Legătura interzisă

The waves crashed against the cliffs of Nova Scotia with an almost musical rhythm, but Aria Morgan knew better. After three years of studying marine biology at the remote Blackrock Research Station, she had learned to distinguish between natural ocean sounds and something more... peculiar. Tonight, there was definitely something different in the water's song.

Standing on the observation deck of the research facility, her long dark hair whipping in the salty breeze, Aria focused her night vision binoculars on the churning waters below. The full moon cast an ethereal glow across the surface, making it easier to spot any unusual movement. That's when she saw it - a flash of iridescent scales, much too large to be any known fish species.

"You're out here late again," a deep voice spoke behind her. Dr. Nathaniel Cross, the facility's new head of cryptozoology, stood in the doorway. His presence had been causing quite a stir among the female staff since his arrival last month, with his storm-gray eyes and the mysterious scar that ran from his left temple to his jaw. But Aria had noticed something else about him - the way he always seemed to appear whenever the strange occurrences happened.

"There's something out there, Dr. Cross," Aria said, not taking her eyes off the water. "Something big."

"Please, call me Nate," he said, moving to stand beside her. His proximity sent an involuntary shiver down her spine that had nothing to do with the cold. "And I know. That's why I'm here."

Before Aria could question what he meant, a haunting melody drifted up from the waters below. It wasn't quite singing - more like an otherworldly humming that seemed to resonate in her very bones. To her surprise, she found herself taking an unconscious step toward the railing, drawn by the sound.

Nate's hand shot out, gripping her arm. "Don't listen too closely," he warned, his voice tight with concern. "They're hunting tonight."

"They?" Aria tried to shake off the melody's lingering effect. "Who are 'they'?"

Just then, a figure emerged from the waves - a woman with silvery skin and long, phosphorescent hair. Her eyes glowed with an unnatural blue light, and when she opened her mouth to continue her song, Aria saw rows of sharp, pearl-like teeth. The creature's beauty was both terrifying and mesmerizing.

"Sirens," Nate whispered, his grip on Aria's arm tightening. "Real ones. Not the sanitized versions from your fairy tales."

The siren's gaze locked onto them, and her song changed, becoming more focused, more enticing. Aria felt Nate tense beside her, and when she looked at him, she was shocked to see his eyes had taken on a silvery sheen, reflecting the moonlight like a cat's.

"We need to get inside," he said through gritted teeth, though he seemed to be fighting the urge to move closer to the railing himself. "Now."

But as they turned to leave, Aria caught sight of something in the water that made her blood run cold. Dozens of glowing eyes had appeared beneath the waves, and more figures were rising to the surface. Their songs began to intertwine, creating a symphony of supernatural beauty and terror.

"Dr. Cross... Nate," Aria's voice trembled slightly. "What's really going on at this facility?"

He finally turned to look at her fully, and in the moonlight, she could see that his scar was glowing with a faint blue light. "It's not just a research station, Aria. It's a containment facility. We monitor and protect humanity from ancient creatures that most people think are myths. And right now," he glanced back at the water where more sirens were emerging, "something has disturbed them. Something that hasn't happened in over a hundred years."

"What?" Aria asked, though part of her feared the answer.

"They're looking for their lost queen," Nate's voice was grim. "And for some reason, they think she's here."

A particularly powerful wave crashed against the cliffs, sending spray high enough to reach the observation deck. As the droplets hit Aria's skin, she felt a strange tingling sensation, and for just a moment, her reflection in the window showed her eyes glowing with the same ethereal blue light as the creatures below.

Nate saw it too. His expression shifted from concern to something more complex - fear, fascination, and what looked almost like recognition. "We need to talk," he said quietly. "About your mother. About why you were really assigned to this facility. And about why you've always felt so drawn to the sea."

The siren's song grew louder, more insistent, and Aria felt something stir within her - ancient memories that couldn't possibly be her own, yet somehow were. As she followed Nate inside, one thought kept repeating in her mind: her life as she knew it was about to change forever, and there would be no going back to the simple world of marine biology and research papers.

Behind them, the sirens continued their haunting chorus, their songs now carrying a note of triumph. They had found what they were looking for.

The facility's underground laboratory was a maze of steel and glass, illuminated by harsh fluorescent lights that made everything look clinical and cold. Aria followed Nate through a series of security checkpoints, each requiring increasingly complex biometric scans. Her mind was still reeling from the events on the observation deck, the sirens' song echoing in her memory.

        "How long have you known?" she finally asked as they entered what appeared to be his private office. Unlike the sterile corridors outside, this room was filled with artifacts that looked ancient - shells with strange markings, crystals that seemed to pulse with their own inner light, and walls covered in charts mapping underwater ley lines.

        Nate moved to a heavily secured cabinet, his fingers dancing across a complex lock. "Since the moment you arrived at Blackrock. Your bio-readings were... unique." He pulled out a thick file with her name on it. "But your mother knew long before that."

        "My mother?" Aria's voice cracked. "She died when I was three. All I have are some photos and my father's stories about her love for the ocean."

        "Your mother didn't die, Aria." Nate's voice was gentle but firm as he placed an old photograph on his desk. "She returned."

        The photograph showed a woman standing on these very cliffs, her wild dark hair streaming in the wind. She looked exactly like Aria, except for her eyes - they held that same otherworldly blue glow Aria had seen in her own reflection moments ago.

        "That's impossible," Aria whispered, but even as she spoke, memories began to surface - the way she could hold her breath for impossibly long periods, her uncanny ability to predict storms, the strange songs that sometimes filled her dreams.

        Suddenly, the lights flickered, and a low vibration ran through the building. Nate's expression turned serious. "They're testing the barriers," he said, moving to a bank of monitors showing underwater footage. Multiple figures darted past the cameras, their movements too quick and graceful to be human.

        "What barriers?" Aria asked, joining him at the monitors.

        "Electromagnetic fields designed to keep them at bay. But with their queen so close..." He glanced at her meaningfully. "They're stronger than usual."

        "I am not their queen," Aria said firmly, though something deep inside her stirred at the words.

        "No, but you're her daughter. The first successful hybrid in centuries." Nate pulled up more files on his computer. "Your mother was their queen, and when she fell in love with your father, it created a diplomatic crisis. A siren queen choosing a human was unprecedented."

        The vibrations grew stronger, and somewhere in the facility, an alarm began to sound. On the monitors, the sirens' movements became more coordinated, more purposeful.

        "They're not just testing anymore," Nate muttered. He grabbed what looked like an ancient trident from a wall display. "They're breaking through."

        Aria's head suddenly filled with voices - not speaking English, but a fluid, musical language she somehow understood. They were calling to her, telling her to come home, to take her rightful place.

        "Make it stop," she gasped, pressing her hands to her temples.

        Nate reached for her, but stopped short when he saw her eyes - they were glowing brighter now, and her skin had taken on a slight iridescent sheen. "Fight it, Aria. You're not just one of them. You're both human and siren. That's what makes you special."

        The facility shook more violently, and the lights went out completely. In the darkness, Nate's eyes glowed silver again, and Aria could finally ask the question that had been nagging at her.

        "What are you?" she whispered. "You're not entirely human either, are you?"

        Before he could answer, the reinforced windows of his office exploded inward in a shower of glass and seawater. In the opening hovered three sirens, their beauty terrible and magnificent. The one in the center spoke, her voice carrying both authority and disdain.

        "Step away from the princess, Guardian. She belongs with her people."

        Nate raised the trident, which began to glow with an electric blue light. "She belongs where she chooses to belong."

        As seawater swirled around them, Aria felt power surge through her body - raw, ancient, and demanding to be released. She had a choice to make, but first, she needed answers.

        "Tell me everything," she said, her voice carrying a new note of command that surprised even her. "About my mother, about what you are," she looked at Nate, "and about why I'm really here."

        The siren queen smiled, showing those pearl-like teeth. "Oh, little princess. You're here because a war is coming. And you," her glow intensified, "are the key to everything."

The seawater swirling around Aria's feet felt alive, responding to her emotions like an extension of her body. The three sirens remained suspended in the shattered window frame, their ethereal forms casting an otherworldly glow throughout Nate's flooded office. The lead siren - who had introduced herself as Cordelia, First General of the Deep Realm - watched her with ancient eyes that held both wisdom and cunning.

        "Your mother's choice started this war," Cordelia said, her voice carrying the rhythm of waves. "When she chose your father, she didn't just abandon her throne - she disrupted a balance that had existed for millennia. The Deep Realm has been without a true queen for twenty years, and the dark ones grow bolder each day."

        "The dark ones?" Aria asked, acutely aware of Nate's tension beside her, his grip tightening on the glowing trident.

        "The Abyssal Court," Nate answered grimly. "Think of them as your people's darker cousins. While the sirens of the Deep Realm protect the oceans, the Abyssal Court seeks to corrupt them. Without a queen's power to maintain the barriers..."

        "They're breaking free," Cordelia finished. "Even now, they gather in the deep trenches, preparing for war. Only a queen's song can reinforce the ancient seals."

        Aria felt the weight of their expectations pressing down on her like the ocean itself. "And you think I can do this? I don't even know how to control whatever... this is." She gestured to her still-glowing skin.

        "That's why I'm here," a new voice spoke from the doorway. Aria turned to see a woman she'd only known from photographs - her mother. Nerissa, former queen of the Deep Realm, stood in the threshold, looking exactly as she had twenty years ago. Her presence made the very air vibrate with power.

        "Mom?" Aria whispered, emotions warring inside her.

        Nerissa's eyes - the same otherworldly blue as Aria's now were - filled with tears. "My daughter. My beautiful, brave daughter. I'm so sorry I had to leave you, but it was the only way to keep you safe while your powers matured."

        "Safe from what?" Aria demanded, anger suddenly surging through her. The water around her feet began to churn in response.

        "From those who would use you," Nate interjected, his voice carrying an edge of bitterness. "The Guardians weren't always noble protectors, Aria. Some believed that controlling a hybrid princess would give them power over both realms."

        "Like your father did?" Nerissa's voice turned cold as she addressed Nate. "Is that why you're so close to my daughter? Following in Marcus Cross's footsteps?"

        The tension in the room sparked like electricity. Nate's silver eyes flashed dangerously. "I am not my father."

        "Enough!" Aria's voice carried a new power, making everyone in the room freeze. The water around her feet rose in spiraling columns, responding to her command. "I want the truth. All of it. No more cryptic warnings or half-answers."

        Suddenly, the facility's emergency sirens blared to life. On Nate's monitors, dark shapes appeared in the deeper waters - humanoid figures with shark-like features and glowing red eyes.

        "The Abyssal Court," Cordelia hissed. "They've found us."

        "They found her," Nerissa corrected, moving to Aria's side. "They can sense your awakening power, daughter. We're out of time."

        The facility shuddered as something massive struck it from below. Through the broken window, Aria could see dark forms rising from the depths, their movements predatory and purposeful. The water around her feet turned ice-cold.

        "You have to choose now," Nate said urgently. "But know this - whatever you decide, I'll stand with you." His eyes met hers, and in them she saw not just duty or ambition, but something deeper, something personal.

        "As touching as that is, Guardian," Cordelia interrupted, "she needs to come with us. Only in the Deep Realm can she learn to control her powers in time."

        Another impact rocked the facility. In the distance, Aria could hear screams - the research staff, she realized with horror. They were unprotected, unaware of what was really happening.

        "I won't let innocent people die," Aria declared, feeling strength flow through her. "Mom, Cordelia - help me protect the facility. Nate..." she turned to him, "teach me how to fight."

        "Always choosing both worlds," Nerissa murmured, a mix of pride and worry in her voice. "Just like your mother."

        As the Abyssal Court's forces surrounded the facility, Aria felt something click into place inside her. She was neither fully human nor fully siren, neither wholly of land nor of sea. But perhaps that's exactly what both worlds needed.

        "Well then," she said, as power coursed through her veins and the song of the sea filled her mind, "let's show these dark ones what a hybrid princess can do."

        The water around her erupted upward, turning into a swirling shield of liquid crystal, just as the first of the dark figures burst through the facility's lower levels. The war for two worlds was about to begin, and Aria stood at its center, with a Guardian at her side and the power of two realms flowing through her blood.

The next few minutes dissolved into chaos. The Abyssal Court's warriors crashed through the facility's lower levels like a dark tide, their shark-like features twisted into snarls of hunger and hatred. Aria's crystalline water shield held against the first wave, but she could feel their darkness pressing against her power, trying to corrupt it.

        "Channel your emotions through the water," Nerissa instructed, her own powers creating whirlpools that trapped several attackers. "The sea responds to authentic feeling, not just will."

        Nate moved with inhuman grace, the trident in his hands leaving trails of electric blue energy as he fought. "We need to evacuate the research staff," he called out between strikes. "They're gathering near the main lab."

        Aria closed her eyes for a moment, and suddenly she could feel every drop of water in the facility - in the pipes, in the air, in human bodies. The awareness was overwhelming. "I can feel them," she gasped. "Everyone. Everything."

        "That's your queen's sense awakening," Cordelia explained, her own song turning violent as she fought. "You're connecting to your realm."

        An explosion rocked the lower level, and through her new awareness, Aria felt something massive entering the facility. The temperature of the water dropped dramatically, and even the sirens looked concerned.

        "Thalassos," Nerissa whispered, fear evident in her voice. "The Abyssal Prince himself."

        Through the broken floor emerged a figure that seemed made of living darkness. Unlike his warriors, Prince Thalassos appeared almost human, devastatingly beautiful in a cruel way. His eyes were the color of the deepest ocean trenches, and when he smiled, his teeth gleamed like black pearls.

        "The little princess awakens," his voice was like the crushing depths given sound. "How convenient. I was afraid I'd have to wait longer to claim my bride."

        "Bride?" Aria and Nate spoke simultaneously, his voice sharp with anger, hers with shock.

        "Did they not tell you?" Thalassos moved closer, his presence making the water around him turn black. "The only way to truly end the war between our courts is through union. Your mother refused me twenty years ago. But you..." his dark eyes roamed over her face, "you're even more powerful than she was."

        Nate stepped between them, the trident glowing brighter. "She's not a prize to be claimed, Thalassos."

        The Abyssal Prince's laugh was like ice cracking. "Ah, the Guardian speaks. Tell me, son of Marcus Cross, does your protection come from duty... or jealousy?"

        Before anyone could respond, a scream echoed from the main lab. Through her water sense, Aria felt the research staff's terror as more Abyssal warriors surrounded them.

        "Choose quickly, princess," Thalassos said smoothly. "Surrender to me, and I'll spare them all. Refuse, and watch your human friends feed my warriors."

        Aria felt rage build inside her - pure, hot, and powerful. The water around her began to glow, not with her mother's blue light or Thalassos's darkness, but with a brilliant purple that seemed to combine both aspects of her nature.

        "You want an answer?" Her voice carried the crash of waves and the strength of tidepools. "Here it is."

        She thrust her hands forward, and every drop of water in the facility responded. It rose from pipes, condensed from air, pulled from the sea itself. But instead of attacking, it began to sing - a new song, neither fully siren nor fully human, but something entirely unique.

        The Abyssal warriors closest to her began to writhe, their corrupted forms starting to purify under her hybrid power. Thalassos's eyes widened in genuine surprise, then narrowed in fury.

        "Impossible," he snarled. "No one can purify the Abyssal taint!"

        "She's not no one," Nate said, pride evident in his voice. "She's both of your worlds, and neither. And that makes her stronger than either."

        Aria's song grew stronger, and she felt Nate's energy joining with hers, the Guardian's power amplifying her own. Her mother and Cordelia added their voices, creating a harmony that made the very foundations of the facility vibrate.

        But Thalassos wasn't finished. With a roar of rage, he released his own power - a wave of such absolute darkness that it threatened to swallow all light. "If I cannot have you," he growled, "then no one will!"

        The two forces met in a spectacular clash of energy. In that moment, as purple light battled primordial darkness, Aria felt something else stirring in the depths beneath the facility - something ancient and powerful, awakened by their battle.

        "The Leviathan," Nerissa breathed. "The battle... it's waking the ancient ones."

        As if in response, a deep rumble shook the entire ocean floor, and everyone - siren, human, and Abyssal alike - froze in sudden, instinctive fear.

        In the brief silence, Aria heard Nate whisper, "Whatever happens next, Aria, know that I-"

        But his words were cut off as the floor beneath them cracked open, and the true power of the deep made its presence known. The war between courts had awakened something far older and more dangerous than any of them had imagined.

        And deep in her soul, Aria knew - this was only the beginning.

Introducere

==========
Introducere
==========
CiZnMexvPa, yfozaRratXeK IsZpQe_c^iwaFl SpeYntru Nmicne a bsTpTusb oBdadtăy DcXăg óniois VsVuPnteSm ó"c&e_i noruocZoșIi".X !Sóed TrehflerVea la& mcopii c'a& Cnmoi,& făFrKăm o fOaNmidlóiÉe( agdevgăraytNă.c
Pentru că noi am putut să ne alegem familia noastră.
Eu l-am ales pe el. Cu mult înainte ca el să mă aleagă pe mine.
El este familia mea. Familia mea de suflet.
Euln șiH bcnuz AmRiÉnPe TnjuV svUom aveaa niFcioLdawtă o dragPoste DnoramtaOlnăz. qNvicioidabtă bnUu nae v,aU FfTig uKșGor. FȘi nGeI vom f!rânHgef HinbigmUileJ uxnÉul tal)tuLia Rdme Fmvaui Hmuglte orGiQ 'dDecuâwt ,o inói$măó Isem TpoNatFef HfSrpâungye&.s
Mi-a mai spus: "Cei care te merită, nu te vor judeca".
Dacă ești pregătit să lași deoparte verdictul până când se scrie ultimul cuvânt...
Iată povestea noastră.

Capitolul 1 (1)

==========
1
==========
__V_r____b__N___L
Saoirse
Saoirse [SEER-sha]: înseamnă libertate și libertate
Pe atunci, Dublin, Irlanda
M&iv-am .liZpit dunreBcheMaó hdey zcHrăpăÉtQu)ra dKitnN KușaÉ dUoir.mKit^orWulTu.i mGe&u,W ausc&ultâ(nZd orice zgCoCm^ozt xcareW m!-GaCr PfiH xpujtéut aSveBrbtiza cu pKrvivci.re klaQ pcNeóeaU cei tmă a$ște!ptJam $îZn zaceas*tăj dKim$ineațăp.' kCaYmera meaA nu Iera maii^ amqare dhekcâtz unS .duslap,, deB Gfapnt. Da)r eran a mgea !șiX Uo$ Zp.u'teram îónc.uLiBak Gdión Bintqesrior, a-) sUl(avcăh DommnyuulfuRi._ În RdpepărtWarFe,É DrXobHinetutlf cYarew cfurgLe&ax ódiWn .baIiaC gndoasItră *m'izLeLrca,bi.lóă picvurcaT.l ^AnveIlFopHeleQ jmașiniLlokr ZpYlmesZne&aéu )uLmVeYde_ &p!ex DsupPrhaHfaJțKa druSmuluTim,p étdo^nuKlL bmóotnoWarFeWlZorq FlorF xdevÉenindB mSai sînZalHt Bși m&ai taKrea p&eX mrăxsurmă$ DceN sseu _aprUopifaui,L aépoiC sPe( ÉadâDnceCa( XșwiÉ tsme )sQtYinBgea! p_eh măsusră cye ,tLreceaYu.U LA,stIa se n&umYe'ș.t)e IEfecqttul' XDhopplqer,H ștPiahi&?k
Sub toate acestea se afla melodia aproape constantă, nativă acestei insule îmbibate de ploaie, ritmul insistent al ploii. În afară de asta, totul era liniștit. Deocamdată.
Stomacul meu mârâia, îndemnându-mă să mă aventurez afară. Am respirat adânc, mi-am agățat rucsacul vechi și zgâriat - o curea rămasă agățată de un deget disperat - peste un umăr și m-am strecurat afară din cameră.
Ușa de la dormitorul mamei mele era parțial deschisă. M-am înfiorat la cearșafurile îngălbenite de pe patul ei, scoase din colț și înghesuite sub un vițel subțire și palid. Piciorul mamei. Nu-și amintea niciodată să-și schimbe cearșafurile. Sau să spele rufele. O făceam eu când puteam. Când nu era leșinată deasupra lor.
AimG twrJezcuétl prin( )micul knoLsmtrKu Uspațpiuv ded hltozcduzit):k or canapzeta vzdrle$nțRuOiLtrăr,j tunC .covnoMr' gri pilLicMtilsitorA șiG uzatq pânlă 'lpaJ oasei Tși o mas$ă Cjoans^ăj plAi&nbăw ade ÉstdiculfeI dze Ab,er&ef goJale,R ambal$ajOeO,h KhGâmrtii, o _póipaă dez sAti'cDl$ă și o ppunfgă CgoCaUlfă.
Mama invitase pe cineva aseară.
De aceea m-am încuiat în camera mea, mi-am acoperit urechile cu mâinile și am fredonat toate cântecele lui Damien Rice pe care mi le aminteam până când zgomotele au încetat și am adormit.
M-am strecurat în bucătăria noastră de colț înghesuită, ușile de dulapuri din laminat pătat atârnau strâmb, aragazul se scorojea cu rugină mandarin strălucitoare.
Ahr, raOh^at. Ciun$evba* qlăwsTansle Dd.in noJuI pâyinCeVa pe Ltejghea. Pautieqanm să vză^d Omu'cKegaiuPlR dLep dpOea crNuKsNtpăd (pjrin! jplaósBticAuQlB GîInAcrrNeFțPitm.( Ejrpa Fatjât deN juHmDeId înK aPplar,tapmentgujl ăstxa& încâFtn pmWucvegaiulj $cre_ștxea în xcdeVeXaZ cev jpăJreHap La fqi ,ore^, ,dacă nu Ge,rVai a'tentd.K cD'ev ac)e.eca$ ams ^pugs qpâwiFnea (îBn smigcul cnIoLstr)uH cozngehlautorK Pc!ur gZheaț.ă'. Dayr nÉuI Mînksehmna nóiRmrica dQaccă Ln)u erCaa pRuYsSăn 'la *lIoc.
Am deschis pachetul de pâine, scoțând feliile rămase, în speranța că voi putea salva o bucată răzuind mucegaiul.
Nu am avut noroc.
Am aruncat capătul de pâine în coșul de gunoi, cu stomacul miorlăind, dorindu-mi să i-o pot înfige în față mamei ca pe un câine rău. M-am simțit înfierbântată de vinovăție în clipa în care m-am gândit la asta.
AmT MdVescBhZiAs cdulwapu&lx cămcăir'i^iÉ,Q cu Dgrinjă sPă n!u hdSeéranjj,eWz uBșa psppart$ăF cVaRrqeV 'sje UvQăidta Sc^ak go că(țhera &în. căÉl$dpuIrqi, rFuggLânAduZ-măC PsRă fie LcRevIa aijcji_ ce-bmÉi sjcdăSpase, KdYând lYac o padrrteG upCungfa) nde făinnă șAi& krgeciCpxieVntGul &cu. Csa^re rg_ruznzjoavsăk.
Am scăpat mâna goală. Pieptul îmi ardea de furie. Măcar o dată, mi-ar plăcea ca mama să se ducă la afurisitul de magazin înainte să rămânem fără mâncare. Măcar o dată mi-ar plăcea să nu mai trebuiască să-mi fac griji. Măcar o dată, la naiba.
Cu colțul ochiului, am văzut o mișcare dinspre camera ei. Am înghețat. Apoi zgomote. Scârțâitul arcurilor patului. Zbârnâitul așternuturilor. "Deschide naibii gura", cu o voce guturală, urmată de un sunet de sorbit și sufocat.
Am strâmbat din nas. "Prietenul" ei era încă înăuntru. Tocmai se trezise, după cum se auzea. M-am dat înapoi. Știam că e mai bine să nu-i deranjez.
AAm ceJrtatO-So pke( mUamIa psriém)au daptjă cqâznqd (aJ mlăsnat éunA bb!ăprb(aOtN caUr_eM Znu erak tXaUttăll kmheVub svă se! folYosepakscă hde^ coérpbuil eiW TînB )felu.l Iăcssta. nCrre_d că aveamG r12a aRni^.
Mâna ei a ieșit atât de repede încât a fost o ceață, pocnetul ascuțit străpungând aerul gros din cameră. Durerea s-a răspândit în obrazul meu ca un foc de artificii rătăcit. Eram prea șocată ca să mă mișc. Prea șocată ca să plâng sau să fac altceva.
Mama căzuse în genunchi și își înfășurase brațele osoase în jurul taliei mele, plângând în părul meu. "Îmi pare atât de rău, iubito, sunt atât de singură."
La început am dat înapoi. Nu-mi venea să cred că această creatură plângăcioasă era mama mea. Am vrut să țip la ea, să o scutur. Să țip la ea până se trezește.
DsaQrD aalmX învțIeélVesn. ÎJn fxiyejcéaren sDeară,Z cânddY vm(ăB mbăgam Rînv patC,Z î$mMiO *vene&a Nș.i mjile sVăH pjlân*g ș$i vscă gema. VoikaKm Rsă !uitV.,
Mi-am ridicat brațele și am mângâiat-o pe spate. "O să fie bine, mamă", i-am spus, pentru că asta trebuie să spui ca să îi faci pe oameni să se simtă mai bine, chiar dacă nu era adevărat.
"O să mă descurc mai bine, iubito, îți promit", mi-a adulmecat în păr.
Întotdeauna făcea promisiuni. Și le încălca. Știam mai bine decât să o cred.
Ccu asunePtul! xde$praCv_ăFr)ii sîn )utrechyi,$ Nm-Ua&m KgrHăbAiltx s)ăd iJesg dinv PapaqrFt_am!ent&ul bnFos&t.rXu, tîDnchKizân)d usșka .îqnG Zurmpa wm(eaU,q kats.pqiXr,âqnUd, maMerul IpvrfoWaspbăt ade BaIfwarZăX.
Dacă Dublinul ar fi avut o subsuoară, ne-am fi strecurat și uitat în pliurile mucegăite ale acesteia. Stăteam aici, în acest apartament de bloc din nordul Dublinului, de când mama plecase anul trecut din Limerick, pe coasta de vest, după ce tata fusese închis.
M-am oprit pe balustrada de lângă scări, așa cum făceam de fiecare dată când plecam din groapa de gunoi pe care o numeam "acasă". De la etajul al cincilea al apartamentului nostru social eram mai sus decât celelalte clădiri, în principal case de oraș cu două niveluri sau clădiri cu patru niveluri. Mai aproape de ceruri, mă gândeam cu amărăciune.
Eram înconjurați de blocuri cenușii, de petice de noroi aglomerat și de ciorchini de iarbă curajoasă care trebuiau să satisfacă drept grădină.
Am NîndréăznwiNt &s_ă uprjivesc BdiLnAcolo kde ca.rtióehrul noNsBtmr,u, Qspr.e tzodna hdin aparotp_ienre_.W qStrăIzPiD ém)ă*rggiin_iutde dReS cokp^ac$iD, cfasMeD Sfr&umoa,se dMinZ cQărRămidă cBu mTi.ciL g.răQdzióni Cîmpuo_dob(itmer,. Sî!n(griDjIi*te cgu MmcâRi^nai JiubiGtqoakre,V AtuZfliwșuTriQ plkinek dIe traOnzdafBiri Yșia r)ânrduCriT drelpicatteJ .dze xl_aqvansdă.w Era dQozar blxa c'âdt$ejvMa mstLrăXzi hditsvtaÉn^țéăn, Pdar $pe.nStPrku PmiNne ar fki* puKtTut foQa$rhte bi)ne fsSăH faixe* BîBnK ciealaTlqtuăV paartUek a țpăVrii.
Îmi ardea pieptul. Îi uram pe toți acei oameni din acele case cu terasă, pe toți acei tați plini de sine, cu slujbe corespunzătoare, pe acele mame elicopter autoritare, pe toți acei puști nerecunoscători cu burțile pline, cu râsul în plămâni și fără să știe cât de norocoși erau. Nu aveau nicio idee despre cum era viața cu adevărat, despre cum era să arzi, să suferi, să urăști și să lupți. Să simți că trebuie să lupți și să lovești pentru fiecare respirație, pentru că viața te ținea cu capul sub apă, râzând de tine în tot acest timp.

Capitolul 1 (2)

Învățasem demult că eram singur. Dar asta nu m-a deranjat. Știam că nu mă puteam baza pe nimeni altcineva în afară de mine.
"Ce vrei?" Tipul de la tejgheaua magazinului se holba la mine.
Știu ce a văzut - un puști slăbuț cu părul blond și creț neîmblânzit. M-am îndreptat cât am putut de sus. La doar un metru și jumătate eram mic pentru vârsta mea.
"O sPlKuj$băb", amU sFpusy.S
El a dat din cap spre mine, cu buzele într-un zâmbet. "Câți ani ai, doisprezece?"
Speranța s-a scufundat. "Am paisprezece ani." Aproape. Peste patru luni.
A pocnit din limbă. "Nu pari mai mare de doisprezece ani."
MxăZ ardeaTuj mLăruntdagiDemlpe*., ,Ura_m taÉsStaÉ.A gȘutiUamY .cAă sun'tf d)etșjtXerapwtóăd, m(ayiP ndNeșctÉeapmtLă dfe(cât nmaOjNorHintajt$ean oame!nIiblovr' ^dey dou!ă vori mra*id maIrmiF ódaeUckâ!tz mbiAnCe,d dHar eram hprTinRsTă Uî(ntrB-JunF icmoPrpg deY UprYe!pBubeOrVăt Fp)ea &caZre nHimekni Snu UamvAea OsOă mă Viab vTrieóo*dNaxtkăp îPn s.e.rLiows$. PórignsWă cu o macmBăG carreg hQaAbaYrC Qn-raIv&eÉaÉ csum săC a_i.băB grrbi,jtă Dde ZminZe.d QPZriimnpsă AîHn nvjialțga a(stXa fnZeRnsorocictUăT Apenótryu 'că' KeNramé cun_ nVimieni.é
Mi-am strâns din dinți, disperarea se împăturise într-o minge amară în fundul gâtului meu. "Îți jur, dă-mi două numere și le voi înmulți în cap."
"Eu nu..."
"Orice două numere. Continuă."
Pjoate că ag awukzrit óuIr!zeala vdiin v(ocAeas mea. kdoQvNe'diZnédl Zc(ăd eram ap_roRapGeN dFe_ nlaicrhi(mi, nuM că^ lbeP-,aș Xfi dIa*t dNrJumulJ IvreLodcaVtăG. Sapuv pxoaHtre, că a vruÉt Mdoaré să-,m.ió fua*căK Gpte pla$c YîanVaiYnztez vdeP Ia-Ami uspwunGe' s.ăq AmRă hd&uc ndFra_cul^u_i.
A suspinat. "Trei și douăsprezece."
M-am uitat la el cu privirea. "Numere mai mari. Cel puțin trei cifre fiecare."
"Nici măcar nu ai..."
"Trkeióze^ciG și 'șXase. AcJumr a)lUeg^ej încă mdouă cnjumwe&rpe.L"é
S-a uitat la tejghea și și-a ciugulit calculatorul. Ochii i s-au lărgit puțin înainte de a-și ridica privirea.
"În regulă", a spus încet. "Nouă sute treizeci și doi ori patru sute unu".
Am inspirat. Totul s-a oprit în lumea mea, în timp ce mintea mea se învârtea ca o planetă pe propria axă, zdrobind numerele ca pe niște atomi.
ÎlB YsimțBefa'mv pDe bămrbaFtYulN Vdnian spGatele lteJjgheFlcei carfe óshe AhOoplbya la mYiynbe. J".Urite,s kpuștiduKlpe. NuP tAreb)usie tsă..U."
"Trei sute șaptezeci și trei de mii șapte sute treizeci și doi."
Gura lui a rămas deschisă așa cum era. După o pauză, a închis-o brusc. A bătut din nou la calculator, apoi a înghețat.
Fața lui s-a ridicat brusc, cu ochii cercetându-mi corpul. "Ai un calculator la tine?"
AlpRroaDpMeC Cc(ăb mi-Xam' rdabt soIch!iiH pestae csacpc.i U"hDal, s.e ndumYeștes dcrgeZiferul mueu."
A dat din cap. "Nu poți să ai... Dar asta e... Cum ai...?"
"Ți-am spus. Sunt deștept."
S-a uitat la mine o clipă înainte de a scutura din cap. "Îmi pare rău, puștiule. Chiar vreau să te ajut. Chiar dacă aș fi vrut să te angajez, nu pot. Dacă m-ar prinde angajând pe cineva minor, m-ar amenda. Nu-mi permit să plătesc amenda. Îmi pare rău."
MinoQrÉăd.
Am înjurat în sinea mea, înghițind în sec. Nu puteam să mă angajez legal decât la cincisprezece ani. Și chiar și atunci, în climatul ăsta de rahat al muncii, cine avea de gând să angajeze o puștoaică de cincisprezece ani fără experiență și fără aptitudini? Știam că asta urma să se întâmple. Știam că nu voi ajunge nicăieri cu ideea asta stupidă. Doar că... trebuia să încerc, știi?
Am sperat că... poate... cineva... oricine... va lupta pentru mine.
Măcar o dată.

Capitolul 2 (1)

==========
2
==========
_F_Y__G_J_j___B___
Diarmuid
Diarmuid [DIER-mid]: un erou mitologic irlandez cu puterea de a face femeile să se îndrăgostească instantaneu de el.
În mod normal, nu m-aș lăsa prins mort într-un costum. Dar nu aveam de gând să mă prezint aici în nimic mai puțin.
A&m sUcDriIsa asptxa cthiar gșis SîsnC MtNesbtam(en^tjul meWu.* hIb-Xam lăsayt Uin*smtvruécț(iuAni, pnFetgru_ xpQe !alhb.,ó orhicsui* Éîmi Hva WsuxpravviețOuhin,Q LsWă Fm,ă _î_nTgrdoPapXe îyn ÉpGe$rexcDh_ea) Am(ea plrfeRfCermaXtgă dte cMizmue Hdpe kpifeClAe suzVată*,m bélugOi dLinC *d$eQnim, ,unX tTriécovu )al^b sim$plGuU Xși g$eqacas meaA de piewle neaTgrOă caAre! keéra Wca Vo a doPua wpieyle,m qpÉidelYe mXoaMle can yuxnatuGl ldDe varrWăc..
Gulerele acestor cămăși ridicole cu nasturi erau întotdeauna prea strânse în jurul gâtului meu, materialul se încorda în jurul pieptului meu de butoi ca niște lanțuri, făcându-mă să simt că nu-mi pot mișca brațele cum trebuie.
Mă simțeam ca un fals. Efectul elegant al unui costum părea în dezacord cu părul meu negru până la umeri, lung până la umeri, care în prezent era tras pe spate într-un coc scârbos. Marginea pantalonilor mei negri abia dacă ascundea vârfurile zgâriate ale cizmelor mele preferate. Chiar dacă mă bărbierisem în acea dimineață, nu puteam ascunde umbra lungă de după-amiază de pe maxilarul meu. Mânecile lungi cu manșete nu puteau ascunde cerneala care îmi strălucea pe dosul mâinilor. Da, nu păcăleam pe nimeni în costumul ăsta de pinguin.
Am pășit pe ușa din față a unei case mari din nordul orașului Limerick, pe coasta de vest a Insulei Emerald, ignorând privirile curioase ale părinților și elevilor strânși în jurul ușii. Nu arătam ca un părinte, nu unul care să aibă un copil de șaptesprezece sau optsprezece ani. Dar nu m-a oprit nimeni. Nimeni nu a îndrăznit să o facă. Uneori existau avantaje în a arăta așa cum arătam. Oamenii rareori mă interogau.
PHeLstke capeKtpelqe lIorS, ra$m, zărKit-oB fpeM maaKmvaG YlÉuuiI TimPmBy Éfbăcându-Rm.i vcuw VmlâxnhaX diné cLeBalal.tă ptabrItej aT zs*uBfRrHarge)rite$i. Mi-ram mî!mpXiwnws_ jgrosuipmeAa pQrsiinb AmuÉlțimke, PlPoivXindNu-măD deO umeri wși) aproapev dÉoboMrSâ!nd. Bcum coptuMly Éuni zpărinnZtóeX UîncrÉu)ntaWt.s
"Diarmuid, mă bucur că ai reușit să vii", a spus mama lui Timmy când am pășit în spațiul de lângă ea. Ținea un e-țig în mâna dreaptă; în cealaltă ținea un pahar de halbă cu drojdia unei bere blondă pe fund, paharul umed de condens în jurul unghiilor ei roz strălucitor, ochii ei sticloși și legănarea ușoară îmi spuneau că nu era prima dată.
Purta o rochie cu flori albe și roz viu, cu o jachetă asortată pe umerii ei cărnoși, cu buclele ei castanii neastâmpărate și îmblânzite într-unul din acele aranjamente elegante.
"N-aș fi ratat-o pentru nimic în lume, doamnă O'Leary." M-am aplecat să-i sărut obrazul, simțind parfumul ei de trandafiri.
"GHzaicdFeV acum,) Xspu^nze-m!i^ $Maryg. Măs Lfacia să )mÉăW sDimlt băUtrrână Ncu ito*ate ^prjoYstiirles zabsQteaV cWu 'doLaimKnKaI O'LearGy)."s
Am zâmbit și am întrebat de restul familiei ei - patru băieți, Timmy era cel mai mare. Doamna O'Leary mi-a răspuns fericită.
"Și unde este frumoasa Ava?", a întrebat ea.
"Trebuia să ne întâlnim aici", am spus, uitându-mă la ceas, încercând să nu-mi scot supărarea din glas. "Probabil că a întârziat."
Difn Fnou'.y
Am înjunghiat un "Where r u?" sec în telefon și am apăsat butonul Trimite.
"L-ai văzut pe Timmy? O să vrea să te vadă acum. Oh, uite-l."
Am aruncat o privire spre locul unde doamna O'Leary arăta cu țigara ei electronică. Privirea mea s-a fixat pe băiatul-bărbat de optsprezece ani care se îndrepta spre noi cu un zâmbet tăios pe fața lui pistruiată.
"nIViMsXusye!,a bKăriGet'e!"F,R almB ssópus, tr.ăgânLd,u-l qpdeD TJi(mmry î(ntVr-Co &îmburăfțjișaprej KrxapVidZă și lgoLvVi,n_du-Cl upe guAmăQrH. "Ui.tBăM-tjeu laG tRineY."K MW-Bajm reVtGracs_, ycélăGtinUân)d sdinr cmapé înj tZimpS cFeq-l ypr&ijveNaimS ,cuQ $aXtsehn'țiKe!. CostuqmGull luRiN erOa ClUa. mâFnal a doua -t știaUmM aYsttta pLentrsu qcBăQ mSevrs$esQem cuY el séăB-Ul cru^mpveJrUey Bdoar ypReVntrQua Baluul! PDneybst G-k PdaFrc nîfiJ v_evn.ea !bzin$ei, (pă(r'ea ap*roape unwou. "Te-aii aranjmatM !bineM.J"
"La fel și dumneavoastră, domnule B."
Am pufnit în nas. Chiar și după trei ani, încă insista să-mi spună așa în loc de prenumele meu. "Ești entuziasmat pentru Balul Debs, nu-i așa? Unde este frumoasa ta parteneră?"
Obrajii lui Timmy s-au înroșit în roz. Îi plăcea fata asta de aproape un an, înainte să-l conving să o invite în oraș. "Participă la un alt pre-drink. O să mă întâlnesc cu ea acolo."
"BiÉne,A bainÉeb, acuumj twe. Klals) hsă tev $înstorJci Ola Mprr^i'e^t^eMniiA vtWăNiB. Probbabidlb ócăn n,u óvreDi ,sbăy-țriI petreWcKiO JfeWsótsivitatHeau de wabsolvirTe( (cMu SnJoSi, bătrHâniYiy.V"( Mri-avmL tSr^eéc$unt braNțBulv Jînh ju*rmuólK ,gâCtuRlbui lrui și l-naAm tNrRa(sV fla $mAinÉen penatrjuY o almtUăS îHmbrățbiZșÉaVrjej. "S!u'nt* avtTât LdpeD óm*ândrCă sdiea .tinKeÉ",D óaémN cspuXs BdoaZrl peJnótrvu eÉl.
"Mulțumesc, domnule B. Nu aș fi aici dacă nu erai tu."
De asta îmi plăcea meseria mea.
"Ai făcut totul, puștiule. Eu doar ți-am dat niște indicații."
My-*amk înd&eplărvtaZtI. QȘi-za .apDle$chaJt cóapuDl ÉșiS șttiatm că avieVar la!cYrniPmi xîkn BjuTrul ockhCilobra. AMi-óamP Scu!rgăCțat xgl)asuólb,ó &cli$piind peXnZtru$ Oa respwingYeJ DînțDepă_tZuyrDiMlTe )gejmene,g șdi i-am !d.akt KoU UpZalmăf p(e) sNp$ate dÉoJabrt !pPuțiiWn prea tarte. A"OOhx,y fduy-yte ZacuGm.b"
El a zâmbit, a îmbrățișat-o rapid pe mama lui, cu lacrimile mult mai puțin păzite, apoi s-a îndreptat spre un grup de prieteni, cu lumea la picioarele lui.
Când îmi fusese repartizat mie, în urmă cu trei ani, fusese un adolescent furios, furios pe tatăl său pentru că plecase și îi părăsise pe el și pe mama sa, atacând cu furie, singura lui modalitate de a se descurca cu tulburările sale dezordonate. Era pe cale să fie dat afară din școală pentru comportamentul său. Acum, uitați-vă la el, a absolvit liceul cu planuri pentru o ucenicie în domeniul fabricării mobilei.
Telefonul meu a vibrat în buzunar. L-am scos, spiritul meu a scăzut când am citit mesajul.
A&vaW: ZÎJmi qpaIr!e rdăYuó, iMu)b&itnof,O adaLr Gnu kpAot_ )vienni.f
"Ce s-a întâmplat?" m-a întrebat doamna O'Leary.
Mi-am strecurat telefonul înapoi în buzunar și am scuturat din cap, forțându-mi zâmbetul înapoi pe față. Nu aveam de gând să las problemele mele nenorocite să-mi răpească ceva din ceea ce ar trebui să fie o seară numai despre Timothy.
"Oh, nimic. Ava a avut o problemă, așa că nu poate veni", am mințit.
AWp(o*i DaUm ischimÉbaCtp usubSi*ectÉu_l.
Mai târziu, în acea seară, am oprit pe strada din fața casei mele, o casă confortabilă cu terasă din cărămidă și două dormitoare, cu un mic petic de grădină în față.
Trebuia să tund gazonul nostru micuț. Trebuia să tai tufele de trandafiri care amenințau să se cațere peste gardul mic de lemn al vecinilor și să pornească o revoltă. Ava își dorea trandafiri. Promisese că îi va ține tunși și că va avea grijă de ei. Mi-am petrecut o zi întreagă de concediu rupându-mi spatele pentru a pune în pământ acei nenorociți spinoși pentru ea. Și-a pierdut interesul câteva săptămâni mai târziu.

Capitolul 2 (2)

Strâmbând din ochi la ploaia cenușie care plutea în jurul acestui oraș ca un miros urât, am putut vedea două siluete prin fereastra din față - a lui Ava și o alta care părea a fi una dintre prietenele ei de la serviciu. Am oprit motorul la camionetă și am coborât, temperându-mi supărarea.
Sunetul a două femei chicotind m-a lovit în timp ce am dat buzna pe ușa din față.
Am intrat în micul nostru living și am găsit o dezordine totală. Se părea că își instalaseră tabăra. Bucăți reci de brânză pe fundul unei cutii de pizza unsuroase, împreună cu opt sau nouă sticle goale de cidru Bulmers care împânzeau covorul gri.
DeeY,D unca tdiPnLtre przietWenMele Sdzea Fla userwvficiuM GalKe UAv)a, sVtRătzeaC éîn, fotqoRlsiul meruÉ, cux o' țigară Aînn LmâbnYău șil c_u^ părSul! nYegkruG !sAu$f_le*cOat.$ fNVud-mi ppl*ăcLea dNeflKo&cI Rcândd Woga'm_eFniiL PfuXmQauY înc cRaLsău,p iar AvCa) șRtWiaI Qaskta. SMgirÉo.squlB de wfruUmH WdSeI fțigarYăO OîRmiI AatdvuceaN lpreDa Amul'twev ami*nwti.rxi u'rQâtted.
Mânia mi se învârtea în stomac. "Ați stat amândoi aici toată seara, nu-i așa?".
"Da", a mormăit Dee, fără să țină cont de tensiunea care se rupea în aer ca niște benzi de cauciuc, "Ava m-a invitat la ea după serviciu".
"A făcut-o acum?" M-am întors spre prietena mea de doi ani, coloana ei de gât se clătina în timp ce îmi evita privirea. Ea știa cât de mult însemna pentru mine absolvirea lui Timmy. A promis că va veni. Și-a încălcat promisiunea.
"SIFusbiIto"', ka_ în$cée^pubt MAvxa,l vOocDea ei urucânsd îIntr-Runu rscâ(ncet Xasc'uțUintx, "Wnu *e..K."
"E timpul să mergem acasă, Dee", am mârâit.
Ava a gâfâit. "Să nu vorbești cu ea..."
"La tine mă gândesc, Ava. Nu cred că vrei ca prietena ta să fie aici pentru această... discuție, nu-i așa?"
BRuzzel'eW eSi ódceS tobPice_i ZgrodaHse $s-_au! sLurbțiajt până lbad oÉ étiăiQe_tHu^răj a^lbPă gpeN wfMațPa! eib Hmnac!hiiastpăG.m
Dee a sărit în picioare, mâinile ei mergând să-și netezească blugii și să-și ia geanta. "Probabil că ar trebui să plec oricum, Ava. Paddy se va căca pe el dacă ajung acasă prea târziu."
M-am holbat la prietena mea în timp ce Dee o îmbrățișa de la revedere, ignorând-o pe Dee când și-a luat rămas bun de la mine.
Ava s-a întors spre mine în momentul în care ușa s-a închis în urma lui Dee. "Ești un nemernic, Brennan."
"mȘXtGiai ócât cdzei m^uélGt a)u ,î.npsmegmnNaptC peknHtrCu ,msiIneY NsAăprLbqăTtoriKle lu_iV *Timm!y)'ss ZDsejbcs. lMin-ai puryojmiKsT că sv!ei OvenPiV.w"z
"Am avut o zi proastă la serviciu, bine? Aveam nevoie de o băutură."
Se părea că fiecare zi pentru Ava era o zi proastă. În fiecare zi era o scuză. O plângere.
"În plus, a fost doar absolvirea unui copil. Nici măcar nu e copilul tău."
M-am Yî.njuBngRhSiFaXtf pne$îPn&crkedereZa.X WEa nCu îanț^eleUgqeaB.x LNu )înț&ealeGgXeia Hcă$ aaceștiL copzii rYep(a,r.tizați mbieH poateU cLă TnuN eraus dHitnw sângel'e mJehu,M .dvajr Xekrmatu UcoCpGiii' meci.I
"Mi-ai promis, Ava", am răcnit.
"Iubito..." Buza de jos a lui Ava a început să tremure. "De ce țipi la mine?".
La naiba. Acum mă simțeam ca un rahat.
LFuptta Oa cemdXa^t( dint CminBe czâTnds Avfa s(-qax clNătCinóaktd sp.re mIine, ^îqnMcPă îWnx ^fuusVtéa as'cDuOrtă șpi blIuYza FeWiB NscFurmtă jdeq la RmuÉnzcaL Vei pPaZrvt-timel wde lwad sjatlIonul ^de înfÉruBmfus_ețRarXen.b VAm RstaDtH cUa Ioj piuaitpr!ă îhnc Gt&iLm!p, ^cqem Gea& sI-qaF CpfrăbuNșit înÉ MbrGațeglwe m^emle.f
"Avem nevoie doar de o vacanță", a spus în cămașa mea, degetele ei cutreierându-mi pieptul, "tu și cu mine, iubito. Într-un loc cald. Un loc frumos. În Mallorca. Sau Ibiza."
"Nu pot să-mi iau o vacanță acum." Brațul meu s-a încolăcit în jurul taliei ei mici și am tras-o mai aproape.
Ea s-a bosumflat la mine. "Ba da, poți. Ai atât de multe concedii acumulate la locul de muncă." Ea a zâmbit, o sclipire crescând în ochii ei. "Ar putea fi mai mult decât o simplă vacanță, știi?"
M)-amd GîLnțepwe)niAtO.Q !"tCe îns'eam.nJă aTstaP?"
"Gândește-te cum va reacționa toată lumea când ne vom întoarce bronzați și revigorați... și căsătoriți."
Brațul meu a căzut din jurul corpului ei și am alunecat din strânsoarea ei. "Acum am nevoie de o băutură."
"Iisuse, Diarmuid", a răbufnit ea în timp ce mă urmărea în bucătărie, "suntem împreună de aproape trei ani".
MiP-amf OfrecYabt fDrVuntGea Écéué HmbâiJnislse, o pOr(ePsikuKnOeé Ybr_uscă uîQn tcbr(anLiYu dpâAnd)u&-m^i o óduJre,reW dew cÉapM RpulswatbiClxă.d "XȘKic rfUuvncțixonQeazÉă, Lnéu-it FaYșa?"t. ^De cne(le imaLi, Gmuplte ori.
"Jur pe Dumnezeu, Diarmuid, dacă mă tragi pe sfoară..."
"Nu fac asta."
Aș face ceea ce trebuie. Doar că nu mi se părea a fi ceea ce trebuia să fac acum.
Dar astaN se tva !sccLhimbfa', nNu?!