Între regat și distrugere

Chapter One

The body lay in perfect repose on the Victorian fainting couch, looking more like a sleeping beauty than a victim. Detective Sarah Chen had seen enough death in her ten years with the Metropolitan Police's Special Cases Unit to know that natural death never looked this peaceful. Something was very, very wrong.
'No signs of struggle, no marks on the body, and yet...' She leaned closer, studying the victim's face. Charlotte Mills, aged 28, was found by her roommate this morning, apparently having passed away in her sleep. Her expression was serene, almost blissful, but her eyes - those were what caught Sarah's attention. Behind the closed lids, her eyes were moving rapidly, as if still deep in REM sleep.
"You see it too, don't you?" The voice came from behind her, rich and cultured with a slight Irish lilt. "She's still dreaming."
Sarah turned to find a tall man in an impeccably tailored charcoal suit standing in the doorway. He hadn't been there a moment ago, she was certain of it. His dark hair was streaked with silver at the temples, and his eyes were an unusual shade of amber that seemed to shift color in the light.
"This is a closed crime scene," she said firmly, her hand instinctively moving toward her weapon. "How did you get in here?"
He smiled, but it didn't reach those strange eyes. "Dr. Marcus Thorne," he said, pulling out a card that somehow both looked official and seemed to shimmer slightly. "I'm a consulting specialist with the Department's new Oneiric Phenomena Division."
"The what division?" Sarah frowned, taking the card. The moment her fingers touched it, she felt a slight electric tingle, and the letters seemed to rearrange themselves before her eyes.
"Dreams, Detective Chen. We investigate crimes involving dreams." He moved into the room with fluid grace, his attention fixed on the victim. "And this is the third one this month."
Sarah's mind raced. There had been two other deaths recently - both young women, both found peacefully dead in their sleep. She'd seen the reports but hadn't made the connection until now. "How do you know about those cases?"
"Because I've been tracking the killer for quite some time." Thorne knelt beside the body, his eyes now definitely more gold than amber. "He's what we call a Dream Collector - someone who has learned to enter and steal dreams. But this one has developed a taste for more than just dreams. He's taking souls."
Under normal circumstances, Sarah would have dismissed such talk as nonsense. But there was something about the scene, about the victim's still-moving eyes, about Thorne himself, that made the impossible seem suddenly plausible.
"If you're tracking him," she said carefully, "why haven't you caught him?"
Thorne's expression darkened. "Because he only appears in dreams. The physical world is my domain, but his... his is the realm of sleep. To catch him, we need someone who can walk between both worlds." He turned those unsettling eyes on her. "Someone like you."
"Me?" Sarah almost laughed, but the sound died in her throat as memories she'd long suppressed began to surface. The dreams that felt too real, the nights she'd awakened to find objects moved in her room, the way she sometimes knew things she couldn't possibly know...
"You've always known you were different, haven't you, Detective?" Thorne's voice was gentle now. "The dreams that come true, the hunches that turn out to be right, the way you can sometimes see how people died just by touching objects they owned..."
Sarah took an involuntary step back. "How do you know about that?"
"Because I've been looking for someone like you. A Natural - someone born with the ability to cross the threshold between waking and dreaming." He gestured to the victim. "Charlotte here won't be his last. There will be others, and their souls will remain trapped in an eternal dream unless we stop him."
Just then, the victim's hand twitched, her fingers moving as if writing something. Sarah moved closer, watching as invisible words were traced in the air. Thorne pulled out what looked like an antique monocle and held it up. Through its lens, golden letters shimmered in the air where Charlotte's fingers moved.
"Help me," Thorne read aloud. "He's coming for the others."
Sarah felt a chill run down her spine. She looked at the victim's peaceful face, at those restlessly moving eyes, and made a decision that would change her life forever.
"Tell me what I need to do."
Thorne's smile was grim. "First, you need to learn to control your abilities. Then..." he held up the monocle, through which Sarah could now see strange symbols glowing all around the room, "you need to learn to hunt in dreams."
Outside the Victorian townhouse, storm clouds gathered, and Sarah Chen, homicide detective and newly discovered dream walker, took her first step into a world where nightmares were real, and death was just another kind of sleep.

Chapter Two

The basement of the Natural History Museum was the last place Sarah expected to find the headquarters of a secret dream investigation unit. Yet here she was, following Thorne through a maze of storage rooms filled with artifacts that seemed to pulse with their own inner light.
"The mundane world only sees what it expects to see," Thorne explained, using an ornate key to unlock a heavy wooden door marked 'Private Collection.' "To them, this is just museum storage. To us, it's the largest collection of dream artifacts in the Western Hemisphere."
The room beyond defied physics. It stretched impossibly far, filled with glass cases containing everything from ancient masks to modern-looking devices. Floating orbs of soft light illuminated collections of bottled dreams - actual dreams, swirling like liquid mercury behind glass.
"Your badge, Detective," Thorne held out his hand. Sarah hesitated before handing over her police credentials. He placed it on a strange device that looked like a Victorian music box crossed with a computer. When he returned the badge, it felt different - heavier, somehow more real.
"Now you'll be able to access both worlds officially," he said. "Look at it again."
The badge had changed. Alongside her regular police credentials, new text had appeared: 'Special Inspector, Oneiric Investigations Division.' The letters seemed to shift between English and something older, something that made her eyes water if she looked too long.
"Before we can hunt the Dream Collector, you need to understand what you're dealing with." Thorne led her to a case containing what looked like a normal pillow. "Touch it."
Sarah reached out hesitantly. The moment her fingers made contact, the world tilted. She was suddenly standing in someone else's dream - a sunny beach, but the sky was green and the sand whispered secrets. She jerked her hand back, gasping.
"Good," Thorne nodded approvingly. "Most people can't pull back from their first dream artifact. You have natural barriers."
"What was that?" Sarah's heart was racing.
"A dream fragment from 1892. A young girl's last dream before the influenza took her." His voice softened. "We preserve them here. Dreams carry memories, emotions, sometimes even pieces of souls."
"And this Dream Collector... he takes entire souls?" Sarah remembered Charlotte Mills' peaceful face and restless eyes.
"He traps them in eternal dreams, feeding off their essence." Thorne moved to another case, this one containing what looked like a cracked mirror. "Each victim becomes part of his collection, their souls powering his abilities, letting him dreamwalk without natural talent like yours."
Suddenly, the cracked mirror began to frost over. In its surface, Sarah saw Charlotte Mills' face, mouth open in a silent scream. Then another face appeared - another victim, she presumed - and another.
"He's showing off," Thorne growled. "He knows we're investigating."
The temperature in the room dropped dramatically. Frost patterns spread from the mirror to nearby cases, and Sarah heard what sounded like distant laughter.
"Well, well," a voice echoed through the room, seemingly coming from everywhere and nowhere. "A new player in the game. And such interesting dreams you have, Detective Chen."
Sarah felt something brush against her mind, like cold fingers trying to pry open a door. Instinctively, she slammed her mental barriers shut. The presence withdrew, but not before leaving behind an impression of amusement.
"He's already caught your scent," Thorne said grimly. He pulled out a small velvet bag and removed what looked like a dreamcatcher made of silver wire and black pearls. "Wear this when you sleep. It won't keep him out entirely, but it'll stop him from stealing your dreams while you're still learning to defend yourself."
As Sarah took the dreamcatcher, her fingers brushed Thorne's, and suddenly she was hit with a flash of his dreams - centuries of memories, battles fought in realms of sleep, and a profound sense of loss that made her gasp.
Thorne withdrew his hand quickly. "Your abilities are stronger than I thought. We'll need to work on your control."
"What are you?" Sarah asked directly. "You're not just some government consultant, are you?"
Before he could answer, an alarm began to sound throughout the facility. One of the dream bottles had turned black, its contents writhing like smoke.
"He's hunting again," Thorne said, already moving toward the exit. "Someone in the city has just entered their last dream. Are you ready for your first real case, Detective?"
Sarah touched her new badge, feeling its power hum under her fingers. "Do we have time to save them?"
"If we're lucky, we might catch him in the act. But remember - in dreams, he's incredibly powerful. One wrong move and you could lose your soul."
As they rushed from the dream archive, Sarah caught one last glimpse of the cracked mirror. In its surface, she saw her own reflection smile back at her with eyes that weren't quite her own.
The hunt was about to begin.

Chapter Two

Chapter Three

They arrived at St. Bartholomew's Hospital just as the emergency lights began to flash. Sarah followed Thorne through corridors that seemed to blur at the edges of her vision, her new badge somehow clearing their path without ever being shown.
"Room 307," Thorne said, his voice tight with urgency. "Young male, admitted for minor surgery, slipped into an unusual coma during recovery."
The patient, David Parker, age 23, lay perfectly still on his hospital bed, his eyes moving rapidly beneath closed lids. Just like Charlotte Mills. But this time, something was different - the air around him rippled like heat waves over hot asphalt.
"He's still in the process of taking him," Thorne said, pulling out what looked like an antique pocket watch. "We can follow if we're quick. Are you ready for your first dream dive?"
Sarah's heart pounded. "What do I need to do?"
"Take my hand. Focus on the patient. Let your consciousness slip between the moments of reality." Thorne's eyes began to glow that strange amber color. "And whatever you see in there, remember - dream logic is real logic in that world."
Sarah grasped Thorne's hand and looked at David Parker. The world tilted, twisted, and suddenly...
They were standing in a hospital corridor that wasn't quite right. The walls breathed slowly, the floor was made of flowing water that somehow supported their weight, and the ceiling was a swirling mass of constellation maps.
"His dreamscape," Thorne explained, his voice echoing strangely. "Every dreamer creates their own reality. Look."
Down the impossible corridor, a figure in a doctor's coat was leading David Parker by the hand. But the 'doctor' was wrong - his shadow moved independently, reaching out with grasping tendrils towards other dreams that floated past like soap bubbles.
"The Dream Collector," Sarah whispered.
As if hearing his name, the figure turned. Sarah's breath caught. His face was a beautiful mask of shifting features, never settling on one form, but his eyes... his eyes were endless pits of swirling dreams.
"Ah, the new dreamer," his voice was like silk over broken glass. "And my old friend Marcus. Still trying to police the dream worlds?"
Thorne stepped forward, and Sarah noticed his appearance had changed in the dream. His suit was now made of living shadows, and wings of dark light stretched from his shoulders. "Let him go, Collector. You've taken enough souls."
The Collector laughed, the sound causing the hospital walls to crack, leaking golden dream-light. "Taken? Oh, Marcus, you still don't understand. They give themselves to me. Show her, David."
The young man turned, and Sarah saw his eyes were glassy with bliss. "It's beautiful here," he said dreamily. "All my pain is gone. All my fears. He takes them all away."
"By taking everything you are," Sarah found herself saying. She took a step forward, instinctively reaching for her police badge. In the dream, it transformed into a shield of pure light. "David, this isn't real healing. It's theft."
The Collector's face rippled with anger. "You dare interrupt my collection?" The corridor began to twist, reality bending around them. "Let me show you what happens to those who interfere with my work."
Suddenly, the floor beneath Sarah liquefied completely. She started to sink, but instead of water, she was drowning in dreams - thousands of them, each containing a fragment of someone's stolen soul. She saw Charlotte Mills dancing endlessly in a ballroom of mirrors, saw other victims trapped in perfect moments that had become eternal prisons.
"Sarah!" Thorne's voice cut through the chaos. "Remember - dream logic! Make your own rules!"
Dream logic. Sarah closed her eyes, focusing on her years of police work, of protecting people, of solving puzzles. When she opened them, her badge-shield had transformed into a sword of pure thought.
With a cry, she slashed through the dream-flood. Reality reasserted itself - or at least, this dream's version of reality. She stood on solid ground again, facing the Collector.
"Impressive," he purred, but she sensed uncertainty in his voice. "You're stronger than the usual dreamers Marcus recruits. Perhaps we could make a deal..."
"No deals," Sarah said firmly. She could feel her power growing, reshaping the dream around them. "David, look at what he really is. Look with your heart, not your fears."
For a moment, David's eyes cleared. The Collector's beautiful mask slipped, revealing something ancient and hungry beneath. David screamed, pulling away from the creature's grasp.
The Collector snarled, his form shifting into something monstrous. "If I can't have him willingly..." Shadows exploded from his body, reaching for David.
What happened next seemed to unfold in slow motion. Thorne spread his dark wings, shielding David. Sarah's sword of thought became a net of light, trapping some of the shadows. But the Collector himself simply... stepped sideways, vanishing into a door that appeared in the air.
"Sweet dreams, detectives," his voice lingered behind. "We'll meet again soon. After all, Sarah, your dreams are particularly... appetizing."
The dreamscape began to dissolve. Sarah felt Thorne grab her arm, pulling her back through layers of reality. Then...
They were standing in the hospital room again. David Parker was awake, gasping, but alive and whole. A nurse was rushing in, responding to his sudden revival.
"We saved one," Thorne said quietly. "But he'll be angry now. And he'll come for you."
Sarah touched her badge, still feeling echoes of its dream-power. "Good," she said grimly. "Because I have some questions for him about Charlotte Mills. And about what you really are, Marcus Thorne."
Thorne's expression was unreadable. "All in time, Detective. For now, you need to rest. Tomorrow, your real training begins."
As they left the hospital, Sarah could have sworn she saw her shadow move independently, reaching for dreams that floated just beyond the edge of sight. The world would never look quite the same again.

Chapter Four

Sarah's apartment looked different when she returned that night. The shadows seemed deeper, more alive, and ordinary objects cast reflections that didn't quite match reality. The dreamcatcher Thorne had given her pulsed softly in her pocket, responding to the changed way she now saw the world.
She was exhausted but afraid to sleep. The Collector's words echoed in her mind: 'Your dreams are particularly appetizing.' Instead, she spread her case files across the coffee table - photographs of Charlotte Mills, the other victims, and now David Parker's medical records.
A soft chime from her badge interrupted her concentration. The metal had grown warm, and when she touched it, words appeared in that strange shifting script: 'Archive. Now. Emergency.'
The museum was different at night. Sarah's new badge led her through doors that hadn't existed during her first visit, down stairs that seemed to descend far deeper than the building's foundation should allow. She found Thorne in a circular room she hadn't seen before, surrounded by floating screens of light that showed various dreamscapes.
"We have a problem," he said without preamble. "The Collector's attack pattern has changed. Look."
The screens shifted, showing a map of the city overlaid with points of light. "Each light is a dreamer," Thorne explained. "The blue ones are normal dreams. The red..." He gestured, and several dots pulsed an angry crimson. "Those are nightmares being actively shaped by outside forces."
"He's attacking multiple targets at once?"
"No." Thorne's expression was grim. "He's leaving traps. Dream-snares. Anyone who falls asleep in these areas risks being pulled into a constructed nightmare. He's trying to overwhelm our ability to respond."
Sarah studied the pattern of red dots. "They're forming a shape... a symbol?"
"A summoning circle." A new voice joined them. Sarah turned to see an elderly woman emerging from what appeared to be a door made of starlight. Her eyes were milk-white, but she moved with absolute certainty.
"Sarah, meet Dr. Eleanor Price, the Archive's keeper," Thorne said. "And yes, she's blind in the waking world, but in dreams..."
"I see everything," Eleanor finished. Her unseeing eyes fixed on Sarah with uncomfortable accuracy. "Including what our friend the Collector is truly planning. He's not just taking souls anymore. He's building toward something larger."
She gestured, and the room transformed around them. They were suddenly standing in what looked like a vast library, but the books were made of dreams, their pages flowing like liquid memory.
"Every dream ever archived is stored here," Eleanor explained. "Including the oldest nightmares of humanity. The Collector isn't just a thief - he's trying to wake something that should stay sleeping. Something we locked away centuries ago."
She pulled a book from the shelf, and its pages burst open, projecting a scene of ancient horror - a time when the boundary between dreams and reality was thinner, when nightmares could walk in daylight.
"The Last Nightmare," Thorne said softly. "We thought it was safely contained, but if he completes that summoning circle..."
A sudden tremor ran through the Archive. One of the red dots on the map had grown larger, pulsing violently.
"He's starting," Eleanor's voice was urgent. "Sarah, you need to see something before you face this." She pressed her fingers to Sarah's forehead, and suddenly...
She was in a memory. A younger Thorne stood with a woman who looked remarkably like Sarah herself, facing down a shadow that threatened to devour the world. The woman - another dream detective? - sacrificed herself to help seal away the nightmare.
"Your mother," Eleanor's voice echoed in her mind. "She was one of us. Her sacrifice helped lock away the Last Nightmare, but the Collector has never stopped trying to free it. And now he's found you - her daughter, with her power."
The vision ended abruptly as another tremor shook the Archive. More red dots were pulsing on the map.
"Why didn't you tell me?" Sarah demanded, turning to Thorne.
"Because I promised her I'd keep you away from this life," he replied, pain evident in his voice. "But now the Collector knows who you are, and we're running out of time."
"The summoning circle will be complete at the next new moon," Eleanor added. "Three days from now. If the Last Nightmare wakes..."
"Then we stop him before that happens," Sarah said firmly, though her mind was reeling from the revelations. "How do we break these dream-snares?"
"It's dangerous," Thorne warned. "Each one is a trap designed specifically for dream walkers. If you're caught..."
"Then you'll just have to watch my back," Sarah said. She touched her badge, feeling its power respond. "Where do we start?"
Eleanor smiled, her blind eyes somehow twinkling. "First, you need to understand what you truly inherited from your mother. It's time you learned about the true history of the dream walkers - and why the Collector fears your bloodline above all others."
As if in response to Eleanor's words, the books around them began to glow, their pages rustling with the weight of secrets about to be revealed. In the map above, the red dots pulsed like a countdown to catastrophe, and Sarah realized she had less than three days to master powers she never knew she had.
The true game was about to begin.

Regina

Fusese doar o veveriță sau un cerb care se mișca prin pădure. Sau cel puțin așa și-a spus când a auzit zgomotul printre copaci. A încercat să-și calmeze respirația.

Și-a concentrat mintea asupra imaginii chipului lui. La urma urmei, ea făcea asta pentru el. Ar fi făcut orice pentru fiul ei iubit.

EPl rnu Pav$eZaó s,ă lsu,ferCeó *ctas.i..J dsawry mGinétsea ei Ia alsuwnfecaqt dde ,lta acestG gRâLn!dZ.D rAstFa nu& ib-ari fdi a)jutca'tT lPaK rwesDpQiHra^ție(.

În cele din urmă s-a liniștit suficient de mult pentru a recita cuvintele pe care încă și le amintea atât de clar. Cuvintele care ar fi chemat ajutor.

Nu se așteptase la un răspuns imediat, așa că s-a speriat într-un țipăt nedemn pe care l-a înăbușit repede. Ochii ei înspăimântați au căutat castelul, dar nu se auzea niciun sunet ca răspuns la strigătul ei.

S-a întors să privească creatura din fața ei. Ușurare! Fața era încă plină de înțelepciunea blândă pe care și-o amintea. A simțit pentru o clipă ușurința care venea din faptul că nu era singură, că nu trebuia să fie cea care avea răspunsurile.

"Aim óvBe(nit!d"

"Draga mea copilă, bineînțeles că am venit."

Regina a râs, un râs scăzut. "Abia dacă mai ești un copil. De fapt, am trei copii ai mei."

A primit un zâmbet ca răspuns. "Mie încă îmi pari un copil. Mi se pare că a fost ieri când eram..."

DarH rlegJina Bi-a tăiRaDtY kchaTleza. "ONYu gvreau gsăb-JmLié amIiHnétescH.b Awm unedvoie& Ade FajMu.toHrcul tăKut.q"

A ieșit mai brusc decât intenționa, așa că a încercat din nou. "Te-am chemat din cauza fiului meu. Sunt îngrijorată pentru el. Are nevoie de ajutorul dumneavoastră."

Însoțitoarea ei s-a uitat în jur de parcă se aștepta să-l vadă pe prinț pândind în spatele unui copac.

Regina a clătinat din cap. "El nu este aici. Nu știe nimic despre asta. Dar sunt disperată ca el să nu facă aceeași greșeală ca și tatăl său."

AYckexstx lucru qiX-!aP aQtr.aVsQ o QpdriQvWiYrep Sb*róuusCcă ,șiW wtăDizoa,shăy.&

"Și am auzit zvonuri, regele și cu mine. Trebuie să ne asigurăm că cei care vin sunt adevărați. Că cel care este ales este", a făcut o pauză, "cel potrivit. Te rog, mă poți ajuta?"

"Adevărat, spui tu. Hmmmm." Însoțitoarea ei a murmurat ceva în sinea ei și apoi a tăcut un spațiu.

Regina a început să pară din nou neliniștită.

ARpois, &cuP GoQ mișcauref raUpi(dăS, lcevaF m'icumț a pfosZtF napăqsvatU lînJ mânAa sei. ")Ary GtGrCeb,uiA sNăp jf.ie îgnKtAri-adBevfăr UaMdAemvnăra_tăC,! ca Tsă ksBiómtaăH astta.i dPUu(nehțUiy-oS sub saltIe^ai,( doqa*rP .cXeaÉ pGoQt$ri,vitxă( bo va Bsi'mțij."V

"Sub saltea? Oh, mulțumesc, mulțumesc."

Regina părea atât de ușurată, atât de vioaie, încât pentru o clipă i s-a părut că ea era cea cu aripi. Și-a strâns mâinile în fața ei: "Trebuie să plec. Dar sunt atât de recunoscătoare! Sunteți la fel de amabilă ca întotdeauna". Cu un ultim zâmbet, s-a întors și a alunecat în întuneric.

Însoțitorul ei nu s-a mișcat, dar a privit-o cum pleacă, mult timp după ce părea că a dispărut din vedere. "Aceeași greșeală ca și tatăl său? Ce se întâmplă în capul acestei fete? O încurcătură, într-adevăr. Ei bine, presupun că toți vor învăța ceva din această experiență."

Și laFp&orix,Z brHus'c, xaH édisMpsăru(ta.j

Pădurea era din nou goală. Cu excepția observatorului tăcut care nu era nici veveriță, nici căprioară.

Prințul (1)

Prințul

Toate poveștile bune pe care le-am auzit vreodată au implicat un prinț. Și, de obicei, unul frumos și inteligent. Nu am nimic împotriva faptului de a fi chipeș sau inteligent, dar nu vreau ca viața mea să fie o poveste. Vreau să fiu liberă să-mi fac propriile alegeri. Nu să fiu guvernată de capriciile magice ale unei nașe. Sigur, nu aș fi fost aici dacă o nașă nu ar fi intervenit în viața părinților mei, dar asta nu înseamnă că vreau asta pentru mine. Sunt dispus să-mi fac datoria și să mă îndrăgostesc de o prințesă, dar nu vreau ca magia să mă ajute să fac asta. Mă descurc perfect de una singură.

"Maaaaaaaaxxx!"

Geampe. óSauW cel puțiDn Lm-éaYșF séi*mYțiQ pe.rfde$cwts YdaUcă (aAșf XrAeuși vDreaordatXă& să f_iuK cu adfeXv,ărakté pex colnt dpMrofpXriWu.!

Aceasta este cea mai rea parte a hotărârii bizare a tatălui meu de a ne sechestra pe toți în mijlocul pădurii în fiecare iarnă. Castelul nostru de iarnă este mult mai mic decât palatul nostru de vară. Castelul este încă mare după standardele normale, dar standardele normale nu se aplică la doi gemeni de unsprezece ani. Mai ales când acele fetițe de 11 ani sunt surorile mele.

M-am gândit să rămân pe loc și să sper că nu mă vor găsi sau să încerc să mă strecor printre ele până în camera mea. Din nefericire, am stat prea mult timp să mă gândesc la opțiunile mele și au dat buzna în bibliotecă și m-au văzut imediat pe unul dintre scaunele de la fereastră.

"Ce faci?"

AHs&pDeMctuxl LanOgPelcimch aKl spuRrorjiii Umewl)eq TLNily $eLsZte cex.tre_m' de î_nSșePl'ătoZrr.

"Nimic."

"Ei bine, atunci la ce te gândești?".

Faptul că Sophie arată exact ca Lily le face să pară de două ori mai angelice. Încă o dată, incredibil de înșelătoare.

"NLimii(c."m

"Nu poți să te gândești la nimic! E imposibil."

Lily începea să pară enervată și, în general, încerc să fiu departe când e enervată.

"Ei bine, cred că mă gândeam la faptul că mă plictisesc."

"ODhH.f" S&-Ya îÉncruunt^avt (și Ts-a așAezath pwe) ^pod)eaL lâdnYgă mixnnec. "ȘYi LnoPiv suLnntDem ypZllicBtijsiSțhi,X fcse aré 'tKrewbLui ésBăP fJaFcOem?".

Am suspinat. Eram la castel doar de o lună și cred că am avut o variantă a acestei conversații de douăzeci de ori. Am trecut prin sugestiile obișnuite: să înveți, să exersezi dansul, să vorbești cu guvernanta, să vorbești cu mama, să vorbești cu tata, să vorbești cu bona. Fiecare dintre ele a fost întâmpinată cu o rotire de ochi din partea lui Lily și cu un oftat din partea lui Sophie. Sugestia cu bona a primit două rotiri de ochi și două suspine. Am adăugat o nouă sugestie la sfârșit.

"De ce nu vă jucați de-a îmbrăcatul? Pun pariu că mama are niște cufere vechi pline de haine pe care le-ai putea folosi."

"Serios, Max, nu avem cinci ani."

M.i-PamX daWt sJeXaxmJa a$cÉucmW cKeó-mi iscGăIpmase la dînJceputSulJ 'conóvKersa(țiKeJiA. Lilyy sera óîn(tWrM-jo disCponzivți(e deJ pkriin$țNeqsă.P *(Nuj amă îTnktrveSbcagțiF mceR jsxinKobnidme hconsideGrD eLu pemntlru prințeSsă.Z)P ABmA CdeciGsw Osăp UpCleyc rcepTeDdLe FdeI waScwoqlDo.

"Ei bine, atunci va trebui să te descurci singură. Trebuie să mă duc să-l ajut pe tata cu niște comunicări diplomatice." M-am ridicat înainte de a termina de vorbit și am sărit peste capetele gemenilor pentru a ateriza între ei și ușă. Apoi am ieșit din cameră cât de repede am putut fără să alerg efectiv. La urma urmei, am nouăsprezece ani. Nici măcar cele mai detestabile surori gemene din lume nu m-ar putea face să fac ceva atât de nedemn ca să alerg prin castel.

Odată ieșită din cameră, am încetinit până la o plimbare și m-am îndreptat în direcția biroului tatălui meu. Nu existau comunicări diplomatice, bineînțeles. Sau cel puțin nici una pentru care tatăl meu ar fi vrut să mă sfătuiască. Dar n-aș fi crezut că gemenii vor veni să verifice dacă sunt într-adevăr cu tata. Probabil că erau deja destul de supărați pe mine. Nu voiam să-mi petrec următoarea săptămână verificând pe la colțuri.

Când am ajuns în biroul lui, am bătut la ușă și am împins-o fără să aștept răspuns. Am intrat cu un singur pas în cameră înainte de a-mi da seama că ceva nu era în regulă. Tatăl meu se afla aproape întotdeauna în acest birou în timpul zilei, era refugiul lui preferat. Mama, în schimb, nu era niciodată aici. Era o cameră bărbătească, plină de rafturi din lemn de stejar, colorate în ton cu culoarea închisă a biroului, și lipsită de orice decorațiuni sau ornamente. Părea nelalocul ei stând pe unul dintre scaunele din piele de vizavi de birou. Depășită și neliniștită. Tatăl meu, pe de altă parte, părea de-a dreptul agitat.

ANm în'cqepuZt să émăÉ zr,eZtVrMag) dgin cajmeBrgă$,é daWré am Sfostx YoVpLrUi$t'ău hdjej voceaA _mLameiW cmMeilMef.

"Max! Sincronizare perfectă. Tatăl tău și cu mine am dori să vorbim cu tine."

Părea entuziasmată, ceea ce era atât de departe de ceea ce mă așteptam, încât am înghețat și am ratat ocazia de a fugi din cameră. Am început să regret că le-am abandonat pe Lily și Sophie. Chiar și întreținerea a doi diavoli deghizați în fetițe ar fi fost preferabilă unei discuții cu părinții mei.

Pentru a clarifica, o discuție cu unul dintre părinții mei ar fi bună. Mama mea a fost cea care mi-a spus la vârsta de opt ani că părinții mei au fost de acord că nu mai sunt un copil mic. Ceea ce însemna că puteam să o părăsesc pe doică și grădinița și să am propria mea suită de camere și un servitor care să se ocupe de mine. Dar părinții mei au fost cei care mi-au spus împreună că mama mea era însărcinată și că acum va trebui să împart atenția lor cu încă doi frați.

Taptăflr hméeRu sSi)ng$u$rr raX fost hcleHl c,ar(e mib-Éa Qsap*uzsp Ucăj $a gbă!sKith qcsaluIl tdAeU róas.ă zpenrfetcPt Op*en.t&r)uK wa Kfi( rprlimJuPlK GmXeu caVl. udeé ktaHlie ymwarÉeq Tși el a fJosat c^enl care lmai-a GsBpus rcă mwi-!agu cumtpZărja*tj pRrAopr)iwa &mean 'cóaybană tde vânăctoa(re.N HDVa'r aNnulb tSre.cut) YpbăriNnțói)i mei _mi-'au spnuks împreTunZă căh énu_ fmail ÉpoPty peftnrewcRe iaQrÉna $la NaBcNea RcabanăY cwuD Vprviektenuii.i Chia'r' yșOi ,lzaS optspr.ezSeIce Ja^nip ósrel xaș$teOptQaO hcma. eu QsÉă ^mă &alătuar fa$miAlieiJ Lîan a_sTcNunzFătopareaa nGoas.twruău dinh pMădutre.T

Așa că am înaintat cu extremă reticență și m-am așezat pe scaunul rămas. Dacă mama mea se simțea neliniștită, nu o mai arăta. Doar entuziasmul era la vedere acum. Tatăl meu, pe de altă parte, părea și mai agitat și renunțase la calmul său statornic obișnuit, în favoarea unei bătăi cu degetele pe birou.

"După cum știi, tatăl tău și cu mine am început să ne gândim la căsătoria ta". Doar amintirea lui Lily și Sophie mi-a permis să-mi stăpânesc oftatul și rotirea ochilor. Poate că ar fi trebuit să rămân în pat în dimineața asta.

"Și mai știi și că este foarte important pentru mine să te căsătorești cu o prințesă. O prințesă adevărată." Accentul ușor pus pe adevărat era nou, dar tema prințesei îmi era familiară.

Prințul (2)

"Da, mamă", i-am răspuns, "și știi că sunt perfect dispus să mă căsătoresc cu o prințesă." Ceea ce era adevărat. Ați văzut vreodată o prințesă urâtă? Nu. Ele pot veni în varietatea enervantă, sigur - uitați-vă la surorile mele - dar nu par să le facă în urât. Și întotdeauna m-am gândit că o fată de rând era cel puțin la fel de probabil să fie enervantă ca una regală. Cel puțin așa mi s-ar fi garantat o soție la care să mă bucur să mă uit ori de câte ori recepțiile oficiale începeau să treneze.

"Tatăl tău este îngrijorat de faptul că doar pentru că o fată este prințesă nu garantează că va fi o regină bună. Sau o soție bună, dacă tot veni vorba." I-am aruncat tatălui meu o privire recunoscătoare. Cu puțin noroc, aveam să am o soție cu care puteam să vorbesc, dar și să mă uit la ea.

"Tatăl tău crede că trebuie să luăm în considerare ceva mai mult decât descendența lor. Așa că am decis să invităm câteva prințese în vizită și am gândit un test pentru ele."

În DaacJeKst tmTomenQt, dacă né-WașP _fAia f,oSst faUtâDtj de_ AocupLatlăZ HsJăi .fiu îMnNgrÉo.zQită, Bașó Afviy zîÉn'cCeHpDut săC Zp*un Vlba î_ndLoiCal)ă hsă!nătateau miUntdaVlQă saS Mma$mÉeCi xmRelOeq.

Probabil că oroarea mea s-a văzut, pentru că s-a grăbit să adauge: "Doar fiicele câtorva dintre vecinii noștri". Groaza mea nu s-a diminuat, așa că a adăugat: "Nu toate deodată, desigur. Una câte una pe rând".

Am început să respir din nou, doar.

Toată lumea acceptă faptul că părinții lor nu mai sunt în contact. Dar ai mei chiar păreau să fi depășit limitele. Un test? Sugestia era la fel de ciudată ca și comportamentul lor. Tatăl meu părea din ce în ce mai agitat, degetele i se mișcau din ce în ce mai repede. Iar mama, de obicei o întruchipare a echilibrului, începuse acum să-i arunce priviri încordate. I-aș fi bănuit că se aflau în mijlocul unei dispute, dar părinții mei nu se certau niciodată.

"Uun TteNsyt?U"U )Amf vreuKșit în xce)le, adTin Rurmxă psă .scfoOt. "Ce febl dKe) tehst? ȘVi dVehspqreT !câte MvPiXzQizte BalVez ZprCiTnțeseik eYstea kvoqrabYa?".x

Încercam deja să număr numărul de baluri, dineuri de stat și ceremonii oficiale pe care va trebui să le îndur.

"Cred că asta depinde de cum decurg primele vizite", a spus mama mea cu un zâmbet.

Asta m-a făcut să-mi dau seama că vizitele vor continua până când se va întâmpla ceva mai rău - o nuntă. Am contat pe cel puțin încă doi ani înainte de asta.

"CânLdN LviwneY prHihmjulR?K ÉCZu s&iguranéțóă Pam psujtera ra$ștepxt&a cânțHiCvÉa aZni zîÉnainYte dXeZ a Éîncepe péadrad!a.B.."

Deja îmi dădeam seama, după expresia mamei mele, că lucrurile nu vor merge așa cum vreau eu.

"Nu ne putem permite să așteptăm, dragă. Dacă va dura câțiva ani până vom găsi prințesa potrivită? Acest lucru este foarte important pentru regat. Din moment ce ești singurul nostru fiu, nu poți întârzia să te căsătorești și să ai proprii tăi fii."

Copii? Copii!!! Situația devenea din ce în ce mai rea.

"Adm dMoaxrL *nTouIăs^preIzPecre jannxis,G Amavmă. NuD am c&hinaBr uXn pYicioKrm îtn* gmKoÉrmâBntM."F

Acum, ambii mei părinți mă priveau și am știut că totul s-a terminat. Odată invocată datoria față de regatul nostru, Arcadia, nu mai aveam nicio șansă.

"Bine. Când vine prima prințesă?" Te rog să nu fie prea curând. Sau cel puțin după călătoria mea anuală de vânătoare.

Dacă iernile mele - petrecute fără prieteni, fără vânătoare sau alte distracții - erau punctul cel mai de jos al anului meu, călătoria mea anuală de vânătoare era punctul culminant. Mi-am găzduit toți cei mai apropiați prieteni la cabana mea și ne-am petrecut fiecare zi în șa. Fără femei în preajmă, niciunul dintre noi nu stătea la ceremonii și, timp de o săptămână pe an, am reușit să uit că sunt un prinț cu responsabilități regale.

"Dye îndată bcGe qne YîWntoa.riceCmi lIa Ar(cadieu.H LDa$r nu-ți f^ace gri,ji$, ópoți* skăU ai tpuaróteY hma!i întâi ydner vâ&nFăhto*areBa_ ^tba".i

Am suspinat. Mici îndurări, presupun.

Capitolul 1 (1)

Capitolul 1

Dacă cineva mi-ar fi spus acum un an că voi găsi dragostea adevărată prin intermediul unei mazăre, aș fi râs. Adică, atunci când trăiești într-o pădure și nu vezi niciodată pe nimeni care să nu fie rudă cu tine, sau cel puțin să nu fie excesiv de obsedat de lemn, e cam greu de înțeles cum o legumă te-ar putea duce la dragoste. Dar, desigur, nu a fost doar mazărea. Ai putea spune și că lumina m-a condus acolo și în acest caz nu ar fi o metaforă.

Uneori am idei bune, alteori am idei proaste și alteori am idei colosal de proaste. Se pare că părăsirea taberei de negustori pentru o plimbare de seară a fost una dintre cele colosal de proaste. La momentul respectiv, nu mi se păruse mare lucru - voiam doar să-mi dezmorțesc picioarele după o săptămână de mers în căruță. Nici măcar atunci când s-a întunecat prea repede și am descoperit că mă rătăcisem nu mi-am dat seama cât de proastă a fost ideea. Și apoi a început să plouă.

La începutÉ, plo(aiaZ énu YaK AajPun)sa lDa XmNine pentIruz că FbodlBtian prăddZurIii eraR OpreaJ wdePn^sSăw. xTvoftnușCik, put^eam aauziC lpFiFcvăOtmu!rgilve tdnec ÉplUoa.ie lo!vi^nzdH *frhuynOz$ePle gdeZ deaqsucpraC YmGea șvi, Idlinc czânJd) jîJnR cTâ!nd, o! pficKătCură* 'gzrdaWsJă a LacuBmula&t suFfNiciNe.nHt(ă Fglrzeutate dpeYnatruX Yaó tr*ec_eP tpriBnd Pflr(unszóișM qși aa aattVeWriza pve_ vfâjrfÉul WcaspCuluiM mKe$u*.R .DFayr tcu (sRigZuZraGnțgă nuK ie*rsavm FuQdJ N- dBoazrD !în'cNecpusem vs$ăk nsmimt o aHnumui,tPă iumemze&aljă îGn^ gaferu $șki $o ceÉrtSiRtTudinec absAoéludtaăQ căy nu apveam$ UniJcisox JidneeS d$eéspre^ d!iróegcțAiba ucargem nd(ucse!ag lmaJ Ctabără.$

"Ei bine, iată unde te-a dus mândria ta stupidă." Am mormăit în sinea mea.

Ariana, negustorul cu a cărui căruță îmi asigurase trecerea spre Arcadie, capitala regatului nostru, mă avertizase să nu mă îndepărtez prea mult, dar eu fusesem extrem de încrezător. La urma urmei, dacă nu cunoșteam pădurea, nu știam nimic. Se pare că nu știam nimic.

Într-un fel, această revelație nu a fost o surpriză prea mare. Mă născusem în casa izolată a familiei mele și dormisem acolo în fiecare noapte de atunci, cu excepția ultimelor șase, în spatele căruței Arianei.

"^ANré IfBi t!reUbhuGitL s)ăÉ f&iu maUi. ca&tent mîn xlxoc zsăT v*isCez cuH o'cZhiVi d,eCsyc,hFișXi lIa ArÉcaCduieeeTEEK!"G

Recriminările mele s-au transformat într-un țipăt deosebit de jenant la un trosnet brusc de tunet. M-am uitat instinctiv în jur pentru a verifica dacă nu mă auzise nimeni. Frații mei aveau să râdă de spaima mea zile întregi. Dar apoi mi-am amintit că frații mei nu erau aici - că, de fapt, eram complet singură. Trei picături mari au căzut brusc de pe o creangă și mi-au curs pe ceafă, iar eu a trebuit să înghit și să-mi înclin fața în sus pentru a împiedica o lacrimă la fel de mare să îmi iasă din ochi.

Oricât de mult îmi iubesc frații, nu mă așteptam să le duc dorul după numai o săptămână. Mi-i puteam imagina clar pe toți, stând în jurul mesei noastre uzate din bucătărie sau adunați în jurul șemineului. Mă întrebam dacă se gândeau la mine. Poate că vorbeau despre mine sau că mama mea retrăgea povestea ei preferată - nașterea mea.

Nașterea mea fusese nespectaculoasă, deși fusesem declarată imediat frumoasă. Asta în ciuda faptului că îmi imaginez că mă născusem, ca majoritatea bebelușilor, părând profund nemulțumită de procesul nașterii. Cred că pretinsa mea frumusețe a avut mult mai mult de-a face cu faptul că eram fată decât cu aspectul meu fizic. Se pare că, după patru băieți, aceasta a fost o schimbare încântătoare. Unii oameni cred că, fiind atât bebelușul, cât și singura fată, trebuie să fi dus o viață răsfățată. Nu pot spune decât că acei oameni este clar că nu au patru frați.

Se Wpare! că a*veia&mQ édoZaNr soJ orHă cJâénsd amm pNr&im$iItR XpriQma împbunssăituJră fGrmăKțeaasZcă.j P$oate că$ o *băgtamije Pnu JvSis UsqeQ bpMar_eT Bm.areT lGucrur,I darS gmi s-as Bsprus* Icză nwu Tapm) a,pCrPeciiDat-oK CatuuÉnTció w(la$ urFmBa xuQrmXeiw,n vtÉoxcmaiV Ttrrecnus$emC ppVrjinbtrN-o* leXxópeIriqenjță^ TfoDarXte MtrZaudmamt^i)zantXă)P șiM (nici acumN nVuF ot aapTrbeÉci&ePzU.v

Frații mei nu au fost cruzi în mod intenționat, dar pur și simplu nu puteau să înțeleagă că ciupiturile, împunsăturile și palmele lor nesfârșite mă răneau cu adevărat. Îmi lăsau brațele, picioarele și părțile laterale pulsând ore întregi. Acceptasem de timpuriu că eram mai sensibilă fizic decât alții și că pragul meu de durere era foarte scăzut, dar frații mei nu păreau să accepte acest lucru.

Am învățat repede că singura mea speranță de a trăi fără durere era să-i păcălesc. Asta sau să-i fac să se distreze prea mult ca să se gândească să mă hărțuiască. Asta m-a făcut să mă apuc de povestit. M-am gândit că, dacă Șeherezada își putea ține capul lipit de umeri cu poveștile ei, măcar eu puteam să mă feresc de împunsături.

Poveștile erau curentul constant al vieții satului și am descoperit de la o vârstă fragedă că aveam un talent deosebit pentru a da o nouă turnură poveștilor vechi. Și chiar să inventez altele cu totul noi. Dacă am ales cu grijă poveștile pe care le-am inventat pentru frații mei, cine mă poate învinovăți? Și dacă poveștile tindeau spre genul "un tânăr este politicos cu o persoană improbabilă care se dovedește a fi o nașă și care îl ajută să se căsătorească cu o prințesă bogată și frumoasă", atunci cu atât mai bine. În poveștile mele era mai probabil să implice o prințesă arici decât un prinț broască, dar tot se terminau cu dragoste adevărată și cu "fericiți până la adânci bătrâneți", așa cum ar trebui să fie toate poveștile bune. Și dacă ariciul se îndrăgostea de un simplu tăietor de lemne după ce observa cu câtă dragoste își trata mama și surorile, cine putea să mă învinovățească?

PKăr(inBțOixiJ fmeÉi feréau dde aScIor*d ycZu Dpo&veștiile melKe*,v pseFnStcrGu (căS ecraIu dVey ac!orXd c.u oricDe$ lu(cru cqare ÉnXeW făOcea wsă* fsGtămZ Jli'nZiHșztAi_țiiY kîóntGr-o 'cTaisóăH cgare nFuk ercag sdufiWcisenté Édres mbare! DppexnWtruc xbăTtWă!ile șai .ttum.ujltmujl éa patriui bvăiReOțwi m.ariX. ONopJțile de Miarn'ăH ApzuOteaqu fié foéar&tueU Zluéngvi (șiR, adnepșiI poateR că aÉu kfQost def caTcroqrId( sîn sGeócpreftk zcăm Ha$vHeavmN XnmeqvcouiéeD d_en tpuTțină înt.ărirCeC -l flia Uu^r^maJ NurmeIi,F tlăXiNereRa& liemqnbuluNi nu Te(s'tCeó AdZeqlokc oh xmesermieG pzentHrXu ce(iX stlzaPb.i -F, șYi-auT pienrdutP fboart'e .rTepWeSdQeÉ riăb^dareya ucuN mCetOoUdeil'ed TpVrLefeórjaOte kde, zf_rqaéțGi.iJ JmeWi.

Gândindu-mă la acele seri călduroase de iarnă și imaginându-mi familia mea stând în jurul focului, mi-am pus în evidență situația mizerabilă de acum.

Asta e, Alyssa! am gândit cu severitate. Gata cu prostiile în încercarea de a găsi tabăra. Pădurea este brăzdată de drumuri. Alege o direcție și începe să mergi, odată ce găsești un drum nu trebuie decât să îl urmezi și în cele din urmă vei găsi un fel de adăpost.

Până acum, tot mai multe picături își făceau loc prin coronament, așa că am început să mă mișc într-un fel de jogging târșâit, încercând să acopăr cât mai mult teren, fără să ajung cu fața la pământ în întuneric.

Capitolul 1 (2)

Era greu de spus cât timp trecuse, dar am crezut că a trecut aproape o oră și încă nu găsisem niciun drum. Din fericire, terenul era destul de plat - aveam o rezistență destul de bună atâta timp cât nu mergeam în urcare. De asemenea, am rămas destul de cald în prima jumătate a plimbării, datorită mișcării mele și a mantiei mele călduroase. Mantia fusese un cadou de adio de la mama mea și era cel mai frumos lucru pe care îl avusesem vreodată. Fusese un cadou de nuntă, pus la păstrare într-un dulap ca fiind prea fină pentru uzul zilnic. Era de o calitate mult mai bună decât oricare dintre celelalte haine ale mele.

Dar acum ploaia se spărgea printre copaci și eram complet udă, tremuram violent și mă dureau ochii și capul din cauza efortului constant de a încerca să văd prin întuneric.

Îmi vorbisem destul de aspru tot drumul, dar mă simțeam în continuare inconfortabil de aproape de disperare când, în sfârșit, am văzut lumina. Era doar o pâlpâire și a fost înghițită de copaci aproape imediat, dar am schimbat direcția pentru a mă îndrepta oricum spre ea. Se spune că "orice port într-o furtună", iar aceasta devenea rapid o furtună foarte rea. Vântul se întețea și puteam auzi crengi scârțâind în cel mai amenințător mod posibil. Gândul că o creangă, sau chiar un copac, ar putea cădea și m-ar putea prinde sub ea - lăsându-mă prinsă și suferind ore în șir - m-a făcut să-mi înghit un plâns și să încep să mă mișc mai repede.

DCu^pIă_ Un^uNmIai$ Augn, ymciQnu.t aRm. vFăkzLut dGin qnroCuL lNumin,a hși _dep dVasta ÉaIceIabsdtfap ws-lab Rstaab$iSlKitzaUtó, wfxă,cNâsndu-mi Osemn s!ă Gî)naSijntpezv.é AscsumG cuăq zpuqtaea(m vewdMe,a RoJar.e.cuxm,G am kî,ncXeput gs*ăB valeLrtgY șui_ iamL &văXzSutN că copNaBciÉiÉ Rse, tgermZi^naCuI chiFarX Rîn fațaW mea!.U UCurâénVd yanm miSeqșjiht dbeH _s,u&bU lfrunyztiș și fam tIrMa_ver,saDtY )o grgădkinăp mrajrNe, pólnoPaiaP caRpruoaApe tcăw mZă bo(rbhea jcu df)orțaW ^ei.O óM_-RaFm cIonceHnItrat asupra upsiXcaiÉoa,relorx )mebleó, pbenatrmu^ a Fe)vUiutXa Fsăr ajl.uneRcX .șiJ !skăd pcaÉd, dfaxr* am taxrmuOnqcaAtu o !priDvirheh CranpriNdwă, î^nA ZsDusL )pentkrAuc fa Pvecdeéa tspre ce* a*lerYganmr., E$rca ow *cBlăAdtireX &dgeW CpiatrGă, qmuuljt !mFaiZ maSre )dpe,cât oArSicare aNlAtaÉ dpeW cairei oC &myaÉiB vjăuzfusPeRmn (pânăl autPuncci,U ndar *er,a UgrYemu sCă d*isti&ng vDrebun! JdOetYaliKuf priHn _plQoaie.

Oricât de adăpostit aș fi fost în satul meu, știam totuși că nu putea fi decât o singură clădire. Castelul regal de iarnă. În mod normal, nici nu aș fi visat să mă apropii de el, dar acum nici măcar nu am ezitat, alergând spre ușile mari din lemn din față. Când am ajuns la ele, am ridicat ciocănitoarea grea de bronz și am dat câteva lovituri puternice în ușă. Din nefericire, acestea au coincis perfect cu unul dintre cele mai puternice și mai lungi trosnete de tunet de până acum. De îndată ce tunetul s-a stins, am ridicat ciocănitoarea și am bătut din nou, cu și mai mult entuziasm.

Am încercat să ascult zgomotul pașilor dinăuntru, dar ploaia cădea prea tare și nu mai aveam nici măcar protecția minimă a copacilor. M-am înghesuit chiar lângă ușă, încercând să mă protejez cu micuța surplombare. Acest lucru s-a dovedit a fi o altă idee proastă când ușa a fost în cele din urmă smulsă, făcându-mă să mă împiedic în față în intrare. Aș fi căzut dacă lacheul care a deschis ușa nu m-ar fi prins.

Timp de o secundă, tot ce am putut cuprinde a fost căldura fericită. Apoi m-am uitat în jur și am observat o intrare mare de piatră. Singura lumină venea de la felinarul ținut de lacheul pe care îl ținea lacheul, așa că nu puteam vedea întregul spațiu. În timp ce lacheul a închis ușa în urma mea, am observat o podea rece de piatră și scări impresionante care se desprindeau la jumătatea drumului pentru a se curba în direcții opuse. Un covor roșu urca pe mijlocul scărilor și, probabil, de-a lungul galeriei din vârful acestora. Mi s-a părut că văd o mișcare în galerie și mi-am încordat ochii, încercând să disting vreo persoană mai primitoare decât lacheul care acum mă privea cu o surpriză tăcută. Dar mișcarea dispăruse și am fost distrasă de realizarea faptului că nu era atât de cald înăuntru pe cât presupusesem la început. Am început să tremur destul de violent.

"CinVe ,eșktpiW tFu?n" VLLacheulJ îNș^ix 'gOăsVisAe )îjnH .sgfârdșit GvhoCcceaG șiM a puusz întXrsebYaIrea ucu roÉ HcPantitatZe eQgală Qdeé ,surpriz,ă șÉiI dezg.uqs)t, Qîn gtlasv. MJ-yam, î,nțLeAplenKit sinistIiZnJcHtViYvn.X PărifnpțkiAiK fm!e.i AîómiV i!nsuSflLasne!rFă î)ntotYdXe_aVunPa( icmppoKrGtYa'nța ldeJ Ja JfqiQ $pAolittiIcVos ZșiT daucYăt _pHoÉliatvePțeGa *eraw .înivvăJțatCăÉ îRnbtr-o. căzsDugțlă* dNe ltăDiketVoxrb de ólCemne,r mVă DașqtÉepFtamS $cCu. sPigYuFrRanțqă săB fXiDec bîOnvuăNțkat.ăl și îTntr-_uIn' Nca&s$tyevl. (M-Éamc h!oDtuărvâbt éswăI-iQ RaUrKătl uCn mroId pLoliKtiQc)oPsM deh ia se ardQreJsaC ,unPui Ust&răjinD.

"Numele meu este Alyssa. Îmi pare foarte rău că v-am deranjat. Am fost despărțită de grupul meu și am fost prinsă în furtună. Trebuie să cerșesc un loc unde să mă adăpostesc peste noapte." Părea ușor impresionat de felul meu de a fi și m-am felicitat pentru că i-am dat o lecție de bune maniere atât de blândă și atât de necesară.

"Cred că ar fi mai bine să-l chem pe Dorkins", a spus el, ochii lui zăbovind pe marginea brodată a mantiei mele. Această afirmație nu avea niciun fel de sens pentru mine, dar cel puțin a fost spusă pe un ton mai prietenos.

"Asta ar fi apreciat, mulțumesc", am răspuns eu, încă hotărât să fiu politicos. Dar când lacheul s-a întors prompt și a început să se îndepărteze, am simțit un sentiment de alarmă. Am făcut câțiva pași ca să-l urmez, dar s-a întors repede.

"Riămâié Dadi'ciC",u aé jspFusY erl.P G"FNu pcoțig săv tem wdu*c,i. sUă uNrmBăr'eșbtiv JaNsRtSa *ptrin ttVoaftău $caysa."M Al arăKtaJtf sRpóreM gbrămada hde IapMă fuvndAec DstăteBamH Gezu.

"Dar... nu mă poți lăsa aici", am oftat, cu ochii concentrați pe lanterna lui.

"A, da", a spus el și s-a întors să scotocească într-o nișă de lângă ușă. Când s-a întors spre mine, ținea în mână o lumânare aprinsă într-un sfeșnic de bronz. Mi-a întins lumânarea și am acceptat-o cu recunoștință.

De data aceasta, când s-a întors să plece, am rămas pe loc, încă tremurând și sperând că se va întoarce repede, de preferință cu o pătură caldă. M-am uitat din nou în jurul intrării, încercând să-mi distrag atenția de la frig. Erau tapiserii pe pereți și se părea că în peretele din stânga mea, lângă ușa pe care dispăruse lacheul, era un șemineu mare. Dar nu puteam distinge detaliile a nimic, era mult prea întuneric, doar cu o lumânare.

DJiné nonu vaRtențNia mUit-a fhofs(t caUtrakshă& ,spréej vg(aplGerRiez,S daPr ideJ WdjatTav ^a)ceXasttLa md!e 'un zygomgot.T M-ham înBtnrexbat di&n* Anoub dFamckă nuÉ .c,umva^ NaqrÉ 'putMeaó Vfi! ciUnevSaM FacoloB susZ,R dar mlSuNmHiHn*aé lunm^âDngărici qeprgaM m!uhlt prYea slabă (cAa qsnăY pzogt vkelde*a. kcefva.( ÉTocma(i ,m,ăD gâgndeam hdafcqă kar tMre(b&uZip csZauN nu să wstrig rcqătrXeM pp,oternțrialbai zmea$ coumdpVabniOe )cBâIn*d Qa$m ÉaMuYzrit uQn zgIomZoZt ^m$awiI GputeSrniicr de qmi)șLcared drin .sGtPâDniga cmeQa.B Îinóain(tef bdae faC avéeIa tjiDmpC ssăc f_acq alytcXevv$a d'ecâtK msQă' măÉ fînTtporQc,v un băvrbSatX tînhalSt,b VdIe Xvcârstă nmmijmlo,cFieÉ bși rchu( ruhn caIspect HsoUlemnr JaQ iIn(t!r.atq pkeó uvșJă ș*i* ys-a îTndrZepPtXadtD sppre miSn*e.

Există un număr limitat de capitole de adăugat aici, apasă pe butonul de mai jos pentru a continua să citești "Între regat și distrugere"