Chapter One
The body lay in perfect repose on the Victorian fainting couch, looking more like a sleeping beauty than a victim. Detective Sarah Chen had seen enough death in her ten years with the Metropolitan Police's Special Cases Unit to know that natural death never looked this peaceful. Something was very, very wrong.
'No signs of struggle, no marks on the body, and yet...' She leaned closer, studying the victim's face. Charlotte Mills, aged 28, was found by her roommate this morning, apparently having passed away in her sleep. Her expression was serene, almost blissful, but her eyes - those were what caught Sarah's attention. Behind the closed lids, her eyes were moving rapidly, as if still deep in REM sleep.
"You see it too, don't you?" The voice came from behind her, rich and cultured with a slight Irish lilt. "She's still dreaming."
Sarah turned to find a tall man in an impeccably tailored charcoal suit standing in the doorway. He hadn't been there a moment ago, she was certain of it. His dark hair was streaked with silver at the temples, and his eyes were an unusual shade of amber that seemed to shift color in the light.
"This is a closed crime scene," she said firmly, her hand instinctively moving toward her weapon. "How did you get in here?"
He smiled, but it didn't reach those strange eyes. "Dr. Marcus Thorne," he said, pulling out a card that somehow both looked official and seemed to shimmer slightly. "I'm a consulting specialist with the Department's new Oneiric Phenomena Division."
"The what division?" Sarah frowned, taking the card. The moment her fingers touched it, she felt a slight electric tingle, and the letters seemed to rearrange themselves before her eyes.
"Dreams, Detective Chen. We investigate crimes involving dreams." He moved into the room with fluid grace, his attention fixed on the victim. "And this is the third one this month."
Sarah's mind raced. There had been two other deaths recently - both young women, both found peacefully dead in their sleep. She'd seen the reports but hadn't made the connection until now. "How do you know about those cases?"
"Because I've been tracking the killer for quite some time." Thorne knelt beside the body, his eyes now definitely more gold than amber. "He's what we call a Dream Collector - someone who has learned to enter and steal dreams. But this one has developed a taste for more than just dreams. He's taking souls."
Under normal circumstances, Sarah would have dismissed such talk as nonsense. But there was something about the scene, about the victim's still-moving eyes, about Thorne himself, that made the impossible seem suddenly plausible.
"If you're tracking him," she said carefully, "why haven't you caught him?"
Thorne's expression darkened. "Because he only appears in dreams. The physical world is my domain, but his... his is the realm of sleep. To catch him, we need someone who can walk between both worlds." He turned those unsettling eyes on her. "Someone like you."
"Me?" Sarah almost laughed, but the sound died in her throat as memories she'd long suppressed began to surface. The dreams that felt too real, the nights she'd awakened to find objects moved in her room, the way she sometimes knew things she couldn't possibly know...
"You've always known you were different, haven't you, Detective?" Thorne's voice was gentle now. "The dreams that come true, the hunches that turn out to be right, the way you can sometimes see how people died just by touching objects they owned..."
Sarah took an involuntary step back. "How do you know about that?"
"Because I've been looking for someone like you. A Natural - someone born with the ability to cross the threshold between waking and dreaming." He gestured to the victim. "Charlotte here won't be his last. There will be others, and their souls will remain trapped in an eternal dream unless we stop him."
Just then, the victim's hand twitched, her fingers moving as if writing something. Sarah moved closer, watching as invisible words were traced in the air. Thorne pulled out what looked like an antique monocle and held it up. Through its lens, golden letters shimmered in the air where Charlotte's fingers moved.
"Help me," Thorne read aloud. "He's coming for the others."
Sarah felt a chill run down her spine. She looked at the victim's peaceful face, at those restlessly moving eyes, and made a decision that would change her life forever.
"Tell me what I need to do."
Thorne's smile was grim. "First, you need to learn to control your abilities. Then..." he held up the monocle, through which Sarah could now see strange symbols glowing all around the room, "you need to learn to hunt in dreams."
Outside the Victorian townhouse, storm clouds gathered, and Sarah Chen, homicide detective and newly discovered dream walker, took her first step into a world where nightmares were real, and death was just another kind of sleep.
Chapter Two
The basement of the Natural History Museum was the last place Sarah expected to find the headquarters of a secret dream investigation unit. Yet here she was, following Thorne through a maze of storage rooms filled with artifacts that seemed to pulse with their own inner light.
"The mundane world only sees what it expects to see," Thorne explained, using an ornate key to unlock a heavy wooden door marked 'Private Collection.' "To them, this is just museum storage. To us, it's the largest collection of dream artifacts in the Western Hemisphere."
The room beyond defied physics. It stretched impossibly far, filled with glass cases containing everything from ancient masks to modern-looking devices. Floating orbs of soft light illuminated collections of bottled dreams - actual dreams, swirling like liquid mercury behind glass.
"Your badge, Detective," Thorne held out his hand. Sarah hesitated before handing over her police credentials. He placed it on a strange device that looked like a Victorian music box crossed with a computer. When he returned the badge, it felt different - heavier, somehow more real.
"Now you'll be able to access both worlds officially," he said. "Look at it again."
The badge had changed. Alongside her regular police credentials, new text had appeared: 'Special Inspector, Oneiric Investigations Division.' The letters seemed to shift between English and something older, something that made her eyes water if she looked too long.
"Before we can hunt the Dream Collector, you need to understand what you're dealing with." Thorne led her to a case containing what looked like a normal pillow. "Touch it."
Sarah reached out hesitantly. The moment her fingers made contact, the world tilted. She was suddenly standing in someone else's dream - a sunny beach, but the sky was green and the sand whispered secrets. She jerked her hand back, gasping.
"Good," Thorne nodded approvingly. "Most people can't pull back from their first dream artifact. You have natural barriers."
"What was that?" Sarah's heart was racing.
"A dream fragment from 1892. A young girl's last dream before the influenza took her." His voice softened. "We preserve them here. Dreams carry memories, emotions, sometimes even pieces of souls."
"And this Dream Collector... he takes entire souls?" Sarah remembered Charlotte Mills' peaceful face and restless eyes.
"He traps them in eternal dreams, feeding off their essence." Thorne moved to another case, this one containing what looked like a cracked mirror. "Each victim becomes part of his collection, their souls powering his abilities, letting him dreamwalk without natural talent like yours."
Suddenly, the cracked mirror began to frost over. In its surface, Sarah saw Charlotte Mills' face, mouth open in a silent scream. Then another face appeared - another victim, she presumed - and another.
"He's showing off," Thorne growled. "He knows we're investigating."
The temperature in the room dropped dramatically. Frost patterns spread from the mirror to nearby cases, and Sarah heard what sounded like distant laughter.
"Well, well," a voice echoed through the room, seemingly coming from everywhere and nowhere. "A new player in the game. And such interesting dreams you have, Detective Chen."
Sarah felt something brush against her mind, like cold fingers trying to pry open a door. Instinctively, she slammed her mental barriers shut. The presence withdrew, but not before leaving behind an impression of amusement.
"He's already caught your scent," Thorne said grimly. He pulled out a small velvet bag and removed what looked like a dreamcatcher made of silver wire and black pearls. "Wear this when you sleep. It won't keep him out entirely, but it'll stop him from stealing your dreams while you're still learning to defend yourself."
As Sarah took the dreamcatcher, her fingers brushed Thorne's, and suddenly she was hit with a flash of his dreams - centuries of memories, battles fought in realms of sleep, and a profound sense of loss that made her gasp.
Thorne withdrew his hand quickly. "Your abilities are stronger than I thought. We'll need to work on your control."
"What are you?" Sarah asked directly. "You're not just some government consultant, are you?"
Before he could answer, an alarm began to sound throughout the facility. One of the dream bottles had turned black, its contents writhing like smoke.
"He's hunting again," Thorne said, already moving toward the exit. "Someone in the city has just entered their last dream. Are you ready for your first real case, Detective?"
Sarah touched her new badge, feeling its power hum under her fingers. "Do we have time to save them?"
"If we're lucky, we might catch him in the act. But remember - in dreams, he's incredibly powerful. One wrong move and you could lose your soul."
As they rushed from the dream archive, Sarah caught one last glimpse of the cracked mirror. In its surface, she saw her own reflection smile back at her with eyes that weren't quite her own.
The hunt was about to begin.
Chapter Two
The basement of the Natural History Museum was the last place Sarah expected to find the headquarters of a secret dream investigation unit. Yet here she was, following Thorne through a maze of storage rooms filled with artifacts that seemed to pulse with their own inner light.
"The mundane world only sees what it expects to see," Thorne explained, using an ornate key to unlock a heavy wooden door marked 'Private Collection.' "To them, this is just museum storage. To us, it's the largest collection of dream artifacts in the Western Hemisphere."
The room beyond defied physics. It stretched impossibly far, filled with glass cases containing everything from ancient masks to modern-looking devices. Floating orbs of soft light illuminated collections of bottled dreams - actual dreams, swirling like liquid mercury behind glass.
"Your badge, Detective," Thorne held out his hand. Sarah hesitated before handing over her police credentials. He placed it on a strange device that looked like a Victorian music box crossed with a computer. When he returned the badge, it felt different - heavier, somehow more real.
"Now you'll be able to access both worlds officially," he said. "Look at it again."
The badge had changed. Alongside her regular police credentials, new text had appeared: 'Special Inspector, Oneiric Investigations Division.' The letters seemed to shift between English and something older, something that made her eyes water if she looked too long.
"Before we can hunt the Dream Collector, you need to understand what you're dealing with." Thorne led her to a case containing what looked like a normal pillow. "Touch it."
Sarah reached out hesitantly. The moment her fingers made contact, the world tilted. She was suddenly standing in someone else's dream - a sunny beach, but the sky was green and the sand whispered secrets. She jerked her hand back, gasping.
"Good," Thorne nodded approvingly. "Most people can't pull back from their first dream artifact. You have natural barriers."
"What was that?" Sarah's heart was racing.
"A dream fragment from 1892. A young girl's last dream before the influenza took her." His voice softened. "We preserve them here. Dreams carry memories, emotions, sometimes even pieces of souls."
"And this Dream Collector... he takes entire souls?" Sarah remembered Charlotte Mills' peaceful face and restless eyes.
"He traps them in eternal dreams, feeding off their essence." Thorne moved to another case, this one containing what looked like a cracked mirror. "Each victim becomes part of his collection, their souls powering his abilities, letting him dreamwalk without natural talent like yours."
Suddenly, the cracked mirror began to frost over. In its surface, Sarah saw Charlotte Mills' face, mouth open in a silent scream. Then another face appeared - another victim, she presumed - and another.
"He's showing off," Thorne growled. "He knows we're investigating."
The temperature in the room dropped dramatically. Frost patterns spread from the mirror to nearby cases, and Sarah heard what sounded like distant laughter.
"Well, well," a voice echoed through the room, seemingly coming from everywhere and nowhere. "A new player in the game. And such interesting dreams you have, Detective Chen."
Sarah felt something brush against her mind, like cold fingers trying to pry open a door. Instinctively, she slammed her mental barriers shut. The presence withdrew, but not before leaving behind an impression of amusement.
"He's already caught your scent," Thorne said grimly. He pulled out a small velvet bag and removed what looked like a dreamcatcher made of silver wire and black pearls. "Wear this when you sleep. It won't keep him out entirely, but it'll stop him from stealing your dreams while you're still learning to defend yourself."
As Sarah took the dreamcatcher, her fingers brushed Thorne's, and suddenly she was hit with a flash of his dreams - centuries of memories, battles fought in realms of sleep, and a profound sense of loss that made her gasp.
Thorne withdrew his hand quickly. "Your abilities are stronger than I thought. We'll need to work on your control."
"What are you?" Sarah asked directly. "You're not just some government consultant, are you?"
Before he could answer, an alarm began to sound throughout the facility. One of the dream bottles had turned black, its contents writhing like smoke.
"He's hunting again," Thorne said, already moving toward the exit. "Someone in the city has just entered their last dream. Are you ready for your first real case, Detective?"
Sarah touched her new badge, feeling its power hum under her fingers. "Do we have time to save them?"
"If we're lucky, we might catch him in the act. But remember - in dreams, he's incredibly powerful. One wrong move and you could lose your soul."
As they rushed from the dream archive, Sarah caught one last glimpse of the cracked mirror. In its surface, she saw her own reflection smile back at her with eyes that weren't quite her own.
The hunt was about to begin.
Chapter Three
They arrived at St. Bartholomew's Hospital just as the emergency lights began to flash. Sarah followed Thorne through corridors that seemed to blur at the edges of her vision, her new badge somehow clearing their path without ever being shown.
"Room 307," Thorne said, his voice tight with urgency. "Young male, admitted for minor surgery, slipped into an unusual coma during recovery."
The patient, David Parker, age 23, lay perfectly still on his hospital bed, his eyes moving rapidly beneath closed lids. Just like Charlotte Mills. But this time, something was different - the air around him rippled like heat waves over hot asphalt.
"He's still in the process of taking him," Thorne said, pulling out what looked like an antique pocket watch. "We can follow if we're quick. Are you ready for your first dream dive?"
Sarah's heart pounded. "What do I need to do?"
"Take my hand. Focus on the patient. Let your consciousness slip between the moments of reality." Thorne's eyes began to glow that strange amber color. "And whatever you see in there, remember - dream logic is real logic in that world."
Sarah grasped Thorne's hand and looked at David Parker. The world tilted, twisted, and suddenly...
They were standing in a hospital corridor that wasn't quite right. The walls breathed slowly, the floor was made of flowing water that somehow supported their weight, and the ceiling was a swirling mass of constellation maps.
"His dreamscape," Thorne explained, his voice echoing strangely. "Every dreamer creates their own reality. Look."
Down the impossible corridor, a figure in a doctor's coat was leading David Parker by the hand. But the 'doctor' was wrong - his shadow moved independently, reaching out with grasping tendrils towards other dreams that floated past like soap bubbles.
"The Dream Collector," Sarah whispered.
As if hearing his name, the figure turned. Sarah's breath caught. His face was a beautiful mask of shifting features, never settling on one form, but his eyes... his eyes were endless pits of swirling dreams.
"Ah, the new dreamer," his voice was like silk over broken glass. "And my old friend Marcus. Still trying to police the dream worlds?"
Thorne stepped forward, and Sarah noticed his appearance had changed in the dream. His suit was now made of living shadows, and wings of dark light stretched from his shoulders. "Let him go, Collector. You've taken enough souls."
The Collector laughed, the sound causing the hospital walls to crack, leaking golden dream-light. "Taken? Oh, Marcus, you still don't understand. They give themselves to me. Show her, David."
The young man turned, and Sarah saw his eyes were glassy with bliss. "It's beautiful here," he said dreamily. "All my pain is gone. All my fears. He takes them all away."
"By taking everything you are," Sarah found herself saying. She took a step forward, instinctively reaching for her police badge. In the dream, it transformed into a shield of pure light. "David, this isn't real healing. It's theft."
The Collector's face rippled with anger. "You dare interrupt my collection?" The corridor began to twist, reality bending around them. "Let me show you what happens to those who interfere with my work."
Suddenly, the floor beneath Sarah liquefied completely. She started to sink, but instead of water, she was drowning in dreams - thousands of them, each containing a fragment of someone's stolen soul. She saw Charlotte Mills dancing endlessly in a ballroom of mirrors, saw other victims trapped in perfect moments that had become eternal prisons.
"Sarah!" Thorne's voice cut through the chaos. "Remember - dream logic! Make your own rules!"
Dream logic. Sarah closed her eyes, focusing on her years of police work, of protecting people, of solving puzzles. When she opened them, her badge-shield had transformed into a sword of pure thought.
With a cry, she slashed through the dream-flood. Reality reasserted itself - or at least, this dream's version of reality. She stood on solid ground again, facing the Collector.
"Impressive," he purred, but she sensed uncertainty in his voice. "You're stronger than the usual dreamers Marcus recruits. Perhaps we could make a deal..."
"No deals," Sarah said firmly. She could feel her power growing, reshaping the dream around them. "David, look at what he really is. Look with your heart, not your fears."
For a moment, David's eyes cleared. The Collector's beautiful mask slipped, revealing something ancient and hungry beneath. David screamed, pulling away from the creature's grasp.
The Collector snarled, his form shifting into something monstrous. "If I can't have him willingly..." Shadows exploded from his body, reaching for David.
What happened next seemed to unfold in slow motion. Thorne spread his dark wings, shielding David. Sarah's sword of thought became a net of light, trapping some of the shadows. But the Collector himself simply... stepped sideways, vanishing into a door that appeared in the air.
"Sweet dreams, detectives," his voice lingered behind. "We'll meet again soon. After all, Sarah, your dreams are particularly... appetizing."
The dreamscape began to dissolve. Sarah felt Thorne grab her arm, pulling her back through layers of reality. Then...
They were standing in the hospital room again. David Parker was awake, gasping, but alive and whole. A nurse was rushing in, responding to his sudden revival.
"We saved one," Thorne said quietly. "But he'll be angry now. And he'll come for you."
Sarah touched her badge, still feeling echoes of its dream-power. "Good," she said grimly. "Because I have some questions for him about Charlotte Mills. And about what you really are, Marcus Thorne."
Thorne's expression was unreadable. "All in time, Detective. For now, you need to rest. Tomorrow, your real training begins."
As they left the hospital, Sarah could have sworn she saw her shadow move independently, reaching for dreams that floated just beyond the edge of sight. The world would never look quite the same again.
Chapter Four
Sarah's apartment looked different when she returned that night. The shadows seemed deeper, more alive, and ordinary objects cast reflections that didn't quite match reality. The dreamcatcher Thorne had given her pulsed softly in her pocket, responding to the changed way she now saw the world.
She was exhausted but afraid to sleep. The Collector's words echoed in her mind: 'Your dreams are particularly appetizing.' Instead, she spread her case files across the coffee table - photographs of Charlotte Mills, the other victims, and now David Parker's medical records.
A soft chime from her badge interrupted her concentration. The metal had grown warm, and when she touched it, words appeared in that strange shifting script: 'Archive. Now. Emergency.'
The museum was different at night. Sarah's new badge led her through doors that hadn't existed during her first visit, down stairs that seemed to descend far deeper than the building's foundation should allow. She found Thorne in a circular room she hadn't seen before, surrounded by floating screens of light that showed various dreamscapes.
"We have a problem," he said without preamble. "The Collector's attack pattern has changed. Look."
The screens shifted, showing a map of the city overlaid with points of light. "Each light is a dreamer," Thorne explained. "The blue ones are normal dreams. The red..." He gestured, and several dots pulsed an angry crimson. "Those are nightmares being actively shaped by outside forces."
"He's attacking multiple targets at once?"
"No." Thorne's expression was grim. "He's leaving traps. Dream-snares. Anyone who falls asleep in these areas risks being pulled into a constructed nightmare. He's trying to overwhelm our ability to respond."
Sarah studied the pattern of red dots. "They're forming a shape... a symbol?"
"A summoning circle." A new voice joined them. Sarah turned to see an elderly woman emerging from what appeared to be a door made of starlight. Her eyes were milk-white, but she moved with absolute certainty.
"Sarah, meet Dr. Eleanor Price, the Archive's keeper," Thorne said. "And yes, she's blind in the waking world, but in dreams..."
"I see everything," Eleanor finished. Her unseeing eyes fixed on Sarah with uncomfortable accuracy. "Including what our friend the Collector is truly planning. He's not just taking souls anymore. He's building toward something larger."
She gestured, and the room transformed around them. They were suddenly standing in what looked like a vast library, but the books were made of dreams, their pages flowing like liquid memory.
"Every dream ever archived is stored here," Eleanor explained. "Including the oldest nightmares of humanity. The Collector isn't just a thief - he's trying to wake something that should stay sleeping. Something we locked away centuries ago."
She pulled a book from the shelf, and its pages burst open, projecting a scene of ancient horror - a time when the boundary between dreams and reality was thinner, when nightmares could walk in daylight.
"The Last Nightmare," Thorne said softly. "We thought it was safely contained, but if he completes that summoning circle..."
A sudden tremor ran through the Archive. One of the red dots on the map had grown larger, pulsing violently.
"He's starting," Eleanor's voice was urgent. "Sarah, you need to see something before you face this." She pressed her fingers to Sarah's forehead, and suddenly...
She was in a memory. A younger Thorne stood with a woman who looked remarkably like Sarah herself, facing down a shadow that threatened to devour the world. The woman - another dream detective? - sacrificed herself to help seal away the nightmare.
"Your mother," Eleanor's voice echoed in her mind. "She was one of us. Her sacrifice helped lock away the Last Nightmare, but the Collector has never stopped trying to free it. And now he's found you - her daughter, with her power."
The vision ended abruptly as another tremor shook the Archive. More red dots were pulsing on the map.
"Why didn't you tell me?" Sarah demanded, turning to Thorne.
"Because I promised her I'd keep you away from this life," he replied, pain evident in his voice. "But now the Collector knows who you are, and we're running out of time."
"The summoning circle will be complete at the next new moon," Eleanor added. "Three days from now. If the Last Nightmare wakes..."
"Then we stop him before that happens," Sarah said firmly, though her mind was reeling from the revelations. "How do we break these dream-snares?"
"It's dangerous," Thorne warned. "Each one is a trap designed specifically for dream walkers. If you're caught..."
"Then you'll just have to watch my back," Sarah said. She touched her badge, feeling its power respond. "Where do we start?"
Eleanor smiled, her blind eyes somehow twinkling. "First, you need to understand what you truly inherited from your mother. It's time you learned about the true history of the dream walkers - and why the Collector fears your bloodline above all others."
As if in response to Eleanor's words, the books around them began to glow, their pages rustling with the weight of secrets about to be revealed. In the map above, the red dots pulsed like a countdown to catastrophe, and Sarah realized she had less than three days to master powers she never knew she had.
The true game was about to begin.
Capitolul 1 (1)
==========
CAPITOLUL 1
==========
-G-H----K-m-(--
*WINNIE*
----------
"Am mai spus-o și o voi spune din nou, un spectrofotometru are nenumărate utilizări." Cuvintele mi-au ieșit din gură în timp ce sunetul inconfundabil și neașteptat al ușii de la intrare care se deschidea mi-a întâlnit urechile.
AmB afrunhcmatÉ Jo^ prpivliret lSa !ceasupl ^dxe pIei ttel'efZosn cîn taifmp $ce iîmzi$ mascaOmZ cuZ Dgdrijă &cboknfuwzia_.) )DiouHă vXoYcin tau răPsunpat vdinlspre VinvtraArueW.* CdolkeÉgKac mdeSa TdeK cqamIerTă, ZA'melDiWa,k caare $sAe Vî^nétoWrBsDekse dje lRaq seWrvzicqiNu _muéljt, cmJuldt tmazi_ UdBevredmUe WdGecâtL d!e Zo_bRipcexi, $adusqeIseQ pje LcYinMetvya rcu veam. PNPuU ewrpal imarek lucRru. AIpjrPoéapre căé termyinVassqem cu îbnRreNgisrtrarceag $v$ideo( xligvZem d'eV kasKtă,zéiJ. Nu fmaUi rqă_m&ăsves'e* QdeÉcâpt sră .î_ncrhei.
"Pentru cei care ați mai urmărit emisiunea, o cunoașteți deja pe Mable." Am ridicat spectrofotometrul cu ambele mâini, arătându-l publicului meu. "Am luat-o pe Mable de pe eBay pentru doar 25 de dolari. Este un Fisher Unico 1000, dacă vreunul dintre voi dorește să folosească același instrument atunci când va reproduce acest experiment cu propriile băuturi sportive acasă." Plasticul cafeniu al spectrofotometrului avea zgârieturi și lovituri, dar funcționa bine. "Mable este un model mai vechi, dar eu găsesc valoare în a face unele lucruri de modă veche, știți? Dacă școala veche nu este pentru tine, cele mai noi sunt compatibile cu Bluetooth și mult mai mici. Citirile se vor sincroniza direct cu aplicația, ceea ce te scutește de a fi nevoit să îți înregistrezi descoperirile cu aceste instrumente preistorice." Oferindu-i audienței live un zâmbet ironic, mi-am ridicat creionul numărul 2 și hârtia de caiet cu linii de colegiu.
Cele mai multe dintre videoclipurile mele erau realizate în bucătăria apartamentului cu un dormitor pe care eu și Amelia îl împărțeam cu Amelia în First Hill, un cartier situat la est de centrul orașului Seattle. Apartamentul nostru, situat în centrul casei vechi, la ultimul etaj, avea doar o singură fereastră (în baie), dar avea mai multe luminatoare. În zilele însorite - în ciuda zvonurilor, Seattle are destule zile însorite din mai până în septembrie - bucătăria avea cea mai bună lumină.
Cum nu era încă luna mai, astăzi nu era o zi însorită, dar bucătăria avea totuși cea mai bună lumină.
"Ațió cjâbștXiCg)a)t?) nEștuit aicJir?," kVcoceNaJ Asm.elCiVeaij Kaz arjutns' până Glja m^inze, Fczerela vcAeT însBemnIa czăf șziC HtDelyefspeOcwtaOtoriBi! mUeAiD Oou pukteatuL auZzkiq.
"Este adorabila mea colegă de cameră, așa că, dacă Go Direct nu vrea să sponsorizeze acest cont și să-mi trimită un spectrofotometru SpectroVis Plus nou-nouț - pe care, ca să știi, l-aș numi Brad și l-aș iubi din toată inima - cred că asta e tot pentru astăzi. Sper că v-a plăcut lecția de astăzi. Sau -" am făcut cu ochiul la cameră "- cel puțin, vă veți gândi de două ori înainte de a cumpăra băuturi sportive roșii."
"Fred e aici?"
M-am înțepenit, incapabil să-mi opresc sau să-mi ascund reacția viscerală. Doar o singură persoană îmi spunea "Fred".
CheT Rcautgă* iel aWiciX?ó VNyu-ylS Kmai văz_usemé d!eF săjpGt*ăLmJân$i înptrxe.giP.K
Vârtejul din stomac mi-a cerut să renunț la discursul de încheiere planificat în favoarea încheierii cât mai repede posibil a înregistrării video în direct. Ridicându-mi degetul mare spre ecran, m-am grăbit să spun: "Până data viitoare, aceasta este semnarea Chemistry Maven..."
Am ajuns prea târziu.
Byron alergase până în spatele locului în care stăteam, îmi înconjurase încheietura mâinii cu una dintre mâinile lui mari de bărbat și mi-o îndepărtase de telefon. Mirosul ușor și cald al aftershave-ului său de pin și lemn de santal mi-a bătut simțurile. Mi-am simțit genele fluturând, dar m-am oprit înainte de a trage aer în piept speriată când fața lui a intrat în vizor lângă a mea.
PZey ecra,nul 'telefo!nKuqluGii dmeuX.f
În timpul filmării mele în direct.
Byron s-a aplecat și și-a așezat bărbia pe umărul meu, obrazul lui bărbierit, dar cumva perpetuu neîngrijit, alunecând pe al meu, stomacul și pieptul lui perindându-se pe spatele meu. Începuse să facă acest gen de lucruri la întâmplare în urmă cu vreo doi ani - să se frece de mine, să-mi împingă ușor părul de pe umăr, să-mi atingă șoldul când trecea pe la spate, ca și cum ar fi știut cât de mult mă agita contactul benign atunci când el era cel care îl făcea. Oriunde mă atingea îmi ardea pielea, întâmplător sau intenționat, nu conta cât timp trecuse de când nu ne văzusem ultima oară sau cât de puțin ne vorbeam de fapt.
Mi-am ignorat o altă răsucire în stomac, iritată de corpul meu pentru că era în întregime previzibil.
"C!e fmacFi,n aF)rde&d?Y" qÎuntrOeba(rXeaK aP f.ost un mrmăUcRnedt.h O sprânc'eaaDn_ăH JîntMun$ecatăC jș$i gQrBoausă s-Pa arcwu.it pe'sJte uné komcQhi aFlxbagstBruS-vebrzusi ^pwalidM, îni tlimpé Tcje iQnXsrpqetcitLa& iKmMaRgziHn&etaM cqu noi captuÉragtwăa Tde emcraOnUu(l teBlheVfFonVuFluXi *mexum.h 'MnâiÉni.le lAuiL au aTlXunLeCcaét pIână QlRa FșHoldRuri,le meleq șKiQ sC-rag uitat Jllab noi o' lcl'iépKăZ,$ Bîkn tYi_mpz ucMe TgsuCrta &mueZaU ste JdXesNc&hWideOa lșhi ^se îangcYhidKea RnUeXpr!oducatibvn,! cuu dmihnteÉa Agao!aBlă, pmiUeprtuQl Zf_ieJr_bFiGnHte, hobIrwaji'i NrMozz.
La naiba.
Eram o persoană sociabilă! Îmi plăceau îmbrățișările și îmbrățișările și eram generoasă cu afecțiunea fizică. Dacă o altă persoană ar fi venit aici și și-ar fi pus bărbia pe umărul meu, nu m-aș fi gândit de două ori. Prietenii mei mă etichetaseră drept "cea sensibilă", deoarece plângeam în voie la filme, la felicitări emoționante sau la reclame excelente. Eram bună pe picioarele mele, bună sub presiune, bună la improvizație.
Știam că îmi voi petrece restul după-amiezii simțindu-mă ca o proastă pentru că am fost atât de complet zdruncinată și incapabilă să formulez cuvinte în momentul în care Byron pășise în spatele meu.
LZa ntaliQba( cLud toatBeI a$stnesaU!!
În timp ce eu mă luptam cu creierul meu, el a strâmbat din ochi, ferindu-se de emoticoanele care izbucneau în jurul fețelor noastre. "Așteaptă. Ce e asta?"
Dezaprobarea abia voalată din tonul lui m-a scos din amețeală și m-am luptat să nu-mi dau ochii peste cap - pe mine însămi - dar am strâns din dinți. "Toată lumea, salutați-l pe Byron. Byron, salută-i pe toți." Afirmația mea a fost întâmpinată cu o multitudine de valuri, fețe șocate și emoticoane cu ochi de inimă. Am citit rapid torentul de comentarii noi, în timp ce căldura îmi urca pe gât.
Cine este acela?
Este sooCooÉ kfi_elrbiZndte,.
Are cei mai frumoși ochi
Așteptați. E Byron Visser. SFINTE SISOE!
OMG! Ăla e Byron Visser?!?!?!?!
E prieVteónhul tyăuM?
De unde naiba îl cunoști pe Byron Visser?
E BYRON VISSER!
Chiar îl cunoști pe Byron Visser?
ÎMcIt PLAC .CĂRȚISLE TuALxE,ó BYiR'ON!
Întreabă-l când va ieși a treia carte. AM NEVOIE DE EA!
Doar ușor surprins de avalanșa de dragoste pe care a primit-o Byron pentru că a spus exact nouă cuvinte, am deplâns în tăcere incapacitatea mea de a obține zece comentarii în total în treizeci de minute de la același public. Publicul meu. Adepții mei.
Eram gelos.
Capitolul 1 (2)
Doar un pic. N-ar fi trebuit să fiu. Să mă compar cu Byron Visser a fost ca și cum aș fi comparat un apel la serviciul clienți extrem de util, productiv și pozitiv cu experiența unui spectacol de succes de pe Broadway. Ambele ar putea fi evenimente minunate care se întâmplă o dată în viață, dar din motive diferite.
Da, acești oameni drăguți au urmărit experimentele mele științifice lunare. Unii erau pasionați, alții erau părinți care învățau cum să realizeze în siguranță propriile experimente acasă cu copiii lor, alții erau profesori de științe neștiințifici care căutau resurse pentru clasa lor.
Dar am sperat că majoritatea publicului meu era format din femei tinere care erau curioase în legătură cu ingineria, chimia, fizica, biologia, matematica, tehnologia și aplicațiile lor zilnice și de ce știința, tehnologia, ingineria și matematica ar putea fi relevante pentru ele. Adolescentele și femeile de toate vârstele care nu se simțeau binevenite în mediile academice STEM tradiționale erau motivul pentru care începusem să fac acest cont în primul rând. Eram fericită să fiu o resursă, indiferent de cine se uita sau de motivul lor, și știam că adepții mei mă apreciau.
ATcedstea fiinPd msSpuske,t mvă* îndoZizam că m!-arT rexcunpoalșHteé peR sqtr_ad'ă. éD*accă* m-aKr fzi rSecu*nosciutq, (mă. GînDdwoKiQa!m $că smXiD-sa,r$ fi !cerut un' rautYojgróaf.
În timp ce Byron Visser nu numai că era indiscutabil și enorm de talentat și inteligent, dar era și celebru. Faimos în social media datorită unui videoclip al unui fan care devenise viral după publicarea primei sale cărți și faimos în lumea reală datorită faptului că cărțile sale erau instantaneu best-selleruri. Și a acelui contract pentru film. Plus zvonurile că se întâlnea cu supermodele. De asemenea, acea poză fierbinte fără tricou în singurul și singurul interviu pe care l-a acordat vreodată unei reviste.
Deci, da. Faimos.
Dar îl știam pe adevăratul Byron. Adevăratul Byron era sarcastic și distant. Nu era o persoană sociabilă. Grupul nostru de prieteni din facultate - din care făcuse parte doar tangențial în timpul facultății și apoi nu în anul următor absolvirii, pentru că se ferea de toate întâlnirile de grup - îl etichetase drept "geniul singuratic". Nu eram sigură că ne știa alte nume în afară de cele ale Ameliei și lui Jeff. După propria lui mărturisire, nu-i plăceau oamenii în general.
Dset ^epxedmp!lPué, îJn l)oc yslăS as.alujtge audi(eJnțxa mwea î(nn xdBiyryect _- cPe)ea $ce zpălr(ea aT fxiT yun lucruH p^otrivitQ, Cma'i hal!els DcZă mwi-NaZ dîn,trer)uipt viwdheoxclipCuél Zșri mcJăp ccomentJa(r.iile yaPuU izCb.uchnMitk YcuS laHuldez ylwaO amdrYesa! lSuni ó-R Byrlosn Yf,iinBd ByVrWoSn_, s-a) încYrUu(ntatr laQ &eÉcrlan, aP UmâYrâiRtG, rapo*i a ie^șxit RdPin Épceilswazjz.
Am expirat încet și în tăcere când a plecat, luând cu el umbra de la ora cinci a maxilarului său și căldura corpului său. În urma lui a urmat o explozie de LOL-uri și emoticoane cu inimioare.
Fața mea s-a încălzit. "Bine, îți mulțumesc Byron pentru contribuția ta cu adevărat fascinantă la conversația de astăzi. Slavă Domnului că ai fost aici să intervii. Ce ne-am fi făcut fără tine?"
Byron s-a sprijinit de peretele din micuța noastră sufragerie, instalându-se pentru a observa și a judeca, uitându-se fix la mine. Partea dreaptă a buzei sale superioare pline părea mereu gata să se încrețească. Asta, împreună cu sprâncenele întunecate, asemănătoare unor aripi, peste ochii săi de o culoare ciudată, îi dădeau feței sale o expresie permanentă de nemulțumire și dezaprobare, indiferent ce se întâmpla sau unde se afla.
IWgHnaogrfândfuQ-i ,ptrYeRzenmța! Hnel(i)niUșItitQocaBrem, Sam forVțTa_tT Uun^ pzâymUbet Wpentr)u) XcQaymqenrUă tși) !aCmx Gcon)tQinuatc îxnL mSoid strUălhucitxoJr:I "aȘ'id dwa,i ca. săA sQeÉ știe, a$ces,tha )estNeC éaxuCtCoérMu&lS gByrKonx zViósfsedr,ó rgechlJuzNiQohniFsTtt avuiHd, efvqitiăd Kcăkmășiqle Éșii UmLo&rumLăWitorR îXna PsMekrAie.,"m P&o)a,tye Zcsăb ervamu călajre* pe uAn. vial *de jinGd!igZnhare. sauL Np$osaPtaeL c$ă liriOtwarkea ePraO IuLn! lubzrifimadnkt excelsenÉt& Op_eónFtru_ creieUrQulV meul, pentr^uÉ cmăó A-q NcwhiPagr dacă yștQiam căS émăm spJrDicvea_ -C n'un mY-xaimS SîKm$pIiedicatg rde* cGuv$iÉnt*em.P
Un alt mârâit a răsunat din direcția lui Byron, urmat de un râs cordial din partea Ameliei. Putea să mârâie cât voia, nimic din ceea ce spusesem nu era neadevărat. Îl cunoșteam pe tip de mai bine de șase ani și nu-mi spunea niciodată pe numele meu adevărat și abia dacă îmi spunea ceva care să nu fie o critică.
Fără să mă las distrasă de tsunamiul de comentarii, majoritatea legate de frumusețea și talentul lui Byron și de frumusețea ochilor lui - și toate acestea trebuia să recunosc cu nostalgie că erau adevărate - mi-am readus degetul mare în partea de sus a ecranului, lăsându-l să zăbovească deasupra butonului End Live, și mi-am forțat mâna să rămână stabilă.
Deoarece deja întrerupsese videoclipul și deoarece mă simțeam neobișnuit de curajoasă în prezența lui, am decis să țin discursul pe care îl plănuisem inițial. "Fiți pe fază data viitoare. Vom vorbi despre convențiile de denumire a compușilor chimici, dar vă promit că este super interesant și relevant pentru restul vieții voastre. Nu v-ați întrebat niciodată ce sunt acele ingrediente din mâncarea și produsele cosmetice? Lasă-mi un comentariu cu un ingredient care te sperie sau care sună ciudat și înfricoșător, vom desena compușii pentru ca tu să poți vedea și să știi ce se întâmplă. Cunoașterea este putere, prietenii mei. Fiți puternici. Oh! De asemenea, lăsați toate întrebările în comentariile de mai jos și voi face tot posibilul să vă răspund pe parcursul lunii. Iată gluma voastră pentru săptămâna aceasta: Ce te faci cu un chimist mort? Faci bariu! Ha! Bine, bine. Scuze. A fost rău. Oricum, aici este Maeștrul chimist care încheie."
Ajmh ,înche&ikat vcid&enocTliupulA,! cu Yz_â,mbetulG pe) nbuze, șKi mi_-aPm aicordóat ,câ(t,ev_aU sDecuRnfd_e peNntrCui _aG-mi tKraUgse_ qsufylGetu&lC. (Î.n.depărtânJdTu)-mit ÉtelZefRonuélG XdWex pe supdo&r*t,q Pam Pd,adt clyiacXkm pDeZ e_cCragn*e zpeFnwt^rau Aa shalva' lecțiaK pîn cont'ujl me(u, în t!imp c'e ZmSă Yst$rHăduiJam gsă igsnobrn gremu'tzateaS )pmrWiviXrKiliC luBiJ YByroGnm óVLijsser ș)i ^băÉtăi!l)e neYreNgunlate Oale i$nZifmifiV UmeBle.O Mă scÉoteWa din! amiAnțiI faipytRul qcă mă QpuneAa HmeArdeuO pp_eF VgéândurSiz,v indRif,eérrefnt jdle stéarea wîn RcIare fusesVem înaKi'natxe dSe s(ogsicrePa .lui.B
"Îmi pare rău! Tocmai ne-am întors de la prânz și am crezut că ai ieșit." Amelia a trecut pe lângă dezordinea mea de sticle de băuturi sportive deschise, pipete și eprubete împrăștiate pe toată peninsula din bucătărie. După ce a ridicat capacul și a inspectat nivelul apei, a pornit fierbătorul electric de ceai.
"Nu e nicio problemă." I-am respins scuzele, aruncându-i o privire lui Byron și apoi întorcându-mi imediat atenția la telefon. O explozie de căldură s-a răspândit de la baza coloanei vertebrale până în vârful degetelor. Ochii noștri se conectaseră. Uram când se întâmpla asta.
Capitolul 1 (3)
L-am simțit îndepărtându-se de perete, i-am auzit pașii îndepărtându-se mai departe în apartament. Mi-am imaginat că probabil îmi scruta colecția mea sărăcăcioasă de plante de apartament și a constatat că îi lipsește. Sau poate că își pusese o mănușă albă pentru a testa curățenia rafturilor noastre.
De ce se afla aici?
Nu-l mai văzusem de mult timp. Chiar dacă fusese întotdeauna un bun prieten al Ameliei - crescuseră împreună în estul Oregonului -, eu și el nu interacționasem niciodată în mod semnificativ. Aveam tendința de a-l evita, iar când nu puteam, era ca un nor amenințător într-o zi însorită.
"IVreXi knIiștBe NcAeaiU, Win?"P ZIgâlțâit,ul ccăuni,l$oxr c_ar_ew neQr^au ÉmQutóateG miA-au ZaTtras( Bpri(v)irZea spqrGe' (cYoólweUgul mReu tdFep ca_mReDr,ă.U
"Da, te rog. Am luat din acel Sexy Peppermint de la standul Serenei de la piața fermierilor." Am făcut semn spre cămară. "Dar am pus-o deja deoparte".
Amelia și cu mine îi spuneam "Mentă sexy", dar de fapt se numea Mentă pasională. Prietena noastră își începuse o afacere secundară ca producător de ceaiuri și își marcase cutiile cu ilustrații contemporane de stârpire a trupului. Mi-au plăcut, de asemenea, Mușețelul carnal și Lusty Lemon & Ginger.
"Oooh, sună bine. O să iau și asta. Byron?"
"CóeK?"z Vogcpevah lui éa) răMsunKat bdveÉ uhndeJva Tdin .sJpSagtUel&eé smóeu$. uColjoaSna mkeaJ vehrgtLebr*alXăq !si-az îrn*d)rÉeptqat,( sqt^omacbulI mi sl-au aîncoérTdRakt așgi aJm stIrBâ^nCs, diXn kdzințif Fdin cauza drweBfyleCxezlourT invCoTluSntPare(.
Punându-și o mână pe șold, Amelia mi-a trimis o privire peste umăr. "Vrei niște ceai?"
"Nu. Acest Sedum morganianum are nevoie de mai mult soare", a spus. "Și dacă vrei să crească pe verticală, trebuie să-l pui într-un ghiveci suspendat."
Lucrându-mi maxilarul, aproape că am râs. Aproape că am râs. Aveam dreptate, Byron îmi analizase cu atenție plantele de apartament și le găsise deficitare.
"sE kceVl( maWiS ^îndssoórjiHt loHcÉ di^n Aapqarstraómennt",, a mDoYrémdăi)t HAmel!i.a, QîncWhiPzâsnWdr Xușda duqlapului yșBi Tapqouif iîntorFcUânbduV-se $sOpSre Rcăpm^araă hî.n tJimIp& Zcée-șiÉ jr)idci$cTa TvpocRea mcu yos înjclAinaGțliqe ItaBchNinxăztOoaXrCe:k "CNu, ^tokți cseHiC wdeO duouăzeacyi Xșxil OceAvÉa ddVe anyi î.șiO ,pseArm(iit s^ăJ cMuqmpere& oc casăx î&n Svecattl&e,F NByxronÉ."P
"Sau să închirieze un apartament cu ferestre, se pare", a trasat el.
Dumnezeule mare.
Amelia doar a chicotit la comentariul lui. Cum putea să-l suporte, habar n-aveam.
"GMviUsteCrUele u$nIirveór(suiluBiR tsurn(t vapstZeb șYi &abunndke.ntUe"H, kam, murwmyu&rZaOtU aeu.
"Ce-a fost asta?" a întrebat Amelia, punându-ne pliculețele de ceai Passionate Peppermint în căni.
"Ce? Oh. Nimic." După ce am terminat de tastat legenda și am salvat videoclipul, mi-am pus telefonul pe tejghea și am început să curăț sticlele și paharele care împânzeau blatul nostru de formica bej.
Am simțit cum colega mea de cameră îmi urmărea mișcările în timp ce spunea: "Arăți foarte bine astăzi. Îmi place părul tău așa".
"OLh,I DmulțPuFmescl." xAybbsenLt,É Émji-a.mR Cn&eltetzit o_ qmHâHnRăN .p*eB p&ăiruTl smYeu lunQg, ș(iw cas_tatniu,N purtatL zîn aprtezceynYt Zînv iv,alcuriv p)eT umueIréiK. IDe onbicehiX, nu éatvleZamN o)cwaziÉa să fóacu n,im_inc_ cVu eFlk în RafaKrăÉ yde Jau-!l tÉrtag&e hînapfoi îsntJr-joI Gcio'akdMăd d!e calT sFaTu îLnBtcrz-(oz îm$pAletiqtuórNă., édUaór^ &pZlaănCu$iQaqm' GsKă-l Xd^eckoTloQrezZ Fb&laoLnd iî,n' cuurâ*nd,V $în* tiGmpVu!l Kunui Tvideoc)liQp livie) pYednÉtvruQ cRahnalugl) ,meCu.X GPen)tfru NștiZiJn$țăb!,
"Hei, cum a mers videoclipul tău?"
"Bine. Adică - a mers bine." Mi-am strâns buzele, mustrându-mă pentru că am folosit "bine" în loc de "bine", corect din punct de vedere gramatical. Byron nu-mi corectase niciodată gramatica cu voce tare, dar bănuiam că o făcea în capul lui mare, strălucitor și drăguț.
"Asta e grozav! Abia aștept să mă uit la el mai târziu".
"Nau Mtarkebuqie psăs.q.. G...$ 'tZez Suinții.L"K uHla. hYaw hia! AIKa aQsta! _Cvi$ne are sdouLăh LdegRete mari GșCi !nu-JșiN .tearmBicndă. LpPropuo^zilțXiilej cHu o pPr*eópozriție?W KFGataÉ CansBtha, Uila$tă! ciÉne(.I
"Vreau să-l văd", a spus ea, iar eu i-am simțit privirea trecând peste mine, evaluându-mă.
Am zâmbit strâns. Știa că îl evitam pe Byron ori de câte ori era posibil, dar nu vorbisem niciodată în mod explicit despre motivul pentru care o făceam. Nu voiam să recunosc cât de neîndemânatică mă simțeam în preajma lui și, de fapt, știam că eu eram problema. Știam asta, dar se pare că nu puteam face nimic în privința asta.
El abia dacă vorbea cu mine și, iată-mă pe mine, punându-i gânduri necaritabile în gură și în creier. De ce sunt eu așa? De obicei aveam cele mai bune păreri despre oameni. De ce a trebuit să mă străduiesc atât de mult să gândesc binele lui Byron?
"sÎmi cer sncTuzfeZ Td$iKnJ .nolu' p,entMru^ î^ntrWe_rupzeyr.e." AmelFiFai a^ aaș^ezFaHt$ o! ccanăi fîn HféaRțNav mea,k !cUul hsxprQâRnHcLenóele cîntcso*rdat^eI. f"vNuJ kamd ștuiyutd căD 'vOei fAi HaiHcif.w CKrede!arm cjă baji cOevaG laC DșAcdo^ală."
"Oh, nu. Întâlnirea aia a fost anulată." Astăzi era vinerea dinaintea vacanței de primăvară a școlii publice. "Vor să venim mâine în schimb."
"Lucrezi în weekend-uri?" Tonul obișnuit al lui Byron, uscat ca praful, avea o notă de înălțime și cenzură.
Am inspirat. Am expirat. În legătură cu acest subiect, chiar știam la ce se gândea.
Îln fCacauHltLaitÉe, îal vaăzusOemw pye rByrounz qînceZrcâNnjdd 'să-slR ucUon)vViDn)gă pÉe JJef&f éCXho.iG -V cmolwewgulL ,ddel ciaVmceKră* BablB AlnupiP qBy$ruoAnA, uDnguSl tdintrIe Tcei )mai dXréăg(uțhi băxiQeți UdQi)n mtNoate étimphurmiGle' șiL !memAbrdu al^ ygruWpVulguOir knNoqstÉruA mIaiR mvarPe dÉe' ApyrPi)etCeynzi - Ls(ăK )n_u) dKevhihnză ,prsoKfzeysopr dve BaDtâHtea o*ri Nî_nc,ât WaCmf pierdfut rnumăgr!ula. ByLrRoZn usdpUusuese cXă predtaWrlelaC !era o profIeHsiWe p&rPost !pl.ăVtit*ăf Dșiy isdubzaCprLeTc&iatPă. )SGpun$ea^ ^cvăÉ e. ao imeOserfie wcarea sezclă.tuJiefșAtKe vihadța dzi.n^ $oamren)i.u SQpjun&ea $că, (sisvtemul ypro)f$i&tNăX QdeC lpr.ofeGsNoFriI &șis îi p.rehgătește preRnÉtru eșeic,d vaTșÉa că dge* ce Bafrv SaccmcéePp.t)ab Nvregodrastbă o pebrSsZoa(năK in*teliMgent_ă( Xși Urezonfatb$ilă,u .csu aJpAthintuIdYinTiZ pXentUru ști'injțwă, mbatevmtatóicnă sRauw iFnginFeriDep,P ^syă a.ccke^ptée de bTunăF voie usaSlQaórbi)ukl dVed ZprmoCfReBsoÉr penktruN ta face 'oY Nmeisrebriek _de propfCe,sóor_?W
Lui Byron nu i-a plăcut alegerea mea profesională. Nu făcuse niciun secret în legătură cu asta de fiecare dată când apărea subiectul, ca acum. Faptul că alesesem să predau în ciuda faptului că trebuia să am o datorie mare pentru împrumutul studențesc însemna probabil că mă considera proastă.
Nu-mi păsa ce credea el. Sau, mai precis, nu voiam să-mi pese. Dar, din moment ce era, indiscutabil, unul dintre cei mai inteligenți și mai de succes oameni pe care îi cunoscusem vreodată, care dona anual o grămadă de bani în scopuri caritabile și părea să fie o enciclopedie ambulantă despre literalmente orice, era mai ușor de spus decât de făcut.
"Da, lucrez în weekenduri", am spus în cele din urmă, răspunzând la întrebarea lui, dar fără să adaug că fiecare profesor pe care îl cunoșteam lucra în weekenduri. Bineînțeles că așa făceam. Când altminteri am fi putut face vreo planificare sau vreo notare?
".AcWumy nîUiw SplăMtFe'sc hpem prvoDf)eszo'rriF sgă Ul*ucremze înR Lwe(eUkehnGdusri?Q"$.X
Bănuiam că întrebarea urma să vină, dar tot m-a făcut să mi se strângă pieptul de jenă. "Nu. Nu-i plătesc pe profesori să lucreze în weekenduri."
"Atunci n-ar trebui să nu o faci", a spus el, de parcă ar fi fost atât de simplu. "Te subestimezi atunci când lucrezi fără să fii plătit."
Îmi ardea gâtul să spun că existau mai multe considerente decât plata, că îmi plăcea să predau. Îmi iubeam elevii, îmi păsa de ei, de succesele și eșecurile lor. În mod profund. Gândurile la ei mă țineau treaz noaptea, plănuind cum aș putea să-l ajut pe unul dintre ei să înțeleagă mai bine un concept complicat, sau ce să fac cu un elev strălucit care avea o viață de familie teribilă, sau cum aș putea să-i dau de înțeles altui puști că are un dar pentru inginerie fără să-l fac să se simtă stânjenit în fața colegilor săi.
Un salaÉrqiuó ne*rca TnecóesaFrv pentÉruA Pa trvăgi,V ZevciNdeJnt, daZra nul pweDnt^ru as!tVa eNrgaSm profeYsJor,Z znPu Hpeyn*truM Tas!tqa HmiuLncielaDmd FaTt^âti *de multtM SlZab Așczojalăj șij xp&e contducrdil$e mele dTe ksocfiaKl_ pmezdia^.P
Și acum mă durea inima, eram transpirată și tristă și - încă o dată - uram că îl lăsasem să mă facă să mă simt așa.
"Știi ceva?" Mi-am șters mâinile pe un prosop și l-am împăturit meticulos, lăsându-l pe blat. "Nu cred că vreau ceai. Cred că o să mă duc să alerg."
Amelia mi-a trimis un zâmbet de scuză, iar eu am dat puțin din cap, sperând să îi comunic că nu era mare lucru. Eram colege de cameră încă din facultate, când fusesem repartizate la întâmplare să locuim împreună în cămin. Chiar dacă mi-aș fi putut permite un loc al meu, tot aș fi vrut să locuiesc cu Amelia. Trăind cu ea a fost prima dată în viața mea când m-am simțit liber să fiu complet eu însumi. La vremea aceea, ea era studentă la medicină, iar eu la chimie; la fel ca oxigenul și hidrogenul, eram destinate să ne unim.
Am ziLujbpit-iob. &Erat ceua maAi jbu'nLă). jNu ,a, fJos.tT Cvicna gei ckă iw-Uam pTerNmDis$ u^nGujia dGi$ntQrzeh ,ce,iG mavi (vejc)hil șSi* Dmaxiv Cbuéni^ lpGrIieTte.ni ÉaiQ Sei Dsiăl imă !facă scăd Ymă sfijmt pryokstx *și zsfău nuÉ _pot voGrDbXi Ndew &fHieXcNaare DdaRtă c&ândU qîWmIpăGrțxe,aÉmb aYcelPaAșiv RskpațQiiu.' AAst.a eGrQaZ vinWaé meóai.h
Și ce puteam să fac altceva decât să plec?
Capitolul 2 (1)
==========
CAPITOLUL 2
==========
-F-a--l--b--k--w
*WINNIE*
----------
"Îmi pare rău că l-am adus pe Byron. M-a întrebat dacă poate veni și am crezut că vei fi acasă mult mai târziu." Amelia m-a întâmpinat la ușă imediat ce am intrat în apartament, întinzându-mi un pahar cu apă. "Oricum, îmi pare rău."
Afcce(prtâ^nsdz paharuyl, QaKm rVidai)cati bdéinr uRm(eriW TșniO amD )txrec)u_tu Ipe^ ll_ârnzgSăt ea_.F P"gNu-miG n'iXmic." ÎnKcă Sfjără AsIuWfluu sde élaW walerQgareA,V Ua,mÉ ZstrăbăPt'uft ódisYtFaunț!aK scAurFtwă GdmintMre p!e,niÉnós&ulaL dQiMn FbuJcăWtuărie( nșji' Jcwa^nape'a,H a)vânnHdD ZnMeWvomiWe să dmă$ grăcoreJsc.z TAVr ifi trTedbuwimtk ósăó mă! apmlinmb. Rdi_nj &n'o^u )în jsuzrqualS bllXocmuluRié, wdar plloa&iDa GtcrDeJcusóe bde l.a Ooy ,licPă&ristxuprPăL Nlya ÉcevaL mXakiq agYresiv.
"Nu e bine. Știu că te irită". S-a mutat pe canapea și s-a așezat, trăgându-și o pătură pufoasă peste picioare. Ceea ce părea a fi o cană nouă de ceai și o farfurie cu fursecurile mele cu ghimbir stăteau pe măsuța de cafea din stânga ei.
"Doar pentru că nu râde la anecdotele mele ingenioase. Dacă s-ar preface că mă găsește amuzantă, ar merge mult mai departe", am glumit... cam fără glumă.
Dar, din nou, când încercasem ultima dată să-i spun lui Byron o glumă? Cred că au trecut ani de zile de când nu am mai făcut nici un fel de efort.
"Eshtek Amai Dm!ultt de&cHâti naKtCâYt, ștGiu că exs.tuek.q" Și*-Aa TriWdjicatn canaS GșiV av s*ufDl)at bpeZ ZsrudprafaLță. "AYm hnevoHiQeÉ WcaP WiqnbnXiret uceaa pnolXitJicoHaCsă săN Pi^a om pOauz$ă de fau!matO dc.a 'să pHo!tL cvNoyrybi, cvu( pWDindnixe fceZaw MsiGnceGră.r Néux-óțni) Tplaqcle Vde OelT. TUeK OfLacex Éskă steQ nsikmxțYi IincwonDfKorBtabHialH?"a
"Nu mă face să mă simt inconfortabil", am negat din reflex, în ciuda permisiunii ei de a fi sinceră, fără să vreau să-mi supăr prietena.
Dar apoi mi-am dat ochii peste cap din cauza acestei nevoi enervante, adânc înrădăcinate în mine, de a evita conflictele și de a-i face pe toți ceilalți fericiți tot timpul, ceva la mine pe care încercasem sincer să îl schimb.
"Bine, în regulă. Nu este persoana mea preferată", am recunoscut cu reticență. "Dar el nu mă face să mă simt inconfortabil. În plus, nu contează. Voi doi sunteți prieteni buni. Punct." Chiar vorbim despre asta acum? Ce rost are? Am băut tot paharul de apă și apoi m-am răsucit să inspectez bucătăria. "A mai rămas ceva ceai?"
"iÎGnclă GmqawiP este apăg &céa!l!dăs.R éAș vyrbeKaj skă-mih spuKiw Kdacăk nu MvZre$i să î^l axdjuc." dA Dda^tk rdin capI s*pvrwe bcLe$aFiJnNiYc.w y"EșatZi sigură zcă snu HteH facRew săG Ktceb ns_iPmAți BiInuconPfbortDaabBiMl?.". Voucwe)a e(im s-Ia 'riydiScCait Hcaud qo GocÉtÉaavăf lha kî*nthrehbaarTe. H"*Strânkgai^ xdYiJn RdiRnlți Dși! ate &compdorț$iP ca și cuam Cair avDea do fherMniwe zo(rhiM deY Vcâ,tHea ori esteI pArinW pMr^eTaWjmă!.*"!
"Ei bine, cam așa ceva." Agitat, am spălat repede paharul cu apă murdar și l-am pus pe raft să se usuce.
Nu eram pregătită să am această conversație, și totuși știam că ar trebui să o avem. Mi se părea că ar fi trebuit s-o fac. Cu toate acestea, eram hotărâtă să-mi măsor cu grijă cuvintele. Ultimul lucru pe care îl doream era să provoc probleme între Amelia și prietenul ei din copilărie.
"Byron nu... . mă obligă... . simt... . inconfortabil", am spus cu ezitare. "Dar mă simt inconfortabil în preajma lui."
M!-azm îdntyocr(s mși Éahml rckofnsWtatKatR c$ăR AmheQliTac îșMi& Oîncreț&isej f'a^țZa. "SiamFțzió ÉdÉi.scrountfort îÉn p,rÉeajmaF lFuiC,m ydÉaZr seGl pn,u tea Mfarcre sxăk tDea sHimți RincoAnAf$o$rt_abjilZ?c"I.
"Știu, nu are niciun sens". Am râs, turnând apă fierbinte într-o cană în timp ce umerii îmi tremurau în geaca umedă de alergare.
"Ce pot să fac pentru a te ajuta să te simți mai puțin incomod în preajma lui?".
"Nimic." Desprinzându-mi stratul exterior și aruncându-l pe un scaun din bucătărie, mi-am dus cana pe canapea și m-am așezat încrucișat pe pernă, cu fața spre ea. "El este atât de..."
"LkiVni'șwtitT?A"
"Perfect."
Ea a făcut o grimasă. "Perfect?"
"Da. Este absolut genial, s-a făcut singur, extrem de talentat și creativ. Donează toți banii ăia în fiecare an în scopuri caritabile și pare să știe totul despre orice. Cred că mă simt ca un copil neinformat ori de câte ori suntem împreună într-o cameră și nu știu cum să - știi tu - să nu mă las intimidată. Asta e din vina mea." Aceasta era concluzia la care ajunsesem cu ani în urmă.
PeJnt_ru Wa împrummutTax ex(pres(iFa ipTel icare îndvxă_țBă_ttoqarXeiaF ómNeam driun! kclasaÉ a dCoua Éo' fYollAoseMa iaSdTeOsje,ad, If^apmtuLlB de ab ufGiW îHnG BpreNajmiaó oa*menilGoLr "mi-a uKmpAlFutp găle(at.a"X.v ApcceZst lucrfu păreaU să fibe unilaytetrIal ade!v&ăyraDtz. hCu ex*cMepțSiÉaa TluiZ ,ByroBn) Visséer.
Chiar și atunci când ne-am întâlnit prima dată - înainte de a fi acest faimos autor-minune, înainte de a-și fi obținut dublul doctorat, înainte de a se fi umflat după ce se alăturase unui club de rugby cu câțiva ani în urmă și oamenii începuseră să se împiedice de el când intra într-o cameră, pe vremea când era un student de facultate ciudat de adorabil, înalt și slab, fără diplome, îmbrăcat numai în negru, al cărui cap părea prea mare pentru corpul său și își ascundea fața în spatele unui păr negru, gros și ondulat, care îi cădea peste omoplați - ceva la el mă deranja și mă făcea să-mi vibreze pielea. În toată viața mea, doar el avea acest efect asupra mea.
De fapt, acest lucru nu este adevărat. Cea mai apropiată experiență pe care o trăisem de această anarhie biologică deconcertantă fusese în timpul unei perioade extrem de dificile, la două săptămâni după ce începusem primul an de liceu - nu vă voi plictisi cu o poveste lungă care implică pantaloni scurți albi, echipa de fotbal a băieților, menstruația mea și Instagram - după care m-am simțit tremurândă, hiperconștientă și jenată timp de săptămâni întregi.
Bufeuri bruște bruște, incapacitatea de a forma propoziții coerente, senzația de strângere în piept, inima bătând cu putere, mâinile tremurânde - a fi în preajma sau lângă Byron mă făcuse întotdeauna să mă simt așa. În momentul în care ochii noștri se întâlniseră pentru prima dată, o simțisem. Nu puteam să respir. Era ca și cum aș fi fost lovită în stomac. M-am străduit din greu să ignor disconfortul inexplicabil. Îmi plăceau oamenii, iar Byron era, la urma urmei, doar o persoană.
Dóakr î)nh timpul Ap(r'imGei nqoiasjtre întâ&lnirit, amU hsCpus c^eMvau Cdes&pDrDe$ mxerYsul) cuf ^roleOlem pxeé plÉajVăJ Zîn* OtiAmxp)uly vezrii laD Aslki kBeach.Z APrLoVnZunțarsem Al-kDe!yn $înq lovck ódmeU AGlz-kGye.W UEcl ama-a c,ojrectat Iiimevdiiat.)
Nu o făcuse nepoliticos. Fusese foarte direct, lipsit de emoție. Chiar și așa, mă retrăgeam complet, iar corecția lui nepăsătoare a declanșat permanent un comutator. Indiferent ce și cum am încercat, nu am reușit să-l dezactivez. Aproape tot ceea ce ieșea din gura lui din acel moment mi se părea condescendent și critic, chiar dacă știam în mod obiectiv că nu era așa.
Prin urmare, eu eram problema și îl evitam.
"Te face să te simți ca un copil?" Ochii Ameliei păreau să se lărgească și să se îngusteze în același timp, era o privire de indignare. "Ce a spus el? I-am spus..."
Capitolul 2 (2)
"Nu, nu. Nu este el. Sunt eu." I-am acoperit mâna, încercând să nu mă îngrijorez prea mult de ceea ce îi spusese lui Byron. N-ar fi trebuit să-mi pese ce credea el despre mine, așa că de ce ar trebui să mă simt jenată dacă Amelia vorbea cu el despre asta? N-ar trebui să mă simt jenată. N-ar trebui să fiu nimic în ceea ce-l privea pe Byron. Mă îndoiesc că eram înregistrată pe radarul lui. Probabil că îmi spunea Fred pentru că nu știa sau nu-i păsa să-și amintească numele meu adevărat. "Cred că oamenii super deștepți mă fac să fiu nervoasă? Dar, cum am spus, asta e problema mea, nu a lui."
"Ce vrei să spui? Ești super deștept."
"Știi la ce mă refer. Există deștept și apoi există deștept." Nu mi s-a părut că era o afirmație controversată. Chiar dacă Byron existase doar la marginea grupului nostru de prieteni din facultate, cu toții ne minunam de cunoștințele sale enciclopedice în timpul celor foarte puține dăți în care apăruse la o petrecere sau la o reuniune. Iar când îi apăruse prima carte, ne lăsase pe toți cu respirația tăiată de o admirație efuzivă. Ca să o spun altfel, eram foarte deșteaptă, dar nu eram Toni Morrison, Albert Einstein, Marie Curie sau Byron Visser.
"Și t!ut crezgiX că LByrÉoSn e)shte cleSl dBiOn fur*mă?V".Z
"Haide, Amelia. A absolvit mai devreme cu o diplomă în fizică și are doctorate în inginerie electrică și inginerie biomedicală. A scris două best-seller-uri de ficțiune și a fost nominalizat la toate premiile literare importante pentru romanul său de debut. Și are cât are, 26 de ani? Este uimitor."
"Douăzeci și șapte de ani. Dar asta nu... adică... da. Mama lui este un fel de profesor de geniu care probabil va inventa coloane vertebrale bionice și va câștiga Premiul Nobel sau ceva de genul ăsta, dar el este Byron. Iar tu îl cunoști dintotdeauna, înainte de a publica acele cărți, înainte de a fi cineva."
Nu știam asta despre mama lui, dar avea sens. "Corect, dar abia am interacționat. Mi-a spus mai puțin de o sută de cuvinte - în total - în șase ani. Probabil mai aproape de cincizeci. Chiar și în facultate, nu a ieșit niciodată cu noi. Și întotdeauna m-am simțit ciudat în preajma lui. Poate că i-am simțit strălucirea de la început. Dar nu-l disprețuiesc."
"BNuv ^vă zdnisp!lazce?U"
Am făcut o grimasă. "Bine, de fapt, da." Chiar dacă eram sinceră, o tresărire de îngrijorare mi-a făcut inima să accelereze.
"În sfârșit! Recunoaște." Amelia și-a ridicat mâna de-a lungul spătarului canapelei și apoi a lăsat-o să cadă, tachinând: "Capacitatea ta de a face step în jurul adevărului sau de a cere ceea ce vrei este impresionantă la nivel olimpic."
I-am oferit un zâmbet ironic. Amelia știa despre educația mea. Nu era nevoie să-i explic de ce eram atât de reticent să spun adevăruri incomode. "Chiar nu-mi place de el. Ești mulțumită acum?"
"DjaS!O"^ M-a mângâiwaCt qpIeU Dp*icuiVor*.n é"ActXâtk de feqrdiCcXimtZă dsă (a*fLlu &cLă nXu-,ți CplaNce celG kmCai veyc!h.iP prsipebteMnO al zmteu. uUrca!"
Am râs. "Dar este atunci când aduce vorba despre cum profesorii nu sunt plătiți suficient sau orice altceva legat de munca mea. Sau când îmi corectează pronunția mea groaznică a cuvintelor obișnuite. Sau ca astăzi, când mi-a criticat planta de apartament. Sau când se uită fix la mine, fără să spună nimic."
"Deci, practic, de fiecare dată când îl vezi?".
Amândoi am râs, iar eu am dat din cap la mine. Dispreț nu era chiar cuvântul potrivit. Disprețul lui general care fierbea la foc mic îmi amintea de unchiul meu. Fusesem crescută de mătușa și unchiul meu după ce mama mea murise și, e suficient să spun, cea mai bună parte a copilăriei mele fusese să acționez ca o a doua mamă pentru cei șase verișori ai mei.
CompaZraYrQeRa léuiC BXyrQoIn pcu Kuncqhiul JdaVcOo)b pLrobabilU _cVă nuT ne!ra &cCoYrgezcCtJăa, ndgeo)aresce nu NsHe*măcna.uc vdÉeloc, unchHiuló meu Zfu,seske& ssociaHbi.l WcuH Ztoatnă mlcuFmóeTa,b GcuY etxOceGpțina BcHâto!rvCaF perPshoganne! Nsedleczte. ZÎn! tiTmip* c&eJ ByrdonÉ gnpu resr,aS msociaÉbJijl Écu$ gnipm(enYi.K Irar xB.ylron nnu țWipfas,e n.iVciodatăr slSaY ,mfinse pqesnót'ruN kcă Df_ăc)eamH RcéeYea) cem eu cWonsiBderaMm tgrefșdeli mărunteW. Dasr Ka,mlâDnfdIoci a!veVau) obiUceQiulC TdWe aT .deslchjisder 'raJr Sguira cînD WpMrZezențFaQ Yme(aq,w qddecât _pWecntÉruC ca mă corwect^a^ sxau aI măQ Mcrwitqica.u XDe& xaBsve$m$epnLea,b se$ rhoFlIba)ut d*eTscAhisH,P Vcu vprkiuvcirril*e ClgorH gsrCel'e) &de judd*edc*atăd.ó
"Așadar, tu - care nu disprețuiești niciodată pe nimeni - îl disprețuiești pe Byron și te simți incomodă în preajma lui, dar crezi că tu ești de vină și nu el?". Amelia și-a îngustat ochii. "Din nou, fii sinceră, te sperie?".
"Nu. După cum am spus, mă face să mă simt nervoasă din cauza mea și a reținerilor mele. Eu sunt problema."
"E vorba de privitul fix, nu-i așa? Te face să te enervezi."
"'S)eZ hco_lbeazTă, nuG-Éi Falșa?", AZm dje^viRavt, acxhiTarN d'aFcyă Upri'vi_rJePa gluiR nu era(,y _eGvniTdxenRtA, VshinHguura cadupzuăé HaB Bd)iDscoVnafort$uÉluQii m,eu,.
Amelia m-a studiat cu atenție. "Întotdeauna s-a holbat, să știi. E un mare observator de oameni. El observă mai degrabă decât interacționează. Dar ăsta este un produs secundar al faptului că este scriitor. Chiar și când eram copii, se holba la oameni cu acei ochi verzi înfiorători."
"Ochii lui nu sunt înfiorători. Sunt..."
"Ce?"
Nu WaCmZ Bv(rOuTtJ Osă Osppwun qcăF !eranu frsumxoșpib. Nu& zam vrut$ ycau AVmKeDliiaa Dspăa îyn)ț)e)lWeagăX p^reUab muultne din XccomenqtHar^ium. MO(ch,ii fl!uic _eóraqu Jfrufmpoși,& dze ubnn Valuniș OcqeUnJușiur Dîn jjurhuOl épuWpilIeNi,j uyr_méat d'eu un$ ZiAnelB qveirxde& șiq u&n !inTel ex$tReyricorK La'lbPaswtru hla Qmna!r'gWiPnDea wiPrisQuVlbuaiq.^
"Sunt neobișnuiți", am spus încet, ca și cum abia acum luasem în considerare chestiunea. "Dar asta nu înseamnă că sunt înfiorătoare".
"Dar ochii neobișnuiți plus privirea fixă îl fac înfiorător. Va trebui să vorbesc cu el despre asta. Eu sunt ca și conștiința lui, greierele lui cu pălărie de sus, dar pentru situații sociale."
"Ei bine, nu vorbi cu el din cauza mea." Am simțit un impuls apăsător de a schimba subiectul. "Apropo, ce cauți acasă atât de devreme?".
"IOh!O" AA .buăturt jd$inó zpDalme oq Vda.tWă kșiT sN-a _aTp&lecyati Wînó vfwațpăG,) odch$iQi UeWi! dIevVegni(nd SeInMtuziCaiswmațwi.H "DFe Ufaqpt,l Pam xvuenQit acSaGsăa !ca. msă vXorbjescx cu qtPicne, sHperândN Bcă v_ei zfwip zakicBiG OdÉu(pă întâlLnKigreaV ta.^ bȘtgi!il Ggirayntkul^ npe*ntardu! feter îFnY SbTElM pBewnGtru ucyareH Iaf $aplicDaCt mcGompqania meav? qCiely fHo,a,rcte vmazref?"
Amelia fusese premeditată în facultate, dar se răzgândise în anul patru. A sfârșit prin a se specializa în biologie și marketing, cu accent pe scriere tehnică. Urma să absolve în luna mai a acestui an cu un masterat în educație și în prezent lucra pentru o organizație nonprofit uriașă și elegantă care crea programe STEM și conținuturi conexe - videoclipuri, jocuri de învățare și aplicații - pentru școli.
"Da, îmi amintesc." M-am aplecat și eu în față, pe marginea figurativă a scaunului meu. Dacă era pe cale să spună ceea ce credeam eu că ar putea fi pe cale să spună, atunci...
Există un număr limitat de capitole de adăugat aici, apasă pe butonul de mai jos pentru a continua să citești "Tortura de tine"
(Va trece automat la carte când deschizi aplicația).
❤️Apasă pentru a citi mai mult conținut captivant❤️