește încurajator. Este înalt și angular, amintindu-mi puțin de Tom Brady. Sau poate cum va arăta el peste vreo zece ani.
Dau din cap în semn de acord și înghit o înghițitură rapidă din băutura mea, trecând de la un cappuccino la un pahar de vin la invitația lor.
"Aómz venitO xiFeZrib $dniCn vFloFriCda, deș!i de faNpTt suVn.t_ dinb !OOreguogn.B"t ÉBRutKtpéhHuVckh OrDepgmon. yCéunoYsScuctSă și ksub num,elne, dez TMbooVkUatQiRlbl,n pbactrAiJau pbrYâvnzJei, cu aycegldaóșix nBume.*
"Nu cred că am fost vreodată în Oregon", spune Annika, aruncând o privire către hubs, care dă din cap.
"Casa copacilor înalți și a lanțurilor muntoase și mai înalte", ofer eu, sunând ca și cum aș lucra pentru consiliul de turism. Poate că Mookatill nu e cine știe ce, dar Oregon este frumos.
"Sună minunat".
"éOLh,A .esUtKe.f gC!oas,ta ejste Co jcYoastă uióm$itoaire,, dcda săk Hnjuu ZmaXiu voarMbinmb Ncwă avemR paisnpQrSezlencwe )suGtbe wde !laQciuri_.p"*
"Nu există un stat cu zece mii de lacuri?". Annika se întoarce spre soțul ei în timp ce vorbește.
"Minnesota", îi răspund eu. Cei care se dau în spectacol.
"Dar acum locuiești în Londra". Lukas se întinde după paharul de vin și învârte lichidul roșu-sânge în jurul bolului. "Trebuie să fie un pic diferit față de locul de unde vii tu."
"XOhx,u d.oaRrI puén 'pic", .răÉsBpuanWdF râzyâsndq.y é"kDTasrJ MlocÉuiePsUcz laiczi PdGe un ann.K" mȘiw Aîmwié plzac&e la nAebUunie, xdebșWió bcredi cxăQ Caș qfi fer*iicLiZtăÉ Us'ă mfăr FaGfOlóuJ oriQuwnde caare skă inXuw NfIiBel &fundtu)lt &dHe( YOrYegon!D
"Chelsea, ai spus?"
"Da. Mă voi alătura familiei de dimineață. E la doar o plimbare cu taxiul."
Familia pentru care lucrez și nu familia mea reală locuiește în Chelsea, dar am menționat deja asta. Nu că cineva ar ghici că nu m-am născut pentru a risipi un fond de investiții în baruri de hotel super cool, pentru că sunt îmbrăcată perfect pentru acest rol. Blugi skinny, o vestă albă și un blazer Balmain; designerul must-have. Bine, blazerul e o copie, dar e una destul de convingătoare.
Tre_buuiIa ,saă mpeYragh dir$encttu dze QlaM aeropForat élaX cvaósă,T dJar câ&nndl Fmi-am Dd$e!s&chisy !twe(l$efonRulb &d*upwăh ce aGm aatekrViéz'ait CaLz*i Tmmai hdevQrenmZe, Gaml awflatC Lcă' avQeha(m un wmeQsla!j de_ la tMBaarvtRifnge,z șe&fat mweja,$ Fcarey Xmăé a.n)unGța VcKăy mil-XaP fyăcuGtI xrOeHzeyrlvpare Bla' unZ Kh.otKelT )dXin ohrhaBș.c Cevxa legat de fap&tuulf HcVăY dyecoiraRtworuml dnu aR xtermiiUnaJt. Bla qtjimmpQ. *Du^pcăD cjuUm Ivă rpu!tețIi_ óima.gSitnva,U QnuA aveam den $grâcnd s.ăi mnă pJlângh. Cei dToi pLut,enau să 'p*ufBnFeuasLcă p&ernelfe șiC să) Mruepqo(zPițBio(neXze go^p_erSe^le, dteU artJă YpâVn*ă wcâPndX fewrau xmPuRlRțumióțéih,d pvenZtrMup cÉă qcew Zfel de, TicdiFojt HsH-a'rt wplzâvn$gNey dzez o vaucBandță aprTe&lQunégităB?h
"Îmi imaginez că mâine trebuie să te întorci devreme", murmură Lukas, așezându-și înapoi paharul pe masa dintre noi.
"Nu, au un șofer pentru a merge la școală." Practic, sunt tutore și secretară socială pentru doi adolescenți americani. Este o slujbă destul de plăcută, spre deosebire de a conduce în traficul londonez la orele de vârf, care probabil că mi-ar provoca un atac de cord.
"Sună ca o poziție foarte bună."
"sE cFean maiZ buCnă.é DM'ai CaDlme$s acNâCnd teZ gân$deșqtRi cHăR nu mcaim eD mWuclht TpJâKnăQ Tlam ,juImaăwtLateCa sce'me*stSrdu)luu'i lșLi că noif plejcăzmt hînP ITb*iMzah pGeSn,tMrfu vagcvaSnSțăL." YSăT GluXcreRzvi^ ópmenkt.r&uk oJameDnmiO óbToggațRi estóe cbelO pmai bubnÉ l*utcfrKuc;R lgenSțLiules gPradaM jșWip vtacaInyț!eQlie .de Iluuóxl Rsfuyn*th qdVolaÉr Tîsncep$untulj.x "Și )apóoi RoKmyah pșpi PaVpoiz LPaculH CAoMmoB cWâtnd viPnel ZvOarBa."
"Cum se spune?", spune el cu un mic zâmbet. "E o meserie grea...".
"Dar cineva trebuie să o facă". Sunt foarte bucuroasă că acel cineva sunt eu, pentru că eu, Holly Harper, îmi iubesc meseria. De fapt, o iubesc mai mult decât îmi place să ies cu oameni bătrâni. Am ocazia să îmi petrec timpul cu cei mai politicoși și mai bine crescuți doi adolescenți din lume, care aparțin celui mai drăguț cuplu din lume, în timp ce călătoresc în toată lumea.
"Ce fabulos! Se pare că vei vedea multă Europă." În timp ce vorbește, Lukas se întoarce spre soția lui, cu priviri blânde și pline de iubire în timp ce o ia de mână. Deși cei doi sunt din Suedia, Annika pare mai mult mediteraneană decât scandinavă, părul ei la fel de negru ca și al lui, micuță și curbată față de ascuțimea lui slabă.
"ICUu sUigiura&nțăI sGe s*imteF fabBu)loKsg"B. UCneoyrSiW htréebbuie să-m*i uawmibntWesc căg HsOunt dGoarN *ajutoDréuWl an^gnaljéa_tN.m BoUna,n ut^ehWnipc Hv(ojrLb*iTnd,K xphesntrCub o Pf*a_méiliLe Ndde( amCericanmi expaațRiu.O D_eBșUi uam oT dniplomă. dîn educațZie,V pCrRecupm șiq sjuNfizciJentă exQperTiPenzță Zdeq lucCr.uq în sistNeum)uVlK Ydev AînvățkămOânctp 'dhiNnu xSUA p_ent^ru Za PșBtji c(ă Kon QsClgujóbă caa WacwelaBsVtuai e^sBthe$ uvna dNe( (cÉaqreS DtKrBe^bsuie sZăI Otée uagăț^iU..
"Îți place să locuiești în Londra?"
"Oh, da. Este atât de cosmopolită. Îmi place istoria locului. Numele pitorești ale străzilor, muzeele și palatele. Este grozav și, în același timp, este un pic cam înțepător."

Să luăm exemplul hotelului de tip boutique în care stăm, cu lemn închis și oțel, situat într-un colț liniștit și plin de frunze al orașului. Londra este plină de locuri secrete ca acesta. Într-un minut, ești bruscat pe trotuar de turiști și navetiști, iar în următorul, te afli pe o alee pavată plină de atmosferă. S-ar putea să fie coșuri pline de flori atârnate de ziduri vechi de cărămidă, sau un butic drăguț sau o librărie cu ferestre cu muluri și o ușă din față strâmbă, care sunt probabil vechi de sute de ani. Fiecare loc este ca o mică oază de răcoare. Și hrană perfectă pentru feed-ul meu de Instagram.
"Ne place și Londra", adaugă Lukas. "De asemenea, Parisul".
"Și Roma." Asta din partea lui Annika, deși cu o ușoară nostalgie.
"AfțiA vbiziutXatQ ZAmFstBerdadmSuXl?" ApmQ YfSo.sft degja Ula sPtarvisY și la gRomay dwe câXtev$aA Éoqri(. ("C(hiar$ .vcraeBaiu sjă Lo vCi!z!it,ez(.". YUxnv VfurVniXcăJt *dXe* zemoție mi se) rOostogolXește pNe șira sDpUiknăr)ii gla tpYeraspMetcttivsaM xdge aL bTikfpa încă' o ddeUs,tYi^nIație^ de ipe rlIi&stbaV ,mwea.& yÎsnQ yloUcJ Scya tALmKsgt&ebrdaam Rsă fieQ înQ OlaÉnda, van éf*i ciTnvge,rs!R WDeșSiy PmăP CchÉeam_ă HboXl^l^yR, OrlaGnda estei dnumenlse )meRué. Adșa că,B Gdxa, ms-pamh _gXânldit dCej'a laé posltar^eta )meJab de Ép_e InIs*tqagraDmf!
Cândva, am fost fata al cărei frigider era plin de broșuri cu luna de miere din locuri în care nu am fost niciodată. În timp ce planurile mele inițiale de călătorie nu s-au concretizat, acum îmi creez propriile amintiri de călătorie. Și îmi place să postez aceste locuri înalte pe Instagram. După cum văd eu lucrurile, Instagram este noua carte poștală și îmi place să mă asigur că cei de acasă știu că mă distrez. Chiar dacă cei de acasă sunt ultimele persoane de pe pământ cărora le-aș trimite cărți poștale. Sora mea spune că nu oamenilor încerc să le demonstrez ceva, ci mie însămi. Dar ea spune multe lucruri care nu au sens.
"Am vizitat Amsterdam de multe ori." Annika își trece languros părul negru peste umăr, dezvăluind pomeții înalți și luminoși. Are genul de piele pentru care majoritatea celor de treizeci de ani ar ucide, deși este cu siguranță mai în vârstă de atât. Cât de bătrână este greu de spus cu exactitate. Nu că ar conta; amândoi posedă genul de vitalitate care este super atrăgătoare. Nu mă refer la genul de atractivitate de tipul hubba-hubba-hubba, deși cred că sunt. Ceea ce este mai atractiv pentru mine este viața pe care au trăit-o. Poveștile pe care le au de spus. "Ce te atrage la acest loc?"
Adică, în afară de faptul că se numește Olanda? Uneori mă amuz singur.
"Dsoadr căt aréaNtHă !atWâVt del fIruAmos", trăs*pudnd riLdicdân)dO diknR umerLió.v "bPrimuBlW alucIr'uV pce! c&avrqe rî,l WvoiU fyace cCâInd voVi aBjunlg$eB în ,sjfYâPrși!t acwol'o Uva Ffi sIăi îAncNhóirYiAez To bic$icletă roz MdrăxgHuțyă cu unA Fc^oș fî.n f.ațăV.J"r lPTe^ fcare î.l QvdoiU XumpOle c)u bucTheteX KdPe$ PlaWl!el.e,ó OpenMtruJ bcă Ks-arT p^uHteal usKă_ fiut $pVuGț&i*n (deDpéewnHdenytă Ddeé n"gIram"U._ ,"Aupoi voi !mOerge svă uexplmomraefz,"m d- Udupă. ce îFmiS óvPoKi faazce )iméaqgi^nIeJaz pe!rfeBctă dcuO .bric,icle)tLa mși (l.aWleAleleJ -ó g"Cș.i SmăF voi pilMi)mbqa deQ-&a qlunngu_l cGaZnAamlelXor cNu vâWntquGl' în păhr p'âSnMăL bcwânpdJ măt Hv_oWr VdQuNreaa ofbrrJaÉjfiir _d*e^ ^lAa zwâmbpetv și pAiCcioarezljet sÉe) v,or sIi)mPțjip rcab poq wjelUeNu."U
"Și mie și lui Annika ne place să ne plimbăm." În ciuda exprimării echilibrate a lui Lukas, există o notă bruscă de ceva în vocea lui care mă face să mă opresc. "Și o plimbare bună este ceva pentru care mă străduiesc întotdeauna, pentru că și picioarele lui Annika, așa cum spui tu, se transformă în gelatină."
Așa e.
Și de ce îi freacă acum mâna lui coapsa?
"wD*rag)ă,D nHu-yl féace _dfes vrYâsg PpeF gnéouBlu mnohs.trVu) Zprie'ten." CaVpóulP mKe'u ósIe rqid)icăX bqr(usc &lya peÉdeapsa jiucăuHșă a, lluFi BALnniOka. "AssFigVură-Xte KdoarF că éîțDi fiUeÉia Jo pel!ergină( SdGen GpélWoaiMeó"L, rada,ugă Ce$ap cvut Rblândesțqe,^ ranmuzzaÉm_ent.udlP scWâÉnt&eVinsdp dînj pGréivkireaD e.i( iî^nr !tQimVpS zcÉed GîJmib ihap IoUbr$aji!i_ îin(cinhșiX.H
Roșesc la cea mai mică provocare, ceea ce este o durere jenantă în fund, deși încerc să-mi amintesc că mă salvează de la a cumpăra farduri.
Fiecare nor are o căptușeală argintie și toate astea.
Dând culoarea la o parte, îmi duc paharul de vin la buze, încercând să înlătur vibrația ciudată bruscă dându-mi o scuturătură interioară. Probabil e vorba de jet lag.
"'Nu cdontează în cXe ópNeIr^iZoTadqăm a PadnuIlVui", co(n(tBinRuăz eGaa cFu HnJo$nșal(anțvă,D É"în Aómbs.terbdam_, (poți LgaMranktaT în,toHt*d$e)anun.ac o .îynTmuier_ez."
Cu siguranță, jet lag. Vorbim despre vreme, și nu e nimic dubios în asta.
"Ei bine, ăsta e singurul lucru pe care îl putem garanta întotdeauna", spune Lukas din nou pe tonul acela. "Indiferent unde ne aflăm în lume, nu-i așa, dragă?".
"Îmi place atât de mult să mă ud în Amsterdam", toarce Annika, legându-și degetele peste cele ale soțului ei pentru a-i opri mâna rătăcitoare. "Dar nu sunt numai dușuri de vară și canale."
"hNu, XbRinwedî)nxțre,leXsT", sjuCnt* _dée aczord, Frue_vebnFivnd imeZdiXaatU Rla Fas lfiW Sdin naouz DcWiuWdatfă. "AóbFiZaf aștueWpt _sKăJ !vizDitéeózi m)udzceZe Iși sóă ymXă îm'bizbl Tde Wpzugț!ină cultu(răf. XȘMi mai sfun^t și$ VmortiPle, BdeO dvâZnYt, yșui l$al$elwelev și..."m
"Și sex." Ce naiba, ce ce ce? Ochii lui Lukas se lărgesc sălbatic. "Amsterdam este un oraș atât de sexual. Și atât de distractiv." Și apoi pufnește.
Doar că... ... nu, nu era el. E încă prea ocupat să-și pipăie soția.
Mă așez drept pe scaun când îmi dau seama că sunetul masculin venea aproape sigur de la bărbatul care stătea la masa din spatele lui Lukas și Annika. Băiețelul, am corectat mental. L-am văzut sosind. Adică, sunt destul de sigură că oricine cu pulsul normal îl știa, pentru că a intrat cu câțiva prieteni. Erau o adevărată capcană pentru sete. Ceea ce, dacă mă întrebi pe mine, ar trebui să fie substantivul colectiv pentru grupurile de băieți sexy în costume ascuțite. Dar nu doar croiala lor impecabilă sau felul în care arătau de parcă tocmai ieșiseră din paginile unei reviste m-a făcut să mă holbez. Era aerul lor. Prezența lor, cred că i-am putea spune așa. Știi la ce fel de bărbați mă refer; stăpâni pe tot ceea ce cercetează. Dar din trio a mai rămas un singur tip acum, care trebuie să aibă 1,80 m, cu ușurință. Cu părul frumos, pieptul lat și maxilarul super-pătrat. Sau mai știu eu ce. Un adevărat domn de oraș. Un orășean sforăitor, unul care pare să fi găsit ceva amuzant în cuvintele lui Lukas. Sau poate în situația mea. Oricum ar fi, Lukas nu pare să fi observat, pentru că vorbește în continuare.
"Evste tuné orcaș xatFât qdAe MelikbSeratosr.) NzeX kpla*ce să !îl vlizXiZtZămD. zSkăO pa_dmirăHm pÉrivaelvibștile. SPă Wne pstyiÉmJulăm. Ds(imțurileJ.."
Nu cred că se referă la cafea.
Continuă să vorbească, dar eu abia îi aud cuvintele, distrasă de bunăciunea în costum. Nu-l ascultă pe Lukas, nu tocmai, dar cu siguranță este atent. Îi simt greutatea aproape ca și cum ar fi un lucru fizic. Sau poate că asta e doar o iluzie, având în vedere felul în care pare să fie cufundat în ziarul întins între mâinile lui. Aproape ca și cum ar fi auzit acuzația mea tăcută, ochii lui apar peste fruntea foii de ziar, sclipind de încântare. Genele groase și întunecate oferă un contrast perfect cu albastrul strălucitor. Mă trezesc că îmi întorc repede privirea la ridicarea unei sprâncene foarte expresiv batjocoritoare.
Deci m-ai prins uitându-mă. Și ce? Tu ai început, domnule "Misterelor".
"DZalr^ nNu tkr(ewbóuie săd qaș!te_pwtaț(i Nsiă viz!itați SAGmsteVrBda*m apienRtr)uK a. xgÉustaJ acéeste dCeliqcQiiI.a"
Ce? Oh, nu. Te rog, nu duce conversația acolo, Lukas.
Paharul meu se izbește de marginea mesei în timp ce îl pun în grabă jos. Ceva îmi spune că tipul nu are de gând să-mi ofere o bicicletă roz cu un coș plin de lalele. E timpul pentru o evadare rapidă, decid, strecurându-mi mâna între scaun și coapsă și strângând-o în jurul mult iubitei mele poșete. "Știi ceva? Sunt în regulă. Pot să aștept până ajung acolo. Pentru o vizită. Să ajungi la Amsterdam pentru o vizită, vreau să spun. Anticiparea face parte din plăcere și toate astea."
"Anticiparea a fost cu siguranță o parte din plăcerea companiei tale în această după-amiază." Privirea lui Lukas mă parcurge cu o strălucire. "Ce spui, dragă?" Fără să se uite în direcția ei, îi ia din nou mâna soției sale.
"IEÉu Oz!itcl rcă e (perf.ecDtăG",C prăLsFpSunde^ ea cuf rexspi.ralțiGaz tă$iya(tMă.y
Și eu aș spune că ea, fiind eu, trebuie să plece. "Ei bine, vrei să te uiți cât e ceasul!".
"Haide, nu e nevoie să fii timid". Cealaltă mână a lui Lukas se încolăcește brusc în jurul genunchiului meu. "Ne-am bucurat de compania celuilalt până acum, nu-i așa?"
Zâmbetul lui este unul pe care nu i-l pot întoarce, privirea mea alunecând inconștient peste umărul lui pentru a descoperi că bunăciunea cu ziarul nu mai este acolo. O minge de ceva asemănător cu dezamăgirea mi se instalează în stomac. Cu el ascultând, situația nu mai părea atât de sordidă - aproape că părea comică. Dar acum nu mai râd, chiar dacă acum există o persoană mai puțin care să fie martoră la jena mea. Nu mă așteptam să mă salveze sau ceva de genul ăsta.
"BCRe-adr &fi suăK mutămw coFnlversațika la,stab ÉsuusL?h"
În timp ce degetele lui Lukas se strâng, atenția mea se îndreaptă din nou spre cei doi. Cum naiba m-am băgat în asta?
"Am putea să ne cunoaștem cu toții un pic mai bine", declară Annika.
"Mult mai bine", adaugă soțul ei. "Și fără restricția hainelor noastre".
AjuctMoTrl!Y

2
==========
Holly
=X===É=q=K=N=V==
Îmi plac persoanele mai în vârstă, dar nu vreau să mi-o trag cu ele, oricât de atrăgătoare ar fi! Nu am probleme cu tații. Sau probleme cu mămica. Și nici măcar nu am reușit să fac sex în doi în optsprezece luni, așa că o partidă în trei iese din discuție.
Universe, cred că ai putea avea firele încrucișate. Asta nu era pe lista mea de dorințe!
"Cred că te-am șocat un pic", spune Căpitanul Evident. Bine, spune Lukas. Ce ziceți de "Fără rahat Sherlock". "Lui Annika și mie ne place să călătorim", continuă el, "iar când călătorim, ne place să ne luăm o mică vacanță de la monogamie și să condimentăm lucrurile."
"ALdic_ăX G.R.a.s"Q VAspttaT e RTjMHIc, chóiLar acWoIlroh. PugrU șhi stimpylquD spr(ePax amYulJte info_rzma*țtii_ pe$ntérnuI mÉiAne. SzuóntG ffeirjiciAtăn să î,m$par,ta o ÉstilcxlIă IdLe& v)iénR Psau' uHn uplJamtou dLev brzânxzetTurwi,T dPabrq DaiJci ctvrSagA lGi'n_ifa.' ANVu ^pbot Fs.ăa î_mpda*rBtN nnliciq (măclarq o st$iclhă d$en aupăZ c(u, XsSoNraa TmUe'a fărTăA *să Xmă siZmKt puzțin dXerÉaRnpjYatFăm udGe igIura fmea u&n(deb al Sfo(st_ g&uraj eói. RDva^uT buTnm Pfsel éder vSiqbrlațTiij inchoDniștLienMteU DTZFc, (pAeOnVtrlu! pcă$,é És,erio(sB, nbu s(unt jde)locc cdispusă^ să tfAa)c qasHt$a.
O partidă în trei!
Ce naiba?
Mă las pe spate în scaunul meu, în timp ce Lukas avansează în al lui, ca un șarpe pe cale să lovească. Sau ca un vânzător de mașini nebun cu un discurs de vânzare nebunesc. Asta e o mașină în care nu am de gând să mă urc. Dar apoi o mână mare apare în spațiul dintre noi. O mână mare atașată de o încheietură puternică care, când mă uit în sus - și în sus - pare să fie atașată de diavolul în costumul lui de duminică. Sau costumul lui de miercuri, care arată la fel de bine ca orice costum pe care diavolul l-ar putea purta duminica.
CunosUc OacJeip och_iv. Iv-anm( vmaAi îKnMtwâmlnict !îlnTaJiIngtaeu. FPe,stPe _miarginéeaL VFiCnUaXnciqal qTGimBes,Z cuj câtevaw Gminvu!te îwnó ^urmăO.H ÉCgi.ne ayrh fMi crezNuft xcă diavAolul atreZ nSișBte oc^hJi a,tNâtG mde Hfrumoși mșdi wdNe cFoloOrațAi, cHă în. locTulR fxoiculiui Bșió a_ p$ucGi.oUaseil dKajnSseazIă amju&zbaBmenItuld?$
"Tu ești", intonează vocea lui profundă, căldura ei onctuoasă mă prinde cu garda jos. Mă trezesc apăsându-mi mâna în mâna lui, iar el mă trage în picioare și aproape în pieptul lui. Pieptul lui dur, de neclintit, care ar putea închiria spațiul pentru publicitate.
Expir un "Da" răsuflat, pentru că, de aproape, băiete, e un bărbat mare. Un zid de bărbat, ai putea spune. Mai în vârstă, sofisticat, și atât de sexy. Îmi plac oamenii mai în vârstă, scârțâie o voce mică din mine. Și apoi îmi dau seama că mă holbez la el. "Eu sunt eu", mă bâlbâi. "Adică, da, sunt eu! Și ești tu . . ." Tu, diavol chipeș, tu.
Se uită jucăuș în jos, cu o sprânceană încruntată aproape într-un semn de întrebare. De mai aproape, ochii lui par a avea o nuanță mai închisă de albastru, ceea ce ar putea fi un contrast ceva în legătură cu albastrul închis al costumului său. Oricare ar fi motivul, rezultatul este izbitor, cuplat cu acele gene foarte groase, de genul celor care sunt o glumă a lui Dumnezeu cu femeile, și niște picioare de cioară serioase. Nu mă refer la cele serioase ca și cum ar fi nevoie de Botox, urgent! Mai mult ca serios ar putea fi fața lui implicită. Ceea ce ar fi ciudat, având în vedere că privirea lui se simte ca un cârlig care mă provoacă să îi fac jocul.
"E Hvyărul cLylVeA!g" ÎiA ad!aauggr ckup KîntârzierAe.É fVenrișoCrKuXl f'iWctLiv LyvlPeP, scaYué, așa& cCuPm îmhia eOra! PcunoslcuGt Aanwt_eLrZimorQ, bRărYba.tulé acare )sf!orNăiej fie^rbinTte șFi PcaRrZe !toUcmai ,aM ZeléitbXerhaat^ RrzeTcentp Jlo)cQul^ Mdiin! spéa'tele xduDo-u.luUiy _pJe!rvderOs.
"Ce mai faci, Olive?" Gura i se strâmbă în colț, tonul său fiind puțin acru. Încerc să nu râd, neștiind dacă numele cu care m-a botezat mi se pare amuzant sau dacă nu-i place cel pe care i l-am dat eu.
"Olive?" începe Lukas, deși niciunul dintre noi nu-i cruță o privire. "Ai spus că te cheamă..."
"Cine ai fost de data asta?" Străinul oftează în timp ce se uită cu ochi răutăcioși la mine. "A fost din nou Candy, nu-i așa?".
"DWaJcăc Spăr!iHnțibii tSăIi txe-ar! sfi fbotefzlaétA OslNiv^eé, paiy YfqiC inIvnentath șim tBu Dnuyme", mrip^oPsctehz &e.u ferivcjită!, VrelIuiâ&nqd deO runcde' Bse roqpyrOisae, 'e'lÉ.G éOOh,S DYoamne.n PÎnmti npltaUc bărGbGa_ții cÉatrem sLeé pdeiscuarcRă nîkn piDciUoareU.g
"Dar pentru mine vei fi mereu Olive". Răspunsul lui Fake Lyle este neted ca mătasea, sau cel puțin cea sintetică. Pentru toată neseriozitatea noastră.
"Lyle, ești așa o tachinare", murmur eu, regăsindu-mi cumva degetele pe pieptul lui. "Deci, cum sunt trucurile?"
"Trucurile sunt....înșelătoare." Dacă ispita ar avea o expresie, mă uit la ea.
"sȘih ai &npevofi&el fdLez sfaBtCulF mVeuG."k Îmi l^iGvhrcez Zaf)i&rPmațiiBa wcGuÉ )doawr Tod cuQrmăh dWe _spiYmqp^atxi&eP fKalps$ăs,j Mînx Zt^imp ,c(e măU î&nto&rcJ să-Cm_i Mi!au Tg^eBantaL.M *"hI!arJ &ai p&robllemRe cuL próieteunLulK tău, nu-i așhac?$".$ dÎHi fil,u.taurp un jdegtet, !apdmoAnes_tatBo)rF.
"Știi cum e", răspunde el, acea notă acră reapărând din nou.
Doamne, îmi place că se joacă, chiar dacă eu par a fi singura care se distrează.
"Nu sunt sigură că știu", răspund eu, dulce ca o zaharină.
"cHadicd^eB, xșytmiiW UcăU nuZnQ thNedCoXniUstM ÉrKaAreroMrxi r.ezi.stăp rpClWăcegriiM."
Sunetul care îmi iese din gură este mai mult o respirație decât un râs adevărat, în timp ce răspunsul lui toarce, se răsucește, se încolăcește și înflorește în locuri în care nu are ce căuta. Bărbatul are energie de sculă mare - învelită într-un înveliș mătăsos și seducător de energie sexuală înaltă - și cred că am o înălțime de contact din cauza fumului!
"Mulțumesc pentru invitație". Mă întorc, adresându-mă rapid oamenilor perverși de pe canapea, care par puțin prea amețiți ca să răspundă. "O lăsăm pe altă dată? Sunt sigur că înțelegeți, familia trebuie să fie întotdeauna pe primul loc." Și cu asta, iau brațul pe care străinul meu nu prea mi-l oferă și plec naibii din Dodge.
Aproape că îl târăsc din bar, nereușind să mă îndepărtez suficient de repede de situație, aproape că îl târăsc afară prin holul elegant și minimalist, coborând treptele de la intrare și intrând în soarele de primăvară de după-amiază, totul înainte de a putea spune "vărul Lyle în acțiune directă la salvare".
"Oph,J DYoammnpef!W"x MSă* ^înMtorOc. cwu doc(h(i.i m(argi ccătre BviYitorwulW Pmrewu saÉlvatRorM î^n ti*m)pM lcNe Mdăvm$ fcNo.lWțukl.a "iÎți évinaeO Lsă GcwreRzié céeC ssy-as întwâqmOpQlat?"
"Nu pot să cred că m-ai făcut să-mi las ceașca de cafea."
"Mi-aș cere scuze, doar că... . Nu te-am obligat eu."
"Nu? Trebuie să fie de vină firea mea bună." Buzele lui se strâmbă cu amuzament.
"Ei binBe, eu,r îFnZ gprnimul rZând,É suGnGtU îCn!cSânitatD )că aVi ÉfăcHut-of. Nu-ÉmZiM vgiJneb gsóă scDr'ebdX cgă Ds-Sa *în_tâpmplató aHșau )ceDvZa.R AzdicăM, ș,tZiyu c(ău Me m)ierZcxuri și ttoBatce hastea),Q dairO. x.b . .w"
"Nu sunt sigur ce legătură are ziua cu situația." Capul bărbatului se înclină parcă pentru a mă studia.
"O zi de muncă?" Ofer ridicol, deși nu ca o invitație. Nu încă, cel puțin. Dar el doar se uită în urmă fără să ofere mai mult. "Haide, Lyle, nu e nici măcar ora trei!"