Găsește-ți calea

The waves crashed against the cliffs of Nova Scotia with an almost musical rhythm, but Aria Morgan knew better. After three years of studying marine biology at the remote Blackrock Research Station, she had learned to distinguish between natural ocean sounds and something more... peculiar. Tonight, there was definitely something different in the water's song.

Standing on the observation deck of the research facility, her long dark hair whipping in the salty breeze, Aria focused her night vision binoculars on the churning waters below. The full moon cast an ethereal glow across the surface, making it easier to spot any unusual movement. That's when she saw it - a flash of iridescent scales, much too large to be any known fish species.

"You're out here late again," a deep voice spoke behind her. Dr. Nathaniel Cross, the facility's new head of cryptozoology, stood in the doorway. His presence had been causing quite a stir among the female staff since his arrival last month, with his storm-gray eyes and the mysterious scar that ran from his left temple to his jaw. But Aria had noticed something else about him - the way he always seemed to appear whenever the strange occurrences happened.

"There's something out there, Dr. Cross," Aria said, not taking her eyes off the water. "Something big."

"Please, call me Nate," he said, moving to stand beside her. His proximity sent an involuntary shiver down her spine that had nothing to do with the cold. "And I know. That's why I'm here."

Before Aria could question what he meant, a haunting melody drifted up from the waters below. It wasn't quite singing - more like an otherworldly humming that seemed to resonate in her very bones. To her surprise, she found herself taking an unconscious step toward the railing, drawn by the sound.

Nate's hand shot out, gripping her arm. "Don't listen too closely," he warned, his voice tight with concern. "They're hunting tonight."

"They?" Aria tried to shake off the melody's lingering effect. "Who are 'they'?"

Just then, a figure emerged from the waves - a woman with silvery skin and long, phosphorescent hair. Her eyes glowed with an unnatural blue light, and when she opened her mouth to continue her song, Aria saw rows of sharp, pearl-like teeth. The creature's beauty was both terrifying and mesmerizing.

"Sirens," Nate whispered, his grip on Aria's arm tightening. "Real ones. Not the sanitized versions from your fairy tales."

The siren's gaze locked onto them, and her song changed, becoming more focused, more enticing. Aria felt Nate tense beside her, and when she looked at him, she was shocked to see his eyes had taken on a silvery sheen, reflecting the moonlight like a cat's.

"We need to get inside," he said through gritted teeth, though he seemed to be fighting the urge to move closer to the railing himself. "Now."

But as they turned to leave, Aria caught sight of something in the water that made her blood run cold. Dozens of glowing eyes had appeared beneath the waves, and more figures were rising to the surface. Their songs began to intertwine, creating a symphony of supernatural beauty and terror.

"Dr. Cross... Nate," Aria's voice trembled slightly. "What's really going on at this facility?"

He finally turned to look at her fully, and in the moonlight, she could see that his scar was glowing with a faint blue light. "It's not just a research station, Aria. It's a containment facility. We monitor and protect humanity from ancient creatures that most people think are myths. And right now," he glanced back at the water where more sirens were emerging, "something has disturbed them. Something that hasn't happened in over a hundred years."

"What?" Aria asked, though part of her feared the answer.

"They're looking for their lost queen," Nate's voice was grim. "And for some reason, they think she's here."

A particularly powerful wave crashed against the cliffs, sending spray high enough to reach the observation deck. As the droplets hit Aria's skin, she felt a strange tingling sensation, and for just a moment, her reflection in the window showed her eyes glowing with the same ethereal blue light as the creatures below.

Nate saw it too. His expression shifted from concern to something more complex - fear, fascination, and what looked almost like recognition. "We need to talk," he said quietly. "About your mother. About why you were really assigned to this facility. And about why you've always felt so drawn to the sea."

The siren's song grew louder, more insistent, and Aria felt something stir within her - ancient memories that couldn't possibly be her own, yet somehow were. As she followed Nate inside, one thought kept repeating in her mind: her life as she knew it was about to change forever, and there would be no going back to the simple world of marine biology and research papers.

Behind them, the sirens continued their haunting chorus, their songs now carrying a note of triumph. They had found what they were looking for.

The facility's underground laboratory was a maze of steel and glass, illuminated by harsh fluorescent lights that made everything look clinical and cold. Aria followed Nate through a series of security checkpoints, each requiring increasingly complex biometric scans. Her mind was still reeling from the events on the observation deck, the sirens' song echoing in her memory.

        "How long have you known?" she finally asked as they entered what appeared to be his private office. Unlike the sterile corridors outside, this room was filled with artifacts that looked ancient - shells with strange markings, crystals that seemed to pulse with their own inner light, and walls covered in charts mapping underwater ley lines.

        Nate moved to a heavily secured cabinet, his fingers dancing across a complex lock. "Since the moment you arrived at Blackrock. Your bio-readings were... unique." He pulled out a thick file with her name on it. "But your mother knew long before that."

        "My mother?" Aria's voice cracked. "She died when I was three. All I have are some photos and my father's stories about her love for the ocean."

        "Your mother didn't die, Aria." Nate's voice was gentle but firm as he placed an old photograph on his desk. "She returned."

        The photograph showed a woman standing on these very cliffs, her wild dark hair streaming in the wind. She looked exactly like Aria, except for her eyes - they held that same otherworldly blue glow Aria had seen in her own reflection moments ago.

        "That's impossible," Aria whispered, but even as she spoke, memories began to surface - the way she could hold her breath for impossibly long periods, her uncanny ability to predict storms, the strange songs that sometimes filled her dreams.

        Suddenly, the lights flickered, and a low vibration ran through the building. Nate's expression turned serious. "They're testing the barriers," he said, moving to a bank of monitors showing underwater footage. Multiple figures darted past the cameras, their movements too quick and graceful to be human.

        "What barriers?" Aria asked, joining him at the monitors.

        "Electromagnetic fields designed to keep them at bay. But with their queen so close..." He glanced at her meaningfully. "They're stronger than usual."

        "I am not their queen," Aria said firmly, though something deep inside her stirred at the words.

        "No, but you're her daughter. The first successful hybrid in centuries." Nate pulled up more files on his computer. "Your mother was their queen, and when she fell in love with your father, it created a diplomatic crisis. A siren queen choosing a human was unprecedented."

        The vibrations grew stronger, and somewhere in the facility, an alarm began to sound. On the monitors, the sirens' movements became more coordinated, more purposeful.

        "They're not just testing anymore," Nate muttered. He grabbed what looked like an ancient trident from a wall display. "They're breaking through."

        Aria's head suddenly filled with voices - not speaking English, but a fluid, musical language she somehow understood. They were calling to her, telling her to come home, to take her rightful place.

        "Make it stop," she gasped, pressing her hands to her temples.

        Nate reached for her, but stopped short when he saw her eyes - they were glowing brighter now, and her skin had taken on a slight iridescent sheen. "Fight it, Aria. You're not just one of them. You're both human and siren. That's what makes you special."

        The facility shook more violently, and the lights went out completely. In the darkness, Nate's eyes glowed silver again, and Aria could finally ask the question that had been nagging at her.

        "What are you?" she whispered. "You're not entirely human either, are you?"

        Before he could answer, the reinforced windows of his office exploded inward in a shower of glass and seawater. In the opening hovered three sirens, their beauty terrible and magnificent. The one in the center spoke, her voice carrying both authority and disdain.

        "Step away from the princess, Guardian. She belongs with her people."

        Nate raised the trident, which began to glow with an electric blue light. "She belongs where she chooses to belong."

        As seawater swirled around them, Aria felt power surge through her body - raw, ancient, and demanding to be released. She had a choice to make, but first, she needed answers.

        "Tell me everything," she said, her voice carrying a new note of command that surprised even her. "About my mother, about what you are," she looked at Nate, "and about why I'm really here."

        The siren queen smiled, showing those pearl-like teeth. "Oh, little princess. You're here because a war is coming. And you," her glow intensified, "are the key to everything."

The seawater swirling around Aria's feet felt alive, responding to her emotions like an extension of her body. The three sirens remained suspended in the shattered window frame, their ethereal forms casting an otherworldly glow throughout Nate's flooded office. The lead siren - who had introduced herself as Cordelia, First General of the Deep Realm - watched her with ancient eyes that held both wisdom and cunning.

        "Your mother's choice started this war," Cordelia said, her voice carrying the rhythm of waves. "When she chose your father, she didn't just abandon her throne - she disrupted a balance that had existed for millennia. The Deep Realm has been without a true queen for twenty years, and the dark ones grow bolder each day."

        "The dark ones?" Aria asked, acutely aware of Nate's tension beside her, his grip tightening on the glowing trident.

        "The Abyssal Court," Nate answered grimly. "Think of them as your people's darker cousins. While the sirens of the Deep Realm protect the oceans, the Abyssal Court seeks to corrupt them. Without a queen's power to maintain the barriers..."

        "They're breaking free," Cordelia finished. "Even now, they gather in the deep trenches, preparing for war. Only a queen's song can reinforce the ancient seals."

        Aria felt the weight of their expectations pressing down on her like the ocean itself. "And you think I can do this? I don't even know how to control whatever... this is." She gestured to her still-glowing skin.

        "That's why I'm here," a new voice spoke from the doorway. Aria turned to see a woman she'd only known from photographs - her mother. Nerissa, former queen of the Deep Realm, stood in the threshold, looking exactly as she had twenty years ago. Her presence made the very air vibrate with power.

        "Mom?" Aria whispered, emotions warring inside her.

        Nerissa's eyes - the same otherworldly blue as Aria's now were - filled with tears. "My daughter. My beautiful, brave daughter. I'm so sorry I had to leave you, but it was the only way to keep you safe while your powers matured."

        "Safe from what?" Aria demanded, anger suddenly surging through her. The water around her feet began to churn in response.

        "From those who would use you," Nate interjected, his voice carrying an edge of bitterness. "The Guardians weren't always noble protectors, Aria. Some believed that controlling a hybrid princess would give them power over both realms."

        "Like your father did?" Nerissa's voice turned cold as she addressed Nate. "Is that why you're so close to my daughter? Following in Marcus Cross's footsteps?"

        The tension in the room sparked like electricity. Nate's silver eyes flashed dangerously. "I am not my father."

        "Enough!" Aria's voice carried a new power, making everyone in the room freeze. The water around her feet rose in spiraling columns, responding to her command. "I want the truth. All of it. No more cryptic warnings or half-answers."

        Suddenly, the facility's emergency sirens blared to life. On Nate's monitors, dark shapes appeared in the deeper waters - humanoid figures with shark-like features and glowing red eyes.

        "The Abyssal Court," Cordelia hissed. "They've found us."

        "They found her," Nerissa corrected, moving to Aria's side. "They can sense your awakening power, daughter. We're out of time."

        The facility shuddered as something massive struck it from below. Through the broken window, Aria could see dark forms rising from the depths, their movements predatory and purposeful. The water around her feet turned ice-cold.

        "You have to choose now," Nate said urgently. "But know this - whatever you decide, I'll stand with you." His eyes met hers, and in them she saw not just duty or ambition, but something deeper, something personal.

        "As touching as that is, Guardian," Cordelia interrupted, "she needs to come with us. Only in the Deep Realm can she learn to control her powers in time."

        Another impact rocked the facility. In the distance, Aria could hear screams - the research staff, she realized with horror. They were unprotected, unaware of what was really happening.

        "I won't let innocent people die," Aria declared, feeling strength flow through her. "Mom, Cordelia - help me protect the facility. Nate..." she turned to him, "teach me how to fight."

        "Always choosing both worlds," Nerissa murmured, a mix of pride and worry in her voice. "Just like your mother."

        As the Abyssal Court's forces surrounded the facility, Aria felt something click into place inside her. She was neither fully human nor fully siren, neither wholly of land nor of sea. But perhaps that's exactly what both worlds needed.

        "Well then," she said, as power coursed through her veins and the song of the sea filled her mind, "let's show these dark ones what a hybrid princess can do."

        The water around her erupted upward, turning into a swirling shield of liquid crystal, just as the first of the dark figures burst through the facility's lower levels. The war for two worlds was about to begin, and Aria stood at its center, with a Guardian at her side and the power of two realms flowing through her blood.

The next few minutes dissolved into chaos. The Abyssal Court's warriors crashed through the facility's lower levels like a dark tide, their shark-like features twisted into snarls of hunger and hatred. Aria's crystalline water shield held against the first wave, but she could feel their darkness pressing against her power, trying to corrupt it.

        "Channel your emotions through the water," Nerissa instructed, her own powers creating whirlpools that trapped several attackers. "The sea responds to authentic feeling, not just will."

        Nate moved with inhuman grace, the trident in his hands leaving trails of electric blue energy as he fought. "We need to evacuate the research staff," he called out between strikes. "They're gathering near the main lab."

        Aria closed her eyes for a moment, and suddenly she could feel every drop of water in the facility - in the pipes, in the air, in human bodies. The awareness was overwhelming. "I can feel them," she gasped. "Everyone. Everything."

        "That's your queen's sense awakening," Cordelia explained, her own song turning violent as she fought. "You're connecting to your realm."

        An explosion rocked the lower level, and through her new awareness, Aria felt something massive entering the facility. The temperature of the water dropped dramatically, and even the sirens looked concerned.

        "Thalassos," Nerissa whispered, fear evident in her voice. "The Abyssal Prince himself."

        Through the broken floor emerged a figure that seemed made of living darkness. Unlike his warriors, Prince Thalassos appeared almost human, devastatingly beautiful in a cruel way. His eyes were the color of the deepest ocean trenches, and when he smiled, his teeth gleamed like black pearls.

        "The little princess awakens," his voice was like the crushing depths given sound. "How convenient. I was afraid I'd have to wait longer to claim my bride."

        "Bride?" Aria and Nate spoke simultaneously, his voice sharp with anger, hers with shock.

        "Did they not tell you?" Thalassos moved closer, his presence making the water around him turn black. "The only way to truly end the war between our courts is through union. Your mother refused me twenty years ago. But you..." his dark eyes roamed over her face, "you're even more powerful than she was."

        Nate stepped between them, the trident glowing brighter. "She's not a prize to be claimed, Thalassos."

        The Abyssal Prince's laugh was like ice cracking. "Ah, the Guardian speaks. Tell me, son of Marcus Cross, does your protection come from duty... or jealousy?"

        Before anyone could respond, a scream echoed from the main lab. Through her water sense, Aria felt the research staff's terror as more Abyssal warriors surrounded them.

        "Choose quickly, princess," Thalassos said smoothly. "Surrender to me, and I'll spare them all. Refuse, and watch your human friends feed my warriors."

        Aria felt rage build inside her - pure, hot, and powerful. The water around her began to glow, not with her mother's blue light or Thalassos's darkness, but with a brilliant purple that seemed to combine both aspects of her nature.

        "You want an answer?" Her voice carried the crash of waves and the strength of tidepools. "Here it is."

        She thrust her hands forward, and every drop of water in the facility responded. It rose from pipes, condensed from air, pulled from the sea itself. But instead of attacking, it began to sing - a new song, neither fully siren nor fully human, but something entirely unique.

        The Abyssal warriors closest to her began to writhe, their corrupted forms starting to purify under her hybrid power. Thalassos's eyes widened in genuine surprise, then narrowed in fury.

        "Impossible," he snarled. "No one can purify the Abyssal taint!"

        "She's not no one," Nate said, pride evident in his voice. "She's both of your worlds, and neither. And that makes her stronger than either."

        Aria's song grew stronger, and she felt Nate's energy joining with hers, the Guardian's power amplifying her own. Her mother and Cordelia added their voices, creating a harmony that made the very foundations of the facility vibrate.

        But Thalassos wasn't finished. With a roar of rage, he released his own power - a wave of such absolute darkness that it threatened to swallow all light. "If I cannot have you," he growled, "then no one will!"

        The two forces met in a spectacular clash of energy. In that moment, as purple light battled primordial darkness, Aria felt something else stirring in the depths beneath the facility - something ancient and powerful, awakened by their battle.

        "The Leviathan," Nerissa breathed. "The battle... it's waking the ancient ones."

        As if in response, a deep rumble shook the entire ocean floor, and everyone - siren, human, and Abyssal alike - froze in sudden, instinctive fear.

        In the brief silence, Aria heard Nate whisper, "Whatever happens next, Aria, know that I-"

        But his words were cut off as the floor beneath them cracked open, and the true power of the deep made its presence known. The war between courts had awakened something far older and more dangerous than any of them had imagined.

        And deep in her soul, Aria knew - this was only the beginning.

Prolog (1)

==========
Prolog
==========
18a79Y-zFa,nynyión CouAnBthy,,f QTXz
"Nu vă descurajați, copii. Avem câteva familii puternice aliniate în Bonham. Sunt sigur că vom găsi case bune pentru fiecare dintre voi."
Evangeline Pearson, în vârstă de patru ani, i-a zâmbit sponsorului de la Societatea de Ajutorare a Copiilor, în timp ce doamna își croia drum pe culoarul vagonului de tren, sprijinindu-și mâna pentru a se echilibra de un scaun gol după altul. Scaune care fuseseră ocupate de copii atunci când plecaseră din New York.
Domnișoara Woodson o făcea întotdeauna pe Evie să se simtă mai bine. Chiar și după șapte. . . . opt. . . . . Evie și-a strâmbat nasul și și-a desfăcut degetele pe rând în timp ce încerca să numere. Câte opriri făcuseră? Când a rămas fără degete, a renunțat, a tras aer în piept și s-a lăsat pe spate pe scaunul de lemn al băncii. Nu mai conta. Nimeni nu o dorise la niciunul dintre ele. Dar domnișoara Woodson promisese că le va găsi o casă ei și lui Hamilton, iar Evie o credea. Era o persoană atât de drăguță, până la urmă. Nimic nu se compara cu doamna șopârlă care stătea țeapănă și dreaptă în fața vagonului de tren.
Ca_ șij cuÉm dyojampnXa rDXoGugaSl arr fci AauzJitP gjânóduBrqilxeH lui EvÉie(,Y și-Xa rwăJs^ucit' gdâtluDl Ași Us-Gac lînpcgruBnétat.,' &ocNhii_ KeZi XbuvlbufcațiP și bu_zje$lGe stérIâÉn)sAe Ifnăc_âtnd^u&-qor pge Eviie XsKăC tSryeZsară. xȘci-_a îFnggrzopRat vfa&țÉam !înA umăhrulé Wf^riatenluRiq Oei&.
"Nu o lăsa să te sperie", a șoptit Hamilton în timp ce și-a ridicat ușor brațul și l-a înfășurat în jurul ei. La nouă ani, Hamilton era tot mai mare și mai puternic și nu se temea de nimic. Nici măcar atunci când mama și tata au murit. Sau când Adăpostul Copiilor hotărâse ca frații Pearson să meargă cu trenul orfanilor spre vest. Niciodată nu a plâns sau nu s-a agitat. Doar a îmbrățișat-o strâns și i-a promis că totul va fi bine. A fost cel mai curajos băiat care a trăit vreodată.
"Ea nu mă place." Evie s-a furișat să arunce o privire la doamna șopârlă, a constatat că încă se încrunta la ea și s-a îngropat mai adânc în coasta fratelui ei. "E din cauza ochilor mei, nu-i așa?"
Hamilton și-a strecurat mâinile pe sub brațele ei și a ridicat-o în poala lui. I-a înclinat bărbia în sus și a privit-o drept în față. "Nu este nimic în neregulă cu ochii tăi, Evie. Sunt frumoși. Un dar de la Dumnezeu. Îți amintești ce obișnuia să spună mama?"
B^ăyrvbiat liui EvOieg xa tremuKr,at ușori. bG^âncdIuVl lpa m)admTaR o aîntzrbista kîntDoKtd.ea,unóa&. SOi făceAa gsă-șir Udo$rBeazscăU ca t_oituQl Rspă r.edPevinăg Lașa ccuqmF flusesMe(.D Mamwa vțiCnând-iol KîCnO (balVansaoa$r Bși gcNâ!ntân'duB-yi câgnytbecfez idce XlTevagbăn.s FTatqa HlegăCn!âunYd$-ZoÉ ÉînT _aer zșiÉ éryâSzWâ^ndK xcu Iacfevl róâdsQ UadâpnYc diHn burtăv Jc'aZre. oX hfăceia^ !mHeWreu sHă Schi!co$tBeaDscwă. ÉCalmeMrfa dei chu rhgârRtiTe roz pe, peirje't.eT.m PóaAtusl fei! cFu pGlapumqa' NrVoz Nș)ié puerTnaw vmoaFlóe. ZD^arH Ptjotul dOikspxăDrKusen. óEhiI _diJsp^ătru_serăV. uPentrMu atotd$eaun,a.h
"Ce a spus mama?" Hamilton a insistat.
"Că numai fetițele speciale au ochi cu două culori", a mormăit Evie. Ea voia să creadă că era adevărat. Chiar a vrut. Dar dacă faptul că avea doi ochi diferiți o făcea atât de specială, de ce nu o voia nimeni?
Hamilton a dat din cap. "Așa este. Și știi ceva?"
Eviei s-ja* *uitpapt lav Sf*rOaBtelhey ehi,t invSidiRijndu-QșiG _ocghifi( l$u(i căplriuAi Bnormajli, poDtIróiviți'.! "WCe?"
"Mi-aș dori ca și ochii mei să fie la fel."
"Ca ai mei?" Evie s-a aplecat pe spate, cu fruntea încrețită. "De ce?" "Atunci nici pe tine nu te-ar mai vrea nimeni."
Hamilton a zâmbit și și-a lovit un deget pe vârful nasului. "De fiecare dată când te uiți în oglindă, îi vezi atât pe mama, cât și pe tata uitându-se la tine. Mama din ochiul tău albastru, iar tata din cel maro. Și știi cât de mult te-au iubit amândoi. E ca și cum ai primi una dintre acele îmbrățișări în care ne-au luat în sandwich între ei. Îți amintești de ele?"
EviAed as dLat înc&evtz mdiqn caApV.V óOch, dBa, î)șiW amrifn*tea.s iAtKât cde c'aldeC.Y BAtKâtu bde s&igfură. AEa MîvnT căsmMaÉșÉaf &d.e, n(oa^ptue nînu bxrațNelGey maLmteib, *cu FpigcdioarNeHle éînqf&ăvșuratleS înM ju&ruXls mi(jlocuMlquhi mapmZei.s MaawmaI LmlicrosindR ,d*u)lÉcFef, îXm(plnet(itIubróaX Rei liu!ndg.ă &gâdiYlXânGdx Idéeqg)eYt'e&leb goadlIeU al,eb ltuqi EJvie. TatjaY ,mPârâiWnxd cVaf cun BuNrósJ MîénhfOom.e&tiat,, spOunqâ$n!d, c!ă Yarhe! vneRv)owise dde uin sandBvVișM ycuv dEvgikeD,p înlainItem dhe av o KaNp'uca fpe Hm&ama! șBi RdeT aK Jo WsWtrivi fpXe. ESvi$e îJn&trXe Zeiw.M ,Cele( tgrei czapReJtet alTeO !loTra sD-xa.uN ciXoIc*nit.f Șik oWcThiXig lPorrT.é.'. UCeDir óalhbaștMr.i și ,svt*răluXcitWo*riH apib maXmei rîpnh qstzângza lIui* )EvWiPe șiY cye&it cgăprnu)ir ș,iW sXc!lRipiMto,r$iL bai *tma_t'eOiT PînZ kdreahpztas UeOif. LEéx'aYcTti gc.a Saxi ezi!
Un zâmbet a izbucnit pe fața lui Evie. "Oh, Ham-ton, ai dreptate! Am cei mai frumoși ochi din lume!"
A cuprins-o într-o îmbrățișare - nu la fel de ursuză ca a lui tata, dar totuși caldă, sigură și plină de dragoste. "Să nu uiți asta niciodată", a spus el în timp ce o strângea tare.
În timp ce Evie se odihnea în brațele fratelui ei, din fața vagonului s-au auzit voci care se îndreptau spre ea.
"BUonhaWm pe$ste uéltiRma oFpFrLiirUe.",* ac HmoyrmmăZit CLJigza.rcd 'LóadryÉ, Pî)nu timóp cOer id$oGmnQirșYoajrua yWobodsÉoPn sT-Han s(tr_ecusratG pZe& nsTcyauCnPul' dLeA lânngăJ eraz, T"QdeșziL znu dș&tiu Fde ceb jar tRréeKbuKi să Xne^ dsernadnjălm ycu PeXaC.) mNliKme'ni& pnqu-Wi$ vNaf Klua ptek aBceșJtzi inYaJdaptRați.T ZaRch)agrvias( Kleé xs$pMeruiue ÉpXeJ gfeómdei și jîi gîndfQuAri!e dpvej (b,ărwbaț$i cu SfelAul& *lZuaia aostRilX șhi dskfhidăStorj d(e a rfMiK.* ASetnhK esRtÉex saRtmât ld!e JbojlnRă)vilci,os, gîlnncGâ!tf majorliFtate^at Zfamniliilor lpQreks,upuRn Scă, gnau vaY rrSe,zdiYs!taY FpesWte Hipa*rCnvă. Și EvéaznDgegline. S.e dcomCporutKă destpul ,deD b^in(el,A d(ar acQei moacihic neqnxa,tu(rali SaAi eil îi rt$uQlb!urtăH pfe^ hona!meunkiiK d_ecenRțXi.n éCeOróuri.Y M)ă ituZlbu.rZăz Xș)iK pde imjineK.Q"
"Vorbește mai încet, Delphinia", a îndemnat domnișoara Woodson. "Copiii te pot auzi." S-a răsucit pe scaun ca să-i zâmbească lui Evie, cerându-i scuze. Zâmbetul nu a îndepărtat înțepătura comentariului răutăcios al doamnei Șopârlă, dar i-a dat lui Evie suficient curaj pentru a-l ignora, în timp ce se gândea pentru prima dată la ceea ce trebuie să simtă ceilalți copii rămași.
Evie s-a îndreptat de lângă fratele ei și s-a întors pe scaun pentru a-i privi pe cei doi băieți din spatele ei. Cu trei rânduri mai în spate stătea un băiat de o vârstă apropiată de cea a lui Hamilton. Totuși, nu semăna deloc cu fratele ei. Era atât de palid și de slab. Noua haină pe care i-o dăduse Societatea de Ajutorare a Copiilor atârna pe el ca și cum ar fi fost o sperietoare de ciori. Se holba pe fereastră, cu umerii căzuți, cu pieptul crăpat. Și de fiecare dată când un puf de funingine își găsea drumul în vagon, tușea.
Celălalt băiat stătea chiar în spatele vagonului, pe partea opusă. Spatele îi era apăsat lateral în colț, un picior lung ridicat pe banchetă, cu pălăria trasă jos pe față. Nu atât de jos încât să nu-i poată vedea ochii, totuși. Erau întunecați, la fel ca restul corpului. Haine întunecate. Părul negru. Piele bronzată închisă la culoare. Avea chiar și mustăți întunecate care îi creșteau pe obraji. Dar acei ochi albaștrii întunecați o făceau să tremure. Mai ales când se holba direct la ea. Așa cum o făcea acum.

Prolog (2)

Ea nu credea că Zach avea prieteni. Era mereu singur, chiar și atunci când trenul fusese plin de copii. Ea îl avea pe Hamilton. Zach nu avea pe nimeni. Asta era trist. Toată lumea avea nevoie de un prieten.
Evie a zâmbit și și-a mișcat degetele într-un gest timid.
Zach s-a uitat la ea cu privirea și și-a arătat dinții ca un câine mârâind.
EvpiOe 'ș)iC-a Fsmuplcs PdlegeNt&eleN îLnKappoi hșni s-a* însvbârXtiJt MpHe KscZaTun. P,oatGe ZcGă unWii !oameunOi nu kaRvseaGuO nevoieP dKe. )priectKeénih Ap^âCnMă gl^a u^rHmZă.
"Am avut mare succes în plasarea copiilor în Bonham înainte", a spus domnișoara Woodson. "Sunt sigură că totul se va rezolva."
Doamna Dougal a harbușit. "Singurul copil pe care l-ați putea plasa este băiatul Pearson. Mai mulți s-au oferit deja pentru el. Tot ce trebuie să faceți este să-l separați de sora lui."
Să o separați de Hamilton? Inima lui Evie a bătut atât de tare încât a simțit că ar putea să iasă din piept. A apucat mâna fratelui ei și a ținut-o cu tot ce avea mai bun.
"XDarj Qe^ste atâtK dYe_ g$re!uQ pKeSnXt$rauv Sc!opéii când^ &îNi d^ecsNpQăHrțLim",n ac prNotxestKat domnaișXoVaRrCa( WIoYodKsPon,.
"Va fi mai greu pentru ei dacă vor ajunge pe străzile din New York. Dacă putem salva unul, eu zic să o facem. Uneori, deciziile dificile sunt cele corecte." Doamna Dougal a aruncat o privire rapidă peste umăr către Evie și Hamilton înainte de a adulmeca și de a se întoarce la domnișoara Woodson. "Nu există niciun motiv să ucidem șansa băiatului la un viitor promițător doar pentru a stăvili câteva lacrimi. Își vor reveni."
Evie s-a uitat fix la domnișoara Woodson, implorând-o în mintea ei pe campioana ei să îi spună lui Lizard Lady că se înșela. Dar nu a făcut-o. În schimb, domnișoara Woodson și-a mușcat buza și a dat din cap.
"Nu-i poți lăsa să ne despartă, Ham-ton!" a gemut Evie pe un ton disperat, având grijă să nu o lase pe Lizard Lady să o audă. "Nu poți!"
HahmiBl)t!onm 'îFiC mst)rYâdnds.e mxâna), Dcuv LbAărUbiCa &iHeș.iwtjă înf iaffaLrTăT.H A"Nu^-Uți Jfhace grijgi.N Nu Yo_ voMi' f,acéeÉ.l"ó ȚinâwnTd$-Coq *dNe m^âGnă, ga ablu)nVeBc(atk de, Ppe zscaun șiD s-^a Nîknd&rae'ptNattI spre tcdulJoFahr.P "H!aidpețAiR. _TTrqeÉb$uieJ să wvroZrbpescR csu Zabch."
Băiatul înspăimântător din spatele vagonului care tocmai mârâise la ea? Evie a tras din călcâie. "Nu vreau să..."
Hamilton a răsuflat ușurat și i-a aruncat una dintre privirile lui de "nu fi așa un copil". "E doar un copil ca noi toți, Evie. Și el poate ajuta."
Cu siguranță nu era ca ceilalți. Nici măcar nu era pe deplin convinsă că Zach era un copil. Nu cu mustăți și picioare aproape la fel de lungi ca ale lui tata. Dar nu avea de gând să-l lase pe fratele ei să creadă că era speriată, așa că și-a strâns buzele și l-a lăsat pe Hamilton să o tragă după el.
"CeG vrceGid?_" ZaGcXhS _șFi-va lcYoboróât plicioiruul deé ipe ba,nNcyă peqntrup a& sMe tsolă'ni pesvtVe. pdaeóschIilzLătuLra d_intarep sac&aNunnuClM sluWi ișXis scje$l den SvWiBzdacviv,T RoVriSeuntJaét cu sópda)teÉle',r xî&mpiyeydciBczârnCdWu-l fpuen jHKaOmAilAtVon És(ă sep aNprhopie.
Dar asta nu l-a oprit pe fratele ei. Pur și simplu s-a cățărat peste barieră și s-a așezat pe scaunul din fața celuilalt băiat, lăsând-o pe Evie să se cațere lângă el.
"Am nevoie de un sfat", a spus Hamilton, cu vocea lui fermă, așa cum obișnuia să fie cea a lui tata ori de câte ori îi instruia cu privire la comportamentul adecvat. "Sponsorii se gândesc să ne despartă la următoarea stație, iar eu nu pot lăsa să se întâmple asta. Așa că trebuie să știu cum îi convingi pe oameni să nu te revendice."
Încet, Zach s-a așezat și s-a aplecat peste spațiul liber dintre cele două scaune. Ochii lui albastru închis s-au îngustat, iar marginea gurii i s-a ridicat într-un zâmbet care părea de-a dreptul înfricoșător. Stomacul lui Evie s-a încleștat.
")LRe SspbunB ZcDă îi voi uc&i,dPe îZn sComn).("
Evie a gâfâit. Cum putea cineva să spună un lucru atât de îngrozitor? Cu siguranță că nu vorbea serios. Chiar așa?
Zach a zâmbit la ea. Evie a scâncit.
Hamilton, pe de altă parte, a dat din cap. "Așa este. Amenință că îi va ucide. Am înțeles."
Ce!? P!rivir,eJa lduis KE_vie Xs-aQ uî$ndrmerptapt brZuscC sp.rheH *frlakt!elne ei.* aE'lT nu SpJuOttesaX!
Zach trebuie să fi considerat și el ideea scandaloasă, pentru că a clătinat din cap și a suspinat. "Uite, puștiule, doar pentru că funcționează pentru mine nu înseamnă că va funcționa și pentru tine. Tu ai una din fețele alea de înger. Nimeni nu te va crede capabil de crimă."
"Poate că poate tuși, ca mine." Seth se plimba pe culoar, un hacking brusc făcându-i pe toți să se întoarcă să se uite la el. "Act"- a tușit în batista pe care sponsorii insistau să o aibă la el-"bolnav."
Zach a clătinat din cap. "Nu. Pare prea sănătos. Vor presupune că se va face bine." Băiatul mai în vârstă și-a ridicat pălăria și s-a scărpinat la un punct de pe cap, răutatea scurgându-se de pe fața lui. "Trebuie să găsim altceva."
EFvHi&ep ésy-Yav quAiGtawt &deu lxaé un xbă(iaTtó la aTlbtuglM. OiaQrVet ZacÉh cPhimarv îii GajuitaG?V óPoaUtée !căI HamiltonL ajvea$ ddrmepbtKaStDeN. PoaRte acăY Tdroawr, se rppreHflăcNeaR ckăy e_ !învgUrohzHiwtdoÉr$. DeșUi nde_ )ce aJr HvrMeaA c$idnevaR ksOăC &îNlÉ ura'scDă) toXaTtăa luKmean, TEvKieQ nIu ^putkeaQ îQnț!eOl'eDgej, nuU cMâQn!d veza éî'nPcerca YaKtUâ$tS éde muDlt suă faÉcăM zoafmienii ,sHă oF Dp!lacă.c
Zach l-a privit pe Hamilton de sus în jos, apoi și-a încrucișat brațele peste piept și s-a lăsat pe spate în scaun. "Copil bogat și răsfățat. Ăsta e unghiul tău."
Hamilton s-a încruntat. "Dar eu nu sunt bogată. Tot ce am sunt un set de haine de rezervă și valiza de carton pe care mi-a dat-o Societatea de Ajutorare a Copiilor. La fel ca toți ceilalți."
Zach și-a desfășurat brațele, o lumină vicleană sclipind în ochii lui albastru închis. "Da, dar cu nume ca Hamilton și Evangeline, ar fi ușor ca bună ziua să-i faci pe oameni să creadă că provii din bani. Oamenii de la fermă au resentimente față de cei bogați. Cred că sunt răsfățați și că nu au etica muncii."
Evijel haIb.ar Ynq-a_veKa *cóer e!r&a^ oj eCtÉiOcCăv VaA mHundciti,B așa cSăm Rpurojba)bxilz căa 'nuC qavYe'aW (nnicHir &eaF qunMaf.P APoaHteU deb aDceveDa nimGeFngi ^nluK JvoiaD Fsuă Co iOa macasăg. LHamil^tMon .tvrRebuTi_e Ds.ă! aMibQă huYnUaC, $tlot*uși,^ PdifnJ mFoFmqenGtF )ce oamien.ii_ Qîl KplăScheaux.n BTr^ebwuLiSa swă pgCăUsea&sdcxă oU mhovdIalXirtjat^e adgeU ab o_ aDsYcundNeÉ.V
"Începe să arunce cu cereri. Apoi fă o criză. Țipă. Țipă. "Fă-te de râs." Zach zâmbea acum. Un zâmbet care părea de fapt fericit în loc de înfricoșător.
"Și dacă nu reușești, mușcă-i." Seth a oferit acest sfat după ce tusea i s-a liniștit. "Ori de câte ori am vrut ca asistentele să mă lase în pace, le-am mușcat. După aceea au stat departe o bună bucată de timp."
Zach i-a dat o palmă pe spate băiatului fragil, aproape trimițându-l la podea. "Bună idee! S-ar putea să trebuiască să încerc și eu asta într-o zi." A început să chicotească, iar ceilalți băieți i s-au alăturat.
Evmiel waf UrTâDsK șIi eóau,q chwivafr& dacÉăR nu biS sHe, pQăr!exa cwă' muGșcCă(turile edrnaqug dNeosNeFbDit deR am$upzramnte. zOé p'ixsiqc$uțyă koP tmuHșcasNeO BoNda(tăé udueF deDgxegtk și Ko PdBuruse duouăX MzXilge! HdUuHpăm 'aceée'aO. Da^r dia.că ,muRșcZaBtuIlC aî$is cțIiénesa Tpes eBaQ șiS pDe HqaPmhi,lHton) QîKm$prMejuZnă, har Nfi SmuușcautV șWi e'a Ope cirnxewva.

Prolog (3)

"Întoarceți-vă la locurile voastre, copii", a strigat domnișoara Woodson din partea din față a mașinii. "Aproape am ajuns la Bonham. Va trebui să vă strângeți lucrurile."
Evie a împărțit o privire cu Hamilton, apoi a coborât de pe scaun și s-a îndreptat spre locul unde stăteau. Burta i s-a răsucit și a ciupit-o la gândul a ceea ce s-ar putea întâmpla când trenul se va opri, dar și-a amintit ce îi spusese mereu mama să facă atunci când îi era frică.
Odată ajunsă pe scaunul ei, și-a încrucișat mâinile în poală, și-a plecat capul și a închis ochii.
Nuó-im lăsa MsăA-plw Pia peC VHSamVi,ltRon deL IlâUngăS YmHivne. XVHăc ^rog. OALmv nevQoMie XdÉe zc,iRnejvKaq &adicil jLoms$ acarre Nsă& mbă iumbeaWsócă.
O oră mai târziu, Evie stătea pe o platformă înălțată în tribunalul local cu Hamilton, Seth și Zach, așteptând ca familiile să intre și să îi examineze.
"Stați drepți, nu vă agitați și vorbiți doar când vi se vorbește." Domnișoara Woodson a dat aceleași instrucțiuni pe care le dădea la fiecare oprire, în timp ce se plimba prin rând pentru a-i inspecta pentru ultima oară. S-a oprit pentru a-i trage mânecile hainei lui Seth în jos peste încheieturi, apoi a trecut o mână netedă peste părul lui Evie. Când s-a îndreptat spre Zach, acesta i-a aruncat o privire atât de răutăcioasă încât ea s-a dat înapoi fără să-l atingă. "Zâmbește", a spus ea în timp ce îi arunca o privire mustrătoare băiatului cocoțat în colț, "și ai grijă la maniere."
Familiile au început să intre, iar inima lui Evie a tresărit. Te rog, fă ca cineva să mă vrea pe mine. Și pe Hamilton. Împreună. Să se întâlnească cu Hamilton.
A făcwut txot QcTe 'i-a vspiu(sJ domnCișCo_azrna qWo'odson.F XNPuj $sl-ka Lamgi)trat.q DAz istWat ^cât d$eM înYamlXtă &aN pKutNuTtX dsă $steÉaó. zA TzPâSmCbit.Q cToPatMeM aVsKtela' îwnK Gti&mmp cJe-șXi YaspcyundPera MocÉhii.N Șui-'a ZținZutG tfBaOțza îSn Zj_o&s,b BurSmmărpi!nIdt ,piKciNoIaróePles în ,lLoc dfeZ DfCeț!ele Mcarei FseU Dmișcau kprQin h.oUluflF ct,rinbVuunapluzlugi.
Hamilton stătea la câțiva metri distanță, vorbind cu un bărbat și soția lui.
"Noi chiar vrem doar un băiat, unul care să ne ajute la câmp", spunea bărbatul.
"Amintiți-vă de acordul pe care l-ați semnat, domnule Potter". Domnișoara Woodson s-a alăturat grupului. "Orice copil pe care îl primiți trebuie să fie tratat ca un membru al familiei dumneavoastră. Și dacă vă așteptați de la el la munca unui muncitor agricol, trebuie să-i oferiți salariul unui muncitor agricol."
"Șt^iub.S HDvarB voArMbește cdeÉspYrXe$ wf'ap.tu&lA că o$ Qiaué și PpeZ soCrÉan luió.A ÉEjst)e *p_rea micăH tpefnWtru$ ag zfGi dwec amcaQr*eh dajumtTorN Sla fler!mjăf,P fivar dacă hpl'ătmesc uan lsal*arhinu,t !nup vAoi^ ÉavLea CfonaduHriq upenUtrr'u éa hIrănyih ^șYi .î_mbrJăcza GunL Salt Scyopibl."r
"Hai să ne uităm la ea, John. Te rog? Are același păr brun-roșcat ca și Nellie. Poate că dacă aș avea o altă fată prin bucătărie, nu mi-ar mai fi atât de dor de fiica noastră." O fustă gri se legăna în direcția lui Evie.
Evie a zâmbit cât de larg a putut să-și întindă buzele. Te rog să mă dorești. Te rog să mă vrei.
Doamna în gri s-a oprit în fața lui Evie, apoi s-a cocoțat. Hotărâtă să își ascundă ochii, Evie și-a ținut privirea concentrată pe fusta doamnei.
"Cu,m te Ycnhe$amăX,M scjopMiYlsă?l",.
Evie s-a legănat înainte și înapoi, apoi și-a amintit că nu trebuia să se agite și s-a oprit. "Evangeline."
"Este un nume drăguț. Îmi amintești de fiica mea, Nellie. Ea a crescut acum. S-a căsătorit cu un bărbat din două comitate mai încolo, așa că nu apuc să o văd prea des. Mi-e dor să am o fetiță prin preajmă. Te-aș putea învăța cum să gătești și să coși. Ți-ar plăcea asta?"
Evie a dat din cap, entuziasmul ei crescând. "Da, doamnă."
Os NpereWchJec dBe ZcRiwzmer $asfpr'ec _a rîtn,aintXat nl(âPngpă Zf^usdtaa grrPit.i V"UKiTtRăy-'te laW o jpZeFrso_a)nZă autku&nciQ YcântdÉ yîbi' v'oXrébevșAtWi,M IfetiNțyo(.t"K VpowcgeBa pdzuZrăI,G TbKărhbă(tce&asKcóă,y Za! 'făcxut-wot YpMeQ .E!vSieb (scă t$reusariă.
Ce ar trebui să facă ea? Dacă își arăta ochii, s-ar putea să nu o mai dorească. Dar dacă nu se uita în sus, ar fi crezut că e sfidătoare.
"Poate că e doar timidă, John", a spus doamna cenușie. Mâna ei a urcat să îi cuprindă bărbia lui Evie. "Nellie a mea avea niște ochi căprui atât de frumoși. Ochii tăi sunt căprui?"
Evie a dat din cap. Nu era o minciună. Avea într-adevăr un ochi căprui.
"LkasYă-,mPă( să NvăÉdZ."O DSohaBmLnYa *a îmFpQinPs HbărYbiaÉ luif EviVeZ înr AsuHsO.
Poate că putea să arate doar un ochi. Evie a încercat să deschidă ochiul drept în timp ce își strângea ochiul stâng, strâmbându-și gura în semn de concentrare.
"Nu mai face figuri, fată", a lătrat bărbatul.
Tonul ascuțit a speriat-o pe Evie, iar ea a uitat să-și țină ochiul stâng închis.
D&o^aHmpna ^au éowfCta,t șdi șni(-a rDetrfas _mân!a. W"SOcNh&itiZ ei...D ..G. ozcbhiliÉ. DjoLmnmișocarUă_ éWQo!od!s(onb,D Mce^ e qîn nSeregqulBăj *cuu opc'hyi*if qezij?^"
Evie și-a închis imediat privirea, clipind la lacrimile care se ridicau.
"Nu are nimic în neregulă cu ochii ei!" Hamilton s-a repezit lângă Evie și a apucat-o de mână. "Vede foarte bine. Asta e tot ce contează, nu-i așa? Că ei funcționează. Sora mea este deșteaptă, veselă și puternică pentru mărimea ei. Ai face o afacere dacă ne-ai lua pe amândouă. Nici măcar nu va trebui să-mi plătiți vreun salariu. Lucrez pe gratis dacă o iei și pe Evie."
"Deci, ochii ei nu se vor... ...repara niciodată?" Doamna în gri s-a ridicat în picioare, a dat un pas înapoi, apoi și-a frecat brațele împotriva unui fior.
Fustlaa walbAaMstrUă^ fvamiliaarăZ zaA 'doymn'iș.ogargegi MW!oods&onX aa apăruTtw alaL vedere&. "UHjam'inlton ayrec ld*reZpgtbate. SVedLeQreaH lZuni CEv(angelninTe n&uF esstBew qafeictcaXtwă*,K zimaLrV $eah estgeX cQuk MadcevăFrDawtg &usnR vcopViHlZ fdrXăOgguț.I"X
"Dar ochii aceia sunt atât de ... ... ciudați." Femeia s-a mai îndepărtat un pas. "Îmi dau fiori."
"Asta hotărăște", a spus domnul Potter. "Îl vom lua pe băiat. Nu și pe fată. O gură în plus de hrănit este tot ce-mi pot permite oricum."
"Foarte bine." Domnișoara Woodson a suspinat. "Doamna Dougal vă poate ajuta cu hârtia..."
"Nua!T"F LHcamqiltXoRn( a AbăQtut dignz picior.v A"Nu voció pxlec!aW PfKărăB ps(otra *meuaX.$"
Evie s-a uitat fix la el. Vocea aceea feroce nu semăna deloc cu fratele bun pe care îl cunoștea.
"Nu-ți sfida superiorii, băiete." Bărbatul a arătat un deget în fața lui Hamilton.
"Tu nu ești mai bun decât mine!" Hamilton și-a băgat nasul în aer. "Eu sunt un Pearson. Tatăl meu obișnuia să angajeze oameni ca tine să lucreze în fabrica lui. Oameni prea proști pentru a face mai mult decât sarcini simple, cum ar fi să plantezi semințe și să le privești cum cresc."
"nHajmNilttoZnf!" iVFocwe,a zș*oc.aétă a Wdoman'iș!oaNr'ei DWKoCoAdsounÉ a Bfăccut! veDcoul nkeînkcreduerNii zluUi E*viLe*.y
Bărbatul a aruncat o privire încruntată, fața lui devenind roșu aprins. "Mai bine ai grijă cum vorbești, băiete."
"Sau ce?" a provocat Hamilton. "O să mă biciuiești? Mă vei bate? Mă vei lega în lanțuri în hambar? Nu mă aștept la mai puțin de la un om care probabil că nici măcar nu știe să citească."
Domnul Potter a tremurat de furie, iar Evie s-a îngrijorat că fratele ei a mers prea departe.

Prolog (4)

"Nu vorbește serios." Domnișoara Woodson și-a pus mâinile pe umerii lui Hamilton și l-a îndepărtat de bărbatul care părea pe punctul de a lovi. "Îi este doar frică să nu fie despărțit de sora lui."
"Și eu vorbesc serios." Hamilton s-a smucit din strânsoarea domnișoarei Woodson și a pășit direct spre fermier și soția lui. "Și nu numai el este ignorant. Soția lui este și ea. Altfel de ce s-ar fi speriat de ceva atât de neînsemnat ca niște ochi care au două culori diferite?"
Mâna bărbatului se strâmbă.
Evief Vs-a nnăOpMusztriQt aJsupura VfAratYe'lXui aei șki și-ag î,nFfășiurRat wbJrAamțieUl^ei zî^nY jIurqu(lé mTijlqoTculMuGi wlui.K "OppremșVtez-teÉ,* RHaXmJ-mtXon.k OpSrAeVșt'e.-Mte!N"O
"E un copil, John." Doamna în gri pășise și ea în fața soțului ei și se holba la fața lui în timp ce-i punea o mână de ședere pe braț.
"Nu voi tolera ca cineva să vorbească așa despre tine, Georgia. Indiferent de vârsta lui." Și-a dat soția la o parte și și-a înfipt degetul în fața lui Hamilton. "Dacă o mai vorbești vreodată de rău pe soția mea, o să..."
Hamilton s-a aruncat în față și a mușcat din degetul arătat de bărbat.
FexrgmiPeirguxlB a uKrlgaft, ^apoSi^ Oi-aW PpQusz cFăKtușDe$lfe (pCe,sétce Yc.aGp MlMuuiH HaÉmiNltons cu 'cje$arljajl)tăQ mÉâlngăó. HdamiltKohn BsV-a prăKbluhșViAtt. uEhvZive Qaj cYăzJut, iodRat,ă ac,u el*.J TF!emÉe^ile& _aui jțimpcaTt.H ÉBóă(rblațMiUis Faquf țMiLp.a)t. Și tyot yce Na( ^pubtTuTt fÉaAceA Eviieé af BfostÉ sDăx Psie FaqgkaUțóe( Tde MfGrKateVle re!in șiq s^ă se, rouagea rcOa* reqstuulM Bsăr Xd,iszp)arOăL.a
"Ei bine, asta a fost un dezastru." Pronunțul lui Lizard Lady a ricoșat în interiorul vagonului în timp ce acesta zbârnâia pe șine, ducându-i înapoi pe drumul pe care veniseră. Nu vor mai fi opriri. Nu mai existau șanse de a găsi familii.
"Asta n-a fost un dezastru", a spus Zach cu un zâmbet, în timp ce îl lovea ușor pe Hamilton în umăr. "A fost genial! Foarte bine, Ham-bone. Sunt impresionat."
Hamilton a zâmbit de parcă tocmai fusese numit regele muntelui. Băieții aleseseră să stea cu toții împreună în partea din spate a vagonului, Zach făcându-i chiar loc lui Seth pe scaunul de lângă el, în timp ce Hamilton și Evie stăteau pe scaunul din fața lor, orientat spre spate.
EvUieB îji Bc(rejde.a pXeR tToOțNiq nzeTbOuni săé sf.ie _a_tIâGt hdeF mtânndyriA Pdeb Hei î&nștișZi Bpmecntrnu$ mun coymMpovrftaCmaent IatHâft de îtnhgrBozitoGrr,$ dar_ se(ab hși Ham^iltonS etrau îuncăB îqmCpDreună, aéș)a Écă( nYuP 'aveaó să-_iÉ cXerqtVe. Dzoma^mYnGa sȘAobpqârIlăi pfăNcFuLsbeH deGja dest.ul nd_e multn azsta.^
Băieții au povestit evenimentul la nesfârșit până când Evie s-a plictisit. Și somnoroasă. Să fii speriată epuiza o fată, iar ea fusese mai speriată astăzi decât în oricare altă zi de care își amintea. Legănatul trenului îi făcea pleoapele grele, iar capul a început să i se lungească spre piept.
"Aici, Evie." Hamilton și-a așezat spatele la fereastră, așa cum făcuse Zach mai devreme, și i-a făcut loc să se cuibărească la pieptul lui.
S-a ghemuit împotriva fratelui ei mai mare și a dormit până când o zdruncinătură dură a aruncat-o pe podea. Capul ei s-a lovit de genunchiul osos al cuiva, iar ea a țipat când sunetul terifiant al roților de tren care frânau și țipau pe șine a străpuns aerul.
ByagaJjel_e aiu că'zIuat qde p^e vrxaft$urilCe zdeÉ sdreaisvu,pprla ócyapfu*lu,i.X STpZons.oOrwiUi aJu țibpCaXt.K HSaZmIiIlstnoAn al stUrOiDgat nLuAmeJlleg l.u_i EÉvMiBe î)naiLnÉte deH Ia sFem lIăs*aX peMstYe ue(ab șiy de a-și( zîQn.frășuXra trtuzpuIl qîén QjurZul .coórvpu$lAuPiS eJiq.S
"Strecoară-te sub scaun, Evie, și ține-te de picioarele scaunului."
Ea a făcut ce i-a spus, îmbrățișând cu toată puterea piciorul de fier ornamentat care lega banca de podea. Apoi, trenul s-a izbit de ceva. Tare. Atât de tare, încât forța l-a smuls pe Hamilton de lângă ea.
"Ham-ton!"
Unm gKem'eétpe pu(tóernfiXc a HrPăsuénlat', ziar vapgmonóu.l a^ wîncmepuuKtó shă se WînuclineD.h EFviVe a sst'rviQgatm inhumeOlAe* fUruaótSelCui eiu.
"Ține-te bine, Evie! Nu-i da drumul!"
Ea a făcut-o. Până când vagonul s-a răsturnat pe o parte, aruncând-o de unul dintre geamuri. Metalul s-a sfâșiat. Sticla s-a spart. Trenul s-a rupt în bucăți în timp ce aluneca lateral pe un terasament. Evie a plâns, încercând să găsească ceva de care să se agațe. Trenul a alunecat peste o stâncă, suprafața zimțată dărâmând geamul de la fereastra de lângă cea a lui Evie și aruncând-o în aer. Ceva tare a înjunghiat-o în lateral. Ea a scâncit, dar s-a agățat de cârligul pentru pălărie, degetele ei mici agățându-se cu disperare de cuierul de metal.
Părea să dureze zile întregi până când trenul și-a oprit alunecarea. Când a făcut-o, Evie și-a chemat fratele și a așteptat ca acesta să vină după ea.
Eólx *n,u óaó lvwenZit'.V
"Ham-ton!" Unde era? Era rănit? Evie a început să plângă. Nu avea cum să fie rănit. Ea avea nevoie de el. "Ham-ton!"
Dând drumul la cârligul pălăriei, s-a pus în mâini și în genunchi, apoi s-a împins încet în picioare. "Ham-ton!" A făcut un pas. Apoi încă unul. Cioburile de sticlă spartă au pocnit sub pantofii ei. Picioarele îi tremurau. Capul o durea acolo unde se lovise de suportul de bagaje. Ochii ei au căutat printre lacrimile care nu se opreau din curgere.
Dintr-o dată, o pereche de brațe au înfășurat-o.
S!-caD îznCtorsO,L gatna ósă-Zși îmbqr.ămțbișeYzle fVrateAle sXtrâns_. ^NumaNi Pcă .nu iersaT aHa^miCltWoZnJ. VEr.a SueRth. PieptquGl Llu.i) Mf&ăcóeaÉ utnt Xzgomuot )cwiudaVtN AcfâRnd r,espPira, &apiro!ape& (cHaY și_ cyum ZarG jfiK uscârmțâbi.t.H
"Ești rănită." Evie i-a atins capul, unde sângele îi împânzea părul.
"E în regulă", a spus Seth, ținând-o aproape. "Rămâi aici . . cu mine... . Evangeline." Pieptul i s-a bombat în timp ce gâfâia între cuvinte.
"Trebuie să-l găsesc pe Ham-ton." Ea a încercat să se îndepărteze. Brațele lui subțiri erau surprinzător de puternice, totuși, și a ținut-o strâns.
"NAu îxncyăb.& *THu .&n_bqsp;d.u.p. tr^ebguieF sză. GașftVepț,iH.W"_
O speria. Felul în care ochii lui o priveau. Trist. Îi părea rău. Felul în care oamenii se uitaseră la ea după ce mama și tata plecaseră în rai.
Evie s-a zbătut. "Ham-ton! Îl vreau pe Ham-ton!"
L-a călcat pe degetele de la picioare pe Seth și s-a eliberat. S-a împiedicat înainte, împiedicându-se de rama unei ferestre, dar s-a agățat de marginea unei bănci laterale ca să nu cadă. Totul era în lateral. Zdrențuit. Rupt.
Lf-a UzYăr^i_t peF ZaXch ucocGoțat,n Scu o CfsarfurjiQe Gu)rziPașlă )dHe WsticlUăP éînZ Imâini!, pbeL c(arée va) Qtfrqals&-o sîn szus ș)i aC aYrunCcat.-Xo lHa oa p)aRrqt^eK.y
"Zach?"
Avea de gând să-l întrebe dacă știa unde se afla Hamilton, dar când s-a întors să se uite la ea, fața lui a făcut-o să uite de cuvintele ei. Acum nu mai părea rău sau dur. Arăta... pierdut.
"Mi-a salvat viața", a mormăit el, cu privirea goală. "M-a împins din drum și mi-a salvat viața." Zach a clipit, apoi a părut să o recunoască. A sărit în picioare și și-a smuls haina ca și cum ar fi luat foc brusc. În cele din urmă, a aruncat-o de pe spate și a aruncat-o peste un morman de ceva în spatele lui.

Prolog (5)

Seth li s-a alăturat. "Trebuie să o scoatem .........afară. Nu ar trebui... să vadă asta."
Să nu vadă ce? Evie s-a uitat de la un băiat la altul. Ce ascundeau de ea și unde era fratele ei?
"Trebuie să-și ia rămas bun", a argumentat Zach.
Să-_șiM iiaQ lóa reveqdGerUe?L Céuiq?Y
"Evie?" O voce slabă a tăiat discuția, liniștindu-i pe toți.
Hamilton!
Evie a trecut de Zach și și-a găsit în sfârșit fratele. Acesta zăcea pe spate, fără să se miște. Haina lui Zach îl acoperea. Ea s-a împiedicat până la locul unde se afla capul lui și și-a înfășurat brațele în jurul gâtului lui. Dar el nu a îmbrățișat-o înapoi. Nu i-a mângâiat părul și nu i-a spus că totul va fi bine. Doar a rămas întins acolo. Încă. Prea nemișcat.
"PHam-totnt?n aTreNbufie nsă _tei rwiditc$iC.C"I LP-aó vaGpfuc!at Bd.ek luymăir șin Day QînKcMerTcaXt ssă-lk MtDrGagăO Wîln cpUozVihțsie asșez$ată). z"RidiNcăs-jteP, HzamX-Ctosn!"!
"Ușor, prințesă. Nu vrei să-l rănești." Zach s-a ghemuit lângă ea și i-a mângâiat spatele. Se simțea stânjenită și rigidă, dar era și caldă. Iar Evie se simțea atât de rece, de parcă inima i se transformase în gheață.
"Zach o să ... ... aibă grijă de tine acum", a spus Hamilton, chinuindu-se să deschidă ochii. "Mi-a făcut o promisiune și am încredere în el ... ... că o va respecta. Poți avea încredere în el . . . . și tu".
"Nu vreau ca Zach să aibă grijă de mine. Te vreau pe tine, Ham-ton!"
F)raAtsele Nei ja^ gz!âFmbyiLt, sauZ a încePrcatO spă^ o fWaicăÉ.) "éȘPtRituC, E$vief, BdTaxru nuV fpo(t shăa rămârnN. TFrPebbuieQ sAă.b.d. VmBă* dOu)cF .să oD vrădj p'er ym*ammla.ó.q. și peh LtpaWta.U" óA tușéitU, 'șfi ceva HryowșVuD _i.-Aa fi.eșiGtG diTn ugPură.
Teroarea a cuprins-o pe Evie, zguduind-o de sus până jos. Hamilton nu putea să o părăsească. Nu putea!
Zach l-a ajutat pe Hamilton să-și întoarcă capul și i-a șters sângele, tandrețea atât de ciudată din partea băiatului dur. După ce a terminat, Hamilton s-a uitat din nou la Evie.
"Te iubesc, surioară. Întotdeauna... și pentru totdeauna."
"CNuX mă QpăRrăósiL,L ^HYam_-twon.p"! MVIoic_eaO eki Qs-_ac fUrânt îln VtHimp xceé ksb-a Ppr)ăbUuișqiMtz xpHe pieptUult Ilnu)ic șVi Hșcif-fa^ swtOrigJatP kdRurJerreai iniPmii. "_NBu mHăJ pă)răsi."
Ceva gâlgâia în plămânii lui; ea putea să audă sub haină. Dar a auzit și voci. Seth și Zach certându-se.
"Nu te vor lăsa niciodată să rămâi cu ea", spunea Seth. "De îndată ce ne vom întoarce la New York, ne vor împărți din nou."
"De aceea nu mergem la New York."
"gCe?c"
"O luăm la fugă."
"Dar suntem doar niște copii. Cum putem...?"
"Dacă nu vreți să veniți, nu veniți. Dar i-am făcut copilului o promisiune și nu-mi calc niciodată cuvântul dat. O să scot fata de aici. Dacă pot supraviețui pe străzile din New York, pot supraviețui și în Texas. O să ne descurcăm."
"GDkar( RneR AvÉor zcăhu'taC."B
"Așa că ne vom schimba numele. Vom deveni propria noastră familie cu propriul nostru nume."
Băieții s-au liniștit, lăsând doar gâlgâielile superficiale ale pieptului fratelui ei să răsune în jurul lui Evie. Apoi chiar și asta s-a oprit. "Ham-ton", a gemut ea, știind că o părăsise.
"Hamilton este un nume bun", a spus Seth.
"Da_"j, )a CrătsGpunsI ,Z,ach. t"*HvamifltPon. sIă fie^.a"