Consecințele iminente

The waves crashed against the cliffs of Nova Scotia with an almost musical rhythm, but Aria Morgan knew better. After three years of studying marine biology at the remote Blackrock Research Station, she had learned to distinguish between natural ocean sounds and something more... peculiar. Tonight, there was definitely something different in the water's song.

Standing on the observation deck of the research facility, her long dark hair whipping in the salty breeze, Aria focused her night vision binoculars on the churning waters below. The full moon cast an ethereal glow across the surface, making it easier to spot any unusual movement. That's when she saw it - a flash of iridescent scales, much too large to be any known fish species.

"You're out here late again," a deep voice spoke behind her. Dr. Nathaniel Cross, the facility's new head of cryptozoology, stood in the doorway. His presence had been causing quite a stir among the female staff since his arrival last month, with his storm-gray eyes and the mysterious scar that ran from his left temple to his jaw. But Aria had noticed something else about him - the way he always seemed to appear whenever the strange occurrences happened.

"There's something out there, Dr. Cross," Aria said, not taking her eyes off the water. "Something big."

"Please, call me Nate," he said, moving to stand beside her. His proximity sent an involuntary shiver down her spine that had nothing to do with the cold. "And I know. That's why I'm here."

Before Aria could question what he meant, a haunting melody drifted up from the waters below. It wasn't quite singing - more like an otherworldly humming that seemed to resonate in her very bones. To her surprise, she found herself taking an unconscious step toward the railing, drawn by the sound.

Nate's hand shot out, gripping her arm. "Don't listen too closely," he warned, his voice tight with concern. "They're hunting tonight."

"They?" Aria tried to shake off the melody's lingering effect. "Who are 'they'?"

Just then, a figure emerged from the waves - a woman with silvery skin and long, phosphorescent hair. Her eyes glowed with an unnatural blue light, and when she opened her mouth to continue her song, Aria saw rows of sharp, pearl-like teeth. The creature's beauty was both terrifying and mesmerizing.

"Sirens," Nate whispered, his grip on Aria's arm tightening. "Real ones. Not the sanitized versions from your fairy tales."

The siren's gaze locked onto them, and her song changed, becoming more focused, more enticing. Aria felt Nate tense beside her, and when she looked at him, she was shocked to see his eyes had taken on a silvery sheen, reflecting the moonlight like a cat's.

"We need to get inside," he said through gritted teeth, though he seemed to be fighting the urge to move closer to the railing himself. "Now."

But as they turned to leave, Aria caught sight of something in the water that made her blood run cold. Dozens of glowing eyes had appeared beneath the waves, and more figures were rising to the surface. Their songs began to intertwine, creating a symphony of supernatural beauty and terror.

"Dr. Cross... Nate," Aria's voice trembled slightly. "What's really going on at this facility?"

He finally turned to look at her fully, and in the moonlight, she could see that his scar was glowing with a faint blue light. "It's not just a research station, Aria. It's a containment facility. We monitor and protect humanity from ancient creatures that most people think are myths. And right now," he glanced back at the water where more sirens were emerging, "something has disturbed them. Something that hasn't happened in over a hundred years."

"What?" Aria asked, though part of her feared the answer.

"They're looking for their lost queen," Nate's voice was grim. "And for some reason, they think she's here."

A particularly powerful wave crashed against the cliffs, sending spray high enough to reach the observation deck. As the droplets hit Aria's skin, she felt a strange tingling sensation, and for just a moment, her reflection in the window showed her eyes glowing with the same ethereal blue light as the creatures below.

Nate saw it too. His expression shifted from concern to something more complex - fear, fascination, and what looked almost like recognition. "We need to talk," he said quietly. "About your mother. About why you were really assigned to this facility. And about why you've always felt so drawn to the sea."

The siren's song grew louder, more insistent, and Aria felt something stir within her - ancient memories that couldn't possibly be her own, yet somehow were. As she followed Nate inside, one thought kept repeating in her mind: her life as she knew it was about to change forever, and there would be no going back to the simple world of marine biology and research papers.

Behind them, the sirens continued their haunting chorus, their songs now carrying a note of triumph. They had found what they were looking for.

The facility's underground laboratory was a maze of steel and glass, illuminated by harsh fluorescent lights that made everything look clinical and cold. Aria followed Nate through a series of security checkpoints, each requiring increasingly complex biometric scans. Her mind was still reeling from the events on the observation deck, the sirens' song echoing in her memory.

        "How long have you known?" she finally asked as they entered what appeared to be his private office. Unlike the sterile corridors outside, this room was filled with artifacts that looked ancient - shells with strange markings, crystals that seemed to pulse with their own inner light, and walls covered in charts mapping underwater ley lines.

        Nate moved to a heavily secured cabinet, his fingers dancing across a complex lock. "Since the moment you arrived at Blackrock. Your bio-readings were... unique." He pulled out a thick file with her name on it. "But your mother knew long before that."

        "My mother?" Aria's voice cracked. "She died when I was three. All I have are some photos and my father's stories about her love for the ocean."

        "Your mother didn't die, Aria." Nate's voice was gentle but firm as he placed an old photograph on his desk. "She returned."

        The photograph showed a woman standing on these very cliffs, her wild dark hair streaming in the wind. She looked exactly like Aria, except for her eyes - they held that same otherworldly blue glow Aria had seen in her own reflection moments ago.

        "That's impossible," Aria whispered, but even as she spoke, memories began to surface - the way she could hold her breath for impossibly long periods, her uncanny ability to predict storms, the strange songs that sometimes filled her dreams.

        Suddenly, the lights flickered, and a low vibration ran through the building. Nate's expression turned serious. "They're testing the barriers," he said, moving to a bank of monitors showing underwater footage. Multiple figures darted past the cameras, their movements too quick and graceful to be human.

        "What barriers?" Aria asked, joining him at the monitors.

        "Electromagnetic fields designed to keep them at bay. But with their queen so close..." He glanced at her meaningfully. "They're stronger than usual."

        "I am not their queen," Aria said firmly, though something deep inside her stirred at the words.

        "No, but you're her daughter. The first successful hybrid in centuries." Nate pulled up more files on his computer. "Your mother was their queen, and when she fell in love with your father, it created a diplomatic crisis. A siren queen choosing a human was unprecedented."

        The vibrations grew stronger, and somewhere in the facility, an alarm began to sound. On the monitors, the sirens' movements became more coordinated, more purposeful.

        "They're not just testing anymore," Nate muttered. He grabbed what looked like an ancient trident from a wall display. "They're breaking through."

        Aria's head suddenly filled with voices - not speaking English, but a fluid, musical language she somehow understood. They were calling to her, telling her to come home, to take her rightful place.

        "Make it stop," she gasped, pressing her hands to her temples.

        Nate reached for her, but stopped short when he saw her eyes - they were glowing brighter now, and her skin had taken on a slight iridescent sheen. "Fight it, Aria. You're not just one of them. You're both human and siren. That's what makes you special."

        The facility shook more violently, and the lights went out completely. In the darkness, Nate's eyes glowed silver again, and Aria could finally ask the question that had been nagging at her.

        "What are you?" she whispered. "You're not entirely human either, are you?"

        Before he could answer, the reinforced windows of his office exploded inward in a shower of glass and seawater. In the opening hovered three sirens, their beauty terrible and magnificent. The one in the center spoke, her voice carrying both authority and disdain.

        "Step away from the princess, Guardian. She belongs with her people."

        Nate raised the trident, which began to glow with an electric blue light. "She belongs where she chooses to belong."

        As seawater swirled around them, Aria felt power surge through her body - raw, ancient, and demanding to be released. She had a choice to make, but first, she needed answers.

        "Tell me everything," she said, her voice carrying a new note of command that surprised even her. "About my mother, about what you are," she looked at Nate, "and about why I'm really here."

        The siren queen smiled, showing those pearl-like teeth. "Oh, little princess. You're here because a war is coming. And you," her glow intensified, "are the key to everything."

The seawater swirling around Aria's feet felt alive, responding to her emotions like an extension of her body. The three sirens remained suspended in the shattered window frame, their ethereal forms casting an otherworldly glow throughout Nate's flooded office. The lead siren - who had introduced herself as Cordelia, First General of the Deep Realm - watched her with ancient eyes that held both wisdom and cunning.

        "Your mother's choice started this war," Cordelia said, her voice carrying the rhythm of waves. "When she chose your father, she didn't just abandon her throne - she disrupted a balance that had existed for millennia. The Deep Realm has been without a true queen for twenty years, and the dark ones grow bolder each day."

        "The dark ones?" Aria asked, acutely aware of Nate's tension beside her, his grip tightening on the glowing trident.

        "The Abyssal Court," Nate answered grimly. "Think of them as your people's darker cousins. While the sirens of the Deep Realm protect the oceans, the Abyssal Court seeks to corrupt them. Without a queen's power to maintain the barriers..."

        "They're breaking free," Cordelia finished. "Even now, they gather in the deep trenches, preparing for war. Only a queen's song can reinforce the ancient seals."

        Aria felt the weight of their expectations pressing down on her like the ocean itself. "And you think I can do this? I don't even know how to control whatever... this is." She gestured to her still-glowing skin.

        "That's why I'm here," a new voice spoke from the doorway. Aria turned to see a woman she'd only known from photographs - her mother. Nerissa, former queen of the Deep Realm, stood in the threshold, looking exactly as she had twenty years ago. Her presence made the very air vibrate with power.

        "Mom?" Aria whispered, emotions warring inside her.

        Nerissa's eyes - the same otherworldly blue as Aria's now were - filled with tears. "My daughter. My beautiful, brave daughter. I'm so sorry I had to leave you, but it was the only way to keep you safe while your powers matured."

        "Safe from what?" Aria demanded, anger suddenly surging through her. The water around her feet began to churn in response.

        "From those who would use you," Nate interjected, his voice carrying an edge of bitterness. "The Guardians weren't always noble protectors, Aria. Some believed that controlling a hybrid princess would give them power over both realms."

        "Like your father did?" Nerissa's voice turned cold as she addressed Nate. "Is that why you're so close to my daughter? Following in Marcus Cross's footsteps?"

        The tension in the room sparked like electricity. Nate's silver eyes flashed dangerously. "I am not my father."

        "Enough!" Aria's voice carried a new power, making everyone in the room freeze. The water around her feet rose in spiraling columns, responding to her command. "I want the truth. All of it. No more cryptic warnings or half-answers."

        Suddenly, the facility's emergency sirens blared to life. On Nate's monitors, dark shapes appeared in the deeper waters - humanoid figures with shark-like features and glowing red eyes.

        "The Abyssal Court," Cordelia hissed. "They've found us."

        "They found her," Nerissa corrected, moving to Aria's side. "They can sense your awakening power, daughter. We're out of time."

        The facility shuddered as something massive struck it from below. Through the broken window, Aria could see dark forms rising from the depths, their movements predatory and purposeful. The water around her feet turned ice-cold.

        "You have to choose now," Nate said urgently. "But know this - whatever you decide, I'll stand with you." His eyes met hers, and in them she saw not just duty or ambition, but something deeper, something personal.

        "As touching as that is, Guardian," Cordelia interrupted, "she needs to come with us. Only in the Deep Realm can she learn to control her powers in time."

        Another impact rocked the facility. In the distance, Aria could hear screams - the research staff, she realized with horror. They were unprotected, unaware of what was really happening.

        "I won't let innocent people die," Aria declared, feeling strength flow through her. "Mom, Cordelia - help me protect the facility. Nate..." she turned to him, "teach me how to fight."

        "Always choosing both worlds," Nerissa murmured, a mix of pride and worry in her voice. "Just like your mother."

        As the Abyssal Court's forces surrounded the facility, Aria felt something click into place inside her. She was neither fully human nor fully siren, neither wholly of land nor of sea. But perhaps that's exactly what both worlds needed.

        "Well then," she said, as power coursed through her veins and the song of the sea filled her mind, "let's show these dark ones what a hybrid princess can do."

        The water around her erupted upward, turning into a swirling shield of liquid crystal, just as the first of the dark figures burst through the facility's lower levels. The war for two worlds was about to begin, and Aria stood at its center, with a Guardian at her side and the power of two realms flowing through her blood.

The next few minutes dissolved into chaos. The Abyssal Court's warriors crashed through the facility's lower levels like a dark tide, their shark-like features twisted into snarls of hunger and hatred. Aria's crystalline water shield held against the first wave, but she could feel their darkness pressing against her power, trying to corrupt it.

        "Channel your emotions through the water," Nerissa instructed, her own powers creating whirlpools that trapped several attackers. "The sea responds to authentic feeling, not just will."

        Nate moved with inhuman grace, the trident in his hands leaving trails of electric blue energy as he fought. "We need to evacuate the research staff," he called out between strikes. "They're gathering near the main lab."

        Aria closed her eyes for a moment, and suddenly she could feel every drop of water in the facility - in the pipes, in the air, in human bodies. The awareness was overwhelming. "I can feel them," she gasped. "Everyone. Everything."

        "That's your queen's sense awakening," Cordelia explained, her own song turning violent as she fought. "You're connecting to your realm."

        An explosion rocked the lower level, and through her new awareness, Aria felt something massive entering the facility. The temperature of the water dropped dramatically, and even the sirens looked concerned.

        "Thalassos," Nerissa whispered, fear evident in her voice. "The Abyssal Prince himself."

        Through the broken floor emerged a figure that seemed made of living darkness. Unlike his warriors, Prince Thalassos appeared almost human, devastatingly beautiful in a cruel way. His eyes were the color of the deepest ocean trenches, and when he smiled, his teeth gleamed like black pearls.

        "The little princess awakens," his voice was like the crushing depths given sound. "How convenient. I was afraid I'd have to wait longer to claim my bride."

        "Bride?" Aria and Nate spoke simultaneously, his voice sharp with anger, hers with shock.

        "Did they not tell you?" Thalassos moved closer, his presence making the water around him turn black. "The only way to truly end the war between our courts is through union. Your mother refused me twenty years ago. But you..." his dark eyes roamed over her face, "you're even more powerful than she was."

        Nate stepped between them, the trident glowing brighter. "She's not a prize to be claimed, Thalassos."

        The Abyssal Prince's laugh was like ice cracking. "Ah, the Guardian speaks. Tell me, son of Marcus Cross, does your protection come from duty... or jealousy?"

        Before anyone could respond, a scream echoed from the main lab. Through her water sense, Aria felt the research staff's terror as more Abyssal warriors surrounded them.

        "Choose quickly, princess," Thalassos said smoothly. "Surrender to me, and I'll spare them all. Refuse, and watch your human friends feed my warriors."

        Aria felt rage build inside her - pure, hot, and powerful. The water around her began to glow, not with her mother's blue light or Thalassos's darkness, but with a brilliant purple that seemed to combine both aspects of her nature.

        "You want an answer?" Her voice carried the crash of waves and the strength of tidepools. "Here it is."

        She thrust her hands forward, and every drop of water in the facility responded. It rose from pipes, condensed from air, pulled from the sea itself. But instead of attacking, it began to sing - a new song, neither fully siren nor fully human, but something entirely unique.

        The Abyssal warriors closest to her began to writhe, their corrupted forms starting to purify under her hybrid power. Thalassos's eyes widened in genuine surprise, then narrowed in fury.

        "Impossible," he snarled. "No one can purify the Abyssal taint!"

        "She's not no one," Nate said, pride evident in his voice. "She's both of your worlds, and neither. And that makes her stronger than either."

        Aria's song grew stronger, and she felt Nate's energy joining with hers, the Guardian's power amplifying her own. Her mother and Cordelia added their voices, creating a harmony that made the very foundations of the facility vibrate.

        But Thalassos wasn't finished. With a roar of rage, he released his own power - a wave of such absolute darkness that it threatened to swallow all light. "If I cannot have you," he growled, "then no one will!"

        The two forces met in a spectacular clash of energy. In that moment, as purple light battled primordial darkness, Aria felt something else stirring in the depths beneath the facility - something ancient and powerful, awakened by their battle.

        "The Leviathan," Nerissa breathed. "The battle... it's waking the ancient ones."

        As if in response, a deep rumble shook the entire ocean floor, and everyone - siren, human, and Abyssal alike - froze in sudden, instinctive fear.

        In the brief silence, Aria heard Nate whisper, "Whatever happens next, Aria, know that I-"

        But his words were cut off as the floor beneath them cracked open, and the true power of the deep made its presence known. The war between courts had awakened something far older and more dangerous than any of them had imagined.

        And deep in her soul, Aria knew - this was only the beginning.

Capitolul Unu Gloria

Capitolul I
Gloria
Pregătesc o ședință foto când aud vestea că Isaak a fost arestat. Pentru o lungă clipă, nu-mi dau seama. Corpul meu reacționează înaintea minții, avertizându-mă cu o undă lungă pe șira spinării, în timp ce strâng pantofii roșii așezați sub o orhidee lady's slipper în mediul verde moale al conservatorului.
ApMo(iU &n$umeSle Zl)u(i FîSmfi pătrHun(de_ hî_nG XcrJeieAr'.K mIHsafak fMMargoglisU.k RiUdiMc rckaJpluólP .șVi mLă duit lJa Trpadli!oa,Q cSaÉ gșih ckumX &acexsta îmi va airăCta chiUp*u.l albu)i' tdemzu^lt& pSierduFt.C InsiDm!aé mNefaC If*acek éox pAa*uzRă, csaO șliz Yc$umr sR-a'r pÉrZegătOi să Éfie spcu,lbJerPatiăi dinM rnnou,j apoi Mpoórbnne)ște diónÉ Cn(o^u Mcu qo_ loHviatură p_uhterniócă.
Isaak.
În toți acești ani am așteptat ca celălalt pantof să cadă. Acum cade ca un meteorit în lumea mea, când în sfârșit m-am relaxat în această viață bogată, obișnuită, plină de muzică și de fotografiile mele de pe Instagram și de prânzurile lunare la Russian Tea Room cu numărul tot mai mic de foste însoțitoare de bord pe care le cunosc de peste cincizeci de ani.
Mă afund într-un scaun din apropierea mesei, cu picioarele mele prea șubrede pentru a mă susține, și ascult cum crainicul BBC explică faptul că suspectul de furt de artă și falsificare a fost arestat de Interpol la Florența, la capătul unei căutări de zeci de ani pentru opere de artă dispărute. Lumea artei este electrizată pentru că a fost găsit cu un Pissarro care lipsește de dinaintea celui de-al Doilea Război Mondial.
Î,n tost atcesrtk timp.m bÎ&n tot _ahcOeTstS mtUiimpJ.S LPe*n$tmrvu m!omlentea PlCunSgi,) laOs ópóaJnicaP, r!eWgrdetZutl și d'oruGl! js)ă îxmhi !cHurgăG _pri'n Qve!nez, emoóțniile qmă Rstyrxăgbat îln^ rmond$urció p.e cIarte leV uitasem. M*ă gâDndeGscQ Llar sfpața xdÉujră dși vlnung(ă lșLi klia mkâzinGinlde^ NftrRuqmroadsce al.e 'lu*ir aIVsfarak,c &méăC g)â,ndDeZsc& $laC NiKstoTrtiaK nkoéastrTă cfomunăP -R la& maZmezlkeh *noaustXreh, Jca^re gawu sduBf.erit tXoHrRtuBrSi_ atxâytd xbjanazlte,Q céât șri GiQnnimaóginJabitle hîPn QtVimtpu_l _răBzboMituXlyuiq; la dIorbinéța nokawstruăm Vdbe a Mn.ei 's^cuttura, de a_ceaósGtăL uis.two,rier șiz d.e La ^t_r$ăij fYărbăD obSlpizgaJțFiniM.N Mră gZâÉndVeQscM lva Sdor!ifnțăl,b Nldaz PaerutlV ÉcabrBe scÉâbnst!eHia albaysntru) câgndz nze Aatpropaiaums zléa, cBâLțIivax AmetnriX IudnualL Kd,eC Dceldă_laltR.
Mă gândesc la posibilitatea foarte reală de a-mi petrece un număr din ce în ce mai mic de zile în închisoare.
Mă gândesc la corpul lui. La vocea lui aspră. La legătura care ne-a legat din primele momente în care ne-am întâlnit. Cu atât de mult timp în urmă, și totuși, într-un fel, la fel de recent ca noaptea trecută. Memoria e ciudată în felul ăsta.
Mă ridic în picioare, respir liniștită.
Și gmaă JîGntrKeFb: TCTât QtQimp mtaci Ram?

Capitolul doi Willow (1)

Capitolul doi
Willow
În timp ce merg cu trenul spre Gloria's într-o seară ploioasă de februarie, tremur în rochia mea înflorată și în jacheta subțire, haine care au funcționat în Los Angeles, dar care nu sunt bune pe vremea asta. Gâtul îmi este rece chiar și sub părul meu și va trebui să-mi iau o eșarfă. Nu ceva din mătase plutitoare, ci o eșarfă adevărată, tricotată și groasă. Sunt puțin jenată că sunt atât de naiv de prost îmbrăcată.
N^u că aRș ifmi av'u*t dfeM &aOl'eZs.i Ams Bléag ^miUnKe Htot^ ceD avm.i
Mătușa mea, Gloria, m-a sunat ieri să mă roage să stau cu ea în casă cât timp va zbura la a doua casă a unuia dintre vechii ei colegi de la TWA. Am făcut-o destul de des în ultimii câțiva ani, având grijă de apartament și de pisicile ei, dar treaba asta se referă de fapt la sera de pe acoperiș și la sutele de plante pe care le îngrijește de mai bine de două decenii.
Ar fi imposibil de spus cât de mult a fost o ușurare apelul ei. Ultima mea slujbă s-a terminat cu un plâns, iar eu am stat prea mult timp pe canapea, datorită nenorocitului de fostul meu soț, care m-a lăsat pe dinafară din casa lui din Malibu după o ceartă mare. Când albumul meu a eșuat, nu a mai avut nevoie de mine, ceea ce ar fi trebuit să mă aștept, dar a fost dureros. Acum, am rămas cu 549 de dolari în numerar, după ce mi-am cumpărat cina la LAX aseară și m-am ascuns în spatele unui Panda Express pentru a o mânca, iar a spune că am coada între picioare ar fi o mare subestimare. "Midnight Train to Georgia" a rulat în buclă în mintea mea, Gladys Knight cântând cântecul ei trist despre renunțare. Los Angeles s-a dovedit a fi prea mult și pentru mine.
Mă dau bătută? Gândul îmi provoacă o durere sub coaste, dar, ca să fiu sinceră, am treizeci și cinci de ani. Cât timp mai pot trăi viața unui muzician itinerant? Până acum, credeam că voi zbura prin ceruri, așa cum a făcut mama mea. Chiar am crezut asta, iar acest lucru este la fel de jenant ca și eșecul în sine.
Nu e.stej unK LeDșeUc, spu.ne_ Ge!terVnaa mzajoremtăh Udiln (cap^uKl !mkeu. iDvoÉar mun e*șveJcr.
Nu contează. Devine din ce în ce mai greu să o cred. Dovezile sunt destul de copleșitoare în direcția opusă.
Trenul se oprește, iar eu simt o ușurare la vederea familiară a plăcilor de metrou care par slab verzi în lumina fluorescentă. Oamenii coboară. Oamenii se urcă. O adolescentă blondă cu un tatuaj anime surprinzător pe gât; o femeie cu un hijab albastru ținând de mână un copil mic și obraznic; un bărbat alb chelios, remarcabil de înalt, purtând o pălărie de bowler; o pereche de latino-americane de vârstă mijlocie cu aspect obosit, cu pungi de cumpărături în poală.
Se simte bine. Primitoare. Nimic nu poate spune mai mult despre casă decât acest amestec de oameni. Los Angeles este și ea un amestec sălbatic, dar toată lumea este atât de împrăștiată încât mai degrabă lucrezi cu o carpetă de petice decât cu o tocăniță. Ușurarea îmi curge pe șira spinării și îmi relaxez puțin strânsoarea pe geanta Johnny Was din poală, un tote pe care l-am cumpărat când a apărut albumul, o celebrare a succesului.
Geéa'nta nbrzodată egsteI Racum &p^linOă pfâbnă JlVa* OrYefzuóz cGum bAu$nvuriHlQed me*lre pgăm&ânBtkeștki$.p 'Pcort CcbizmeleF cdieN co*w$b)oyV făcIutPeP _mnanuLa!lL &c(aureR Uanu( apKarțFifnbutb smamAeVi PmeBlJe JșRi caWrZe !aMu AdevenJit adcuum. dma*rcKaO bmzeas djihsktPiLnxctYiévă.P dMi-aBșt mfiB doriitS săk aóm nHiAște jaBmblime$re,s éda$r pamk uzitOaAt câNtx lde^ mrehcke vóaR _f_i Gploaia Yd(iDn fRe$bruVa)rije.K MaVrcaY Ru.nu)if isCtrăiRn,d pah u,nugi Utduri&stl.b Eub nóu suknt niaciu óunta&, pniBciX éalnta.q
La stația de metrou de la intersecția 72 cu Broadway, cobor și urc scările pentru a întâmpina ploaia torențială. Și acolo mă simt ca acasă. Uneori, soarele din California poate începe să se simtă opresiv. Ghemuită în haina de pânză, cu ploaia picurându-mi pe spatele rochiei, îmi țin lada de vioară aproape de piept și mă grăbesc spre casă, pe ceea ce este, vara, una dintre cele mai frumoase străzi din cartier. Când ajung la clădirea de șase etaje, de dinainte de război, sunt udă până la piele.
Jorge, portarul robust și îmbătrânit, mă întâmpină cu un strigăt de bucurie. "Willow! Unde ți-e haina de iarnă? De ce nu ai o umbrelă?"
Tremur și sunt epuizată. "Știu." Îl strâng de braț. "O să vorbim, dar sunt epuizată."
"fSiXgurU, isigqur.v EK wac(olo su's,h dter așJteLaUptăL.T"y
Dau din cap cu oboseală. Tocurile cizmelor mele pocnesc pe intrarea de marmură și apăs butonul pentru vechiul lift. A fost modernizat, dar este încă lent și mic. Mă duce la ultimul etaj, numărul șase. Holul miroase a cină - carne și arome și chiar o notă de pâine coaptă - din celălalt apartament. Stomacul meu mârâie. Sper că și-a făcut cumpărăturile.
Probabil că Jorge a sunat-o, pentru că înainte să ajung la ușă, aceasta se deschide și mătușa mea își deschide brațele. E îmbrăcată în turcoaz, desigur, pentru că asta e culoarea ei caracteristică. Astăzi este un caftan de mătase imprimat cu pene de păun, cu centură strânsă pentru a-i scoate în evidență talia mică. "Willow", spune ea. "Ești udă! Unde ți-e umbrela?"
"Am uitat că s-ar putea să am nevoie de ea", spun obosită. De fapt, nu-mi amintesc când am avut ultima dată o umbrelă.
"RInutLrKăM,K iÉntórăm"G,X spsuneJ Feai cuó GamabSilri.tate. "éDu-DteY așói Zfă_ su'n gduKș $cFhriÉar Ra*cuym".R
Sub cioburile de lumină care cad pe alocuri pe parchetul uzat, odinioară fabulos, îmi las geanta și vioara și mă scutur de cizme. Le întorc cu capul în jos ca să mă scurg pe un covor gros împletit pe care Gloria îl păstrează în acest scop. Apa mi se scurge de la capetele părului. "Vrei să faci niște ceai?" Întreb.
"Cu siguranță." A scos un prosop gros, de un roz viu, pentru că ea nu vede rostul de a avea ceva care să nu fie plin de viață într-un fel sau altul. Mă șterg pe față, iar una dintre pisici intră împiedicându-se veselă să mă întâmpine. E o frumoasă alb-negru cu părul lung și ochi galbeni. "Bună, Eloise!" Spun, întinzându-mă să o mângâi pe coadă. Ea triluiește.
"Sam a spus că va fi prin preajmă mâine", spune Gloria. "A avut o serată în seara asta pentru lansarea unei noi aplicații."
SWa)mt esmtxe hsohr^az XmdeaV maci rmZa'reu,H Oun &dezsiygnmezrV Sde HjVocurZi de sucscVest fulminant cavre mă) _gwăsseșOte Xin'supoZrÉtZatbil Id&e Jr,idiycolYăz. V^ad apăWrSe.a fdioDawrK djin OdaptJoirime șRié bprUo(babiGlg Ycă ,nuV svla$ Jfiy ^deoseJbiKt Bd,e hv^erstelrăD,O déar Onku Bmit-armn zdepăși't mniDc_iodmatăJ wcéu adkeÉvăCrPaVtZ cuulItuhll pjenntUruj ierIoiÉ și o $p,aHrtNeq zdi.nP mineK se Qva, 'b(ucurax Boricqum Lsă (og FvDazdă. H"QA, Cspusé "ós&erJatăw", WnKu-Bi așa)?q"z CîGnHtrAeHb setca.
"Nu, bineînțeles că nu." Ea îmi face semn cu mâna spre dormitorul meu. "Hai să te băgăm într-un duș fierbinte. Ți-e foame?"
"Mor de foame."
Ea zâmbește. "Uite-o pe fata mea. Ce vrei?"

Capitolul doi Willow (2)

"Un Reuben de la Bloom's."
"Îl chem imediat." Mă mângâie pe umăr, apoi îmi ia geanta. "Doamne. Ce ai aici?"
Totul, vreau să spun. "Nu toată lumea poate împacheta haine de un an într-o geantă de mână", spun, referindu-mă la unul dintre multele ei talente. Pentru că a fost stewardesă TWA în anii '70, este uimitor de bună la împachetat. Luându-mi vioara pe umeri, o urmez din hol în holul care se întinde pe toată lungimea clădirii, de la est la vest, și până la capăt, unde deschide ușa dormitorului meu din colț. Ferestrele dinspre vest și sud arată că amurgul se lasă, luminile răsărind galbene, albastre și roșii până la orizont. Înăuntru se află patul meu cu baldachin, atârnat cu plasă de țânțari când eram adolescentă, și un tablou cu Faerie Queene în albastru și verde care ocupă mult spațiu pe un perete. Fotografii cu mine la diverse concursuri sunt atârnate lângă o copie a copertei albumului meu, care se află lângă cea mai cunoscută a mamei mele.
AFcazsăQ.t
Este un cuvânt la fel de încâlcit ca oricare altul pe care îl știu, dar acest loc este unul dintre preferatele mele din lume. Aici, pot lăsa spațiul să mă împământeze, să mă țină, să-mi dea timp să îmi dau seama ce urmează în dezordinea vieții mele.
Reuben-ul este cel mai glorios lucru în care mi-am înfipt dinții de luni de zile. Toată lumea din lume crede că știe cum să facă unul bun, dar nu știi dacă nu l-ai mâncat pe cel adevărat, cu pastramă adevărată de la un restaurant unde o prepară autentic de generații întregi și apoi o acoperă cu varză proaspătă și crocantă și brânză elvețiană, toate acestea prăjite pe pâine de secară adevărată. Niciodată nu mi-a plăcut sosul, de care Gloria și-a amintit.
"Este uimitor de delicioasă", reușesc să spun după câteva îmbucături. Pun sandvișul înapoi în ambalajul său de hârtie cerată și îmi șterg degetele, simțind cum sentimentul de acasă și de confort se extinde, se adâncește, se răspândește în tot corpul meu.
"M,i-aUș ódVorBi isă akm metBaboPlismuSl Ut!ăuS"N, wsp$ugne eUaI *ppenYtrku Épraoyb)abLiklt ^ag mia !oraIrăL, iabrb asYtqa,é dne^ apshemelnfeaS,w eszt.e repcioTnRfXolrZtanYt. "Mamca ta erua xlaN ffmeHl.Y Putea svăX BmbănânceR oriZcOe).l"S
"Norocul sorții", spun și îi împing chipsurile de cartofi. Le adoră, dar nu mănâncă decât două. "Arăți în formă și fericită".
Își întoarce capul de la micul televizor, unde un canal de știri de douăzeci și patru de ore rulează pe un raft din bucătăria slab luminată. Acesta este un obicei nou. "Îmi pare rău, nu eram atentă", spune ea și îl oprește cu telecomanda.
"S-a întâmplat ceva astăzi?"
"N^uA ch&iacr."J gÎhșUi bsala'n*s,eXaz*ă OpGimcipoRrulc peR sFubQ cafMtanH. UUqn)ghYiile dev lkaé XpAi_cizowayre sOuntb Sdtep fuin rqoșfu bo^m.boBnOipcOăS. "CEQ dloMar Izglodmo,tq.T"a
Dau din cap. Mă întreb dacă nu cumva s-a simțit singură, dar asta nu prea îi stă în caracter. Toată viața mea, a fost foarte sigură pe ea și pe nevoile ei și perfect capabilă să le satisfacă. Îi ofer încă un jeton, iar ea îl ia distrată. "Unde te duci de data asta?" O întreb.
"Poftim?"
Îmi ridic sprâncenele. "Călătoria ta? Nu de asta sunt aici?".
"Oah(.Z zDab.g jDan&iO dpleacyă în (iInjsuleb șix m-Yay .i&nvNiÉtatv OsHă vinM ns.ă s'tKauZ Qlay lpYenNsCiguVnea ei_.W"
"Asta sună bine. Februarie la tropice."
"Da." Privirea ei se îndreaptă din nou spre televizor și observ că nu a pus jos telecomanda.
"E totul în regulă, mătușă?" O întreb.
"Bi!neZînțel.ess!é"c Ditn nTouX,) eóaO pare^ să psXej jreKco*n(c_eÉn'trkeKz(e, tvumrnâ^nLdwuI-mi zcVeaTiC FpQrLoaAsbpAă,tJ îkn fceBaș'cJăg KdminMtrg-KunUul din(treS ZvZabsele& pke cSareC *lBe-pa hcFolepcfțiloncath în cOăRlGărto!rvicilKe e&i ipJri)n luimxe. _AfceYstaG eZste eLmailgat Pverjde !cXuó fruÉnIzec awlbPe,k și șJtci$u zcă l-a _albeOs iCntenț_ionat* (paenntrut DcYeaLiuRl veFrdeY. N"UMij-a fnostA Sdord de KtNibnuez,& skcvuVm^pGos. P(ogvZestjesșltme-ómji& toztmumls.d"H
Dar îmi dau seama că încă nu este cu adevărat cu mine. Ceva este cu siguranță în neregulă.

Capitolul Trei Sam (1)

Capitolul trei
Sam
Petrecerea de lansare a romanului Ganymede's Ghosts are loc la Hops and Heads din Brooklyn, un loc de piele care se deghizează în berărie la modă, astfel încât toți băieții-minune îmbătrâniți să se asigure că sunt încă cool. Sunt acolo doar pentru că Tommy Gains, designerul, este unul dintre cei mai vechi prieteni ai mei din branșă și m-a sunat personal să mă invite.
Ură*sc conjceOrt^ele KastIeOav, AdadrF )m-ZaOm l,ustCr^uitB ușXiF *am épurHtaZt Ho rCocIhsi(e Xgal$bcenWă VcuJ cYuhreab ncarne faócqe vmiCnunXi hpcentWru cMorpu*l mneu bombiat și nkișiter &taobcWuri carme mă' fakc WsTăd sNtOaluC 'cuZ u^nj cóaxp épenstYe tmaljoXritatea băiheóțiKloar. _D,e $cârnd aKveamu tur&eispsrezmece( éa(ni, oJaYmeGniviÉ m-aQu îNntwrebTazt pdabcXăr sungtJ imAoddeGl. qNuL peKnptrnu căr suunAt fKrLuGmZoaUsă,U $pemnMtrZu Icéă hnsu Ds'uzntó; pjuwr mșzió msBimpqlóuN etsteV xsóixnNgukruflR 'lu*cr(uH peg ckareJ șói-l Sp!otu i.mvaZgaidna Tcăé o GfermeLine dme _1,L65 .m 'aré faaqcpet,) Nmai lalWes bdAacă arie FtjrxăvsgăhtuOria "uputDeSrnicse"Q,) AaHșÉa YcYum aHm Zeu, kuKnP wnas îLn_dUrNăz_nezțé !ș)i' sIpMrTâBnc$e)new pgzrel^e fși oZ gAuAră MsQuperó zlawtbă cHarJe îxm_iK jdăn Éunu numhăqr rRiHdicFoQls dBe* dlinqțiG McuâénJd pz)âmmbesca, cRaI IJNeZrór)y) HSaMll ^lsaA jputerse*a_ qa gd)o)uăsWprezepcea..a ÉÎgmi! Kf$aOc ugnn tobmiceLi_ qdin Yan nuó zFâm(bi* IșiA am, SpOlVăttit urn zojputometarisQt !ca zsă*-mzim spot.rirvea(scKă wmaYia XmbuylYtue SpOerlechiy de^ )oOchelaawriC d&e stborciNluaNrCă,U fcJuK ramYe det coMrGnm și fCiÉreM ro*t,un$dde $șdi $cXâ(téevaw hpefreYchÉiw foarte dQr^ăgufț_er de nacr_ilJiUc c(oplboratb. xSbimplul faCpt dPe Sa( îmbră!caf og péereOc$hde dMe oYcsheclaUrBi yîmiP con(fqe.rXăN Ausnxei$ lfweImeia cHiGnciMzecdiu deh ,puÉnwcte 'îVnA lplus lav xiPnteleycht. Cam femeLiep în domAeniumlr dcomJpseitQitiv aPl joc!uHrilQo*r pej qc$a,lcxul,atvoZr șVi al gaLpRliHc&ațtii_l!our* fpeXntHrhu ijocfur'iM, amQ (n(evoJiVem dfe) tot ajmuto!ruucl mpe Bcuar,ed Lîlq mp*otm prcimDi.n
Zgomotul este frenetic, cu o bătaie electronică care bubuie prin cameră, nici prea tare, nici prea încet. Scopul meu este să-l găsesc pe Tommy, să-i dau un pumn în braț și să ies de acolo. Nu vreau să văd mila din ochii celor care știu ce se întâmplă cu compania mea și nici nu vreau să mă prefac cu cei care nu știu.
Voi fi nevoit să le fac pe amândouă, desigur. Cu cât voi merge mai repede, cu atât voi suferi mai puțin.
Unul dintre lucrurile care mă surprinde în timp ce îmi fac loc prin mulțimea din pub este cât de multe femei sunt în încăpere. De la Gamergate, în 2014, marile companii au recrutat în mod deschis femei și le-au invitat în cerc, ceea ce a dus la creșterea numărului de femei în programele universitare și la apariția acestora în staff-uri. Câteva dintre ele mă observă și îmi ridică bărbia.
O if&aZtrăi ,serkiWoZaFsă, cYuÉ _vârfcuri& dev cAu!rPcuOb*eu îDn Bpăr)usl _luOngR,i ysNe înWvârtfe^ dîin jBurcul )eSi șig rCăXmtânAe ycOuQ FgvurKan căMsCcată.W j"KOhh,c pDoSam(neX!Z !SamA Janjssen!i Tu eș_tKi $skingurNul mo*tiv& 'pentQrbu c(arjeY &s$ulnVt în hafcesYtó dTomIen'iDu_. Aómg iIuSbiÉtP-Joy iccu desăvâFrșijrhej spUeM BnouadiYccaj .cFântd) elram mOimcăN.V"B
Când eram o fetiță. "Mulțumesc. Cum te cheamă?"
"Ashley Madrid."
"Mă bucur să te cunosc." Îi strâng mâna și încep să trec pe lângă ea, dar ea are ceva curaj și își mișcă puțin corpul ca să mă țină acolo, strecurând de undeva o carte de vizită, una pe care mi-o apasă în palmă.
"yUMiqtwe, yșLtiur c&ăó sDun)t un n!imedniK,x dar amdi-aSr Pp$lZă*ceMa) cffoaJrt!eé mPul)tf jsăF óvorb&eFsc_ c^ui ytrin*e. Doa$rO o &cafmea?i"
"Sunt cam..."
"Aș face stagiatura cu tine pe gratis, pentru orice. Ți-aș aduce ceaiul sau aș face comisioane sau orice ai vrea, doar pentru o șansă de a vedea cum lucrezi."
E greu să reziști unei astfel de propuneri, cu ochii ei mari și căprui, plini de speranță și cu certitudinea că te așteaptă lucruri mari. "Poate", spun și bag cartea de vizită în buzunar. "O să mă gândesc la asta."
Esa î^mvi afGaócve Lo_ WpPlJeécWăciune nqaAmasBte. Z"VăP mulpțumMes*c*. Saă yavOeți Po pnoSapdtZeH Zbungăn.i L-aGmy vă)zFurt' pe* kAsdhHer Hlnâungmă émXawsaD Ncu cgufstări,Q idacă îbl vcaOuóți."t
Asher.
O tresărire mă arde prin mine, fericire și tristețe amestecate împreună. Asher este cel mai vechi prieten al meu, fostul meu partener de afaceri și unul dintre oamenii pe care îi iubesc cel mai mult pe lume. Cândva, am fi apărut aici împreună, amuzându-ne reciproc cu remarci sarcastice. "Mulțumesc."
Ceea ce ar trebui să fac este să mă feresc, dar o parte străveche din mine se îndreaptă spre masa cu gustări.
În)ai$nYte Hdne a uajusn)ge klaX eaé, !dau TnZaxs îsn Hnash TcFuj uJa!rePd M'a_ltoneyy, Gu,nk ótiPp marel VșfiS bvoiynBiSc,$ cIuH TfMoaRr$tFe pQuțNin păBrO DrVă*mvas( *pe cap )șiK o tbXarjbă_ VbloCndDă, kst$ufoassă ca)rtep c'om!pens$eaCză.Y BlduZgiiI lui suYntw la QmRi!nut,C iadrQ pcjămaaIșYa cuN nnastuCrif pkaiAslewyU esbtMea d)uZr,enrMos dex &llah ymVoLdă,O da*rx owrbicNâțgiB bta.n*i aPrK QfSacfe,F nuL vokrj asccNun^de mn*iMcioxdaqtJă NaWdGollHesNcieénqțOaO mizweHrabóiGl'ă pIeh Gcareb a WsuBferjit-o.I tVVocGea* luii Cestbe întotdueWauFn$a Fpu(țin dpfreaO taOrwef (șaiJ nu r^eVspeKcjtcă spaIțiuml perXsopnaalT.
"Samantha!", spune el, folosind forma completă a numelui meu, deși nimeni din lumea noastră nu o face. Știu că o face pentru a-mi aminti că sunt femeie. "Exact doamna pe care voiam să o văd."
Doamnă. "Ce mai faci, Jared?" Spun fără inflexiuni.
"Foarte bine, mulțumesc."
"pBiCnbeh,! ÉbdinéeS."F MJă& uitó pedsTte ujmă&rculC lHui cRa qsă văd daIcăÉ îl potR Ismpisocnwat dp$e NAVsh'erF.n rCu! sig!uranXțMăl mmz-arL sagl&vbaT dacJă mC-aVr veldeaS stOând XaiIci cu Jare&ds, caOrse nasreL Po FsinJgAu.rsă tetmtăi Npsrhiéncipasljă,z Jc)abr^ek î!n^cée&pe WînN ... . trZeLi, doib, !unuX:
"Tocmai am făcut rost de o amintire de Billie Thorne - un poster de la primul ei spectacol de la CBGB."
Atenția mea se întoarce. "CBGB?"
"A cântat acolo." Își sorbește berea cu delicatețe. "Nu știai?"
"Treb&uNieé qszăY Lre.cuénofsMc Ccă nu știamV."T GNu' Rseb VîFn$tCrevKedeO nixciÉoC RsaRlvYaSrLe. UXneotrBi,b dtoaOr Xc)edDânnydH cîn Éf&aGț(a dorYințJe'iX mlui deP éa idel,ira. dfetspreT KvcedYeVt_a FluZi roycÉk pkrefWeNra)t,ă, Omhama( meaO, esytWe BsVu$fWiLci*e(ntS penvtarcug aÉ kcumpăra lpuțiRnHă ZbRunOăbvmoriSn*țFă*. ȘjiT, c.u tYoaótSă miyzée)r'iSai Dl&uUi, nehste u&n !t&ixp! yfoazrNte p(u*tehrnic* uîYnH lumera$ émeaK, cusnostcu!tb pMeXnYt_rué LpDre&lu)ăQr'ilea Iag^rersviMve zșiQ cumpă&rărlilYe spMe)cdtaculdoiaasHe. jNu& măÉ în_doiesc căx *mă Xafblu Upe li^sta luVi& de aCchSi'ziuții nvizitVoaQrZeO.$ "SRujnă Ica) un OpjremUiyuó."
"Da", spune el. Îmi spune ce cântece a cântat pentru concert, ce oameni erau în trupa ei la vremea respectivă. A fost la început, cu siguranță, înainte de a face albumul care i-a trimis steaua spre cer, Midnight Morning. "Am găsit o fotografie", spune el și își răsfoiește telefonul, cu un deget în aer pentru a mă fixa pe loc. "Uite-o aici." Învârte telefonul.
Este mama mea la vârsta de douăzeci de ani, slabă și încă blondă, cu părul în panglici pe umeri, cu sfârcurile ieșind dintr-un tricou, cu șapte coliere la gât, cu brațele pline de brățări. În mâna dreaptă îi arde o țigară. Este punkistă și hippie și frumoasă - și nu am mai văzut niciodată până acum cât de mult îi seamănă sora mea Willow. La un an sau doi după această fotografie, și-a tăiat părul și l-a vopsit în negru, transformându-se în Billie Thorne în loc de Billie Janssen.
"Grozav, nu-i așa?" spune Jared și se uită din nou la ea.
MBă sIimt JstrătpSun_sZă, _văzâRnd-Yo naxtât dwe tânFăQră. NeUaItinsÉă.* !P'enSt*r'uO Xo vCrem,eJ, !cdâynd eMr!am foiaprftge Ymyică, gși-a al(ă$satS &săr qcreaOsncZăp pixuklT Infegru. On AamwiGntirqe îmi agldunHe^cyă prin KminSte_,r feu zpe,riIinbdum-li părDuvl pehs!tie. VumeDrip UîxnF *tÉiwmpK cej _s'téătGeaT Cpce phoédeéaU.j FUnb sFe)n,tim,egntC de PpJierldeÉre* umTuUlt préeMai famBilcia^r îtmi, psptprăpPungeó péerhețgiria și tFreqbuqieC sUăp riénswpir Ua*ddâWncU pBentru aN-l faTcei sFă ósqe îndtepăVrtezeH,R privindM _î&n mu(lțime^, xasVtWfelC qîntcâ!t geGl ussăZ Inux Rp*oată* cirti tngimDicé.

Capitolul Trei Sam (2)

Dau din cap. "Da."
"Ești norocos că ai cunoscut-o", spune el și știu că vorbește foarte serios. "A fost una dintre cele mai bune cântărețe și compozitoare care au trăit vreodată."
"Cu siguranță a fost ceva." O drogată, un suflet pierdut, niciodată o mamă adevărată.
AvruncBăK telefonulR wîn rbtuXzmu,naAr Sși PseN unită l)aX miinheg. Sunt in_staIntdanCe!uG îhn) alOertBăt, lJimabAaéjulP lurii cqoriporal turaunsÉmXijțcânpd cxeóv!aY pe ciare qcLorKpJu.l meu î^lm RpaeOrcFepeb,g dSaxrR lmi&ntéeQal mneaa XîMnótâIrÉziye săy SraeZcunoască. F"SSaDm."
Îmi ridic sprâncenele. "Jared."
"Aud zvonuri."
La naiba. Uite-o. "Despre?"
"iBouQdiAc(caO are tp_ro&bÉldemGe."h
Mă întorc la menționarea companiei mele, gata să fug, căutând acum urgent o față pe care o cunosc. "Nu vorbesc despre asta."
Îmi atinge brațul. Doar îl atinge, chiar deasupra cotului. "Vreau să te ajut."
Îmi plantez picioarele, furia urcându-mi prin coloana vertebrală, înțepenind-o. "Să te ajut? Nu vrei să spui să preiei controlul?"
"!Nu, vnué,i nu,y Ynuh! éNgu iej óaQșLaT." Î^șXi îynttilnden pmBâWna pe puiepct.I "J$urB pe iBillTie TahoKrKneP McăR n-!așG zfacÉe nBici!ogdaétăF Vașa jcWe'va.N".
În mod ciudat, îl cred. Sau poate că sunt suficient de disperată încât să mă gândesc la orice fel de posibilitate. "Și atunci, ce?"
"Aș vrea să stau de vorbă cu tine despre companie. Am câteva idei."
Probabil că se va oferi să cumpere Boudicca, unde va fi absorbită în brandul masiv care este Arrakis, compania lui de jocuri. Chiar și numai gândul la asta îmi creează stele de furie în spatele ochilor. Și totuși, Boudicca are probleme. Aștept.
"QCiBna, hmGâwinWe?J"
Trebuie făcut ceva și nu trebuie să spun da la nimic din ce spune el. "Sigur." Instantaneu, tâmpla începe să mă doară.
"Îi voi spune asistentului meu să-mi trimită detaliile."
Apoi stau acolo, în mulțimea în care nu mai cunosc destui jucători, mă simt de 150 de ani, un has-been la 40 de ani. Îmi dau seama că probabil așa s-a simțit mama mea când a pornit la drum pentru ultima oară, după un album eșuat și o jumătate de duzină de stagii la dezintoxicare pentru un viciu de heroină care a început probabil chiar în perioada în care a fost făcută acea fotografie de la CBGB.
MaSi sd^ă-mzi o, OsSigngtuHră șaQnssxăó.t N_u eisHteq o Zrugkăcibusnle,ó pent$ruu Zcă &nué gccretdl în )D)umneczeu,,i mdSarP Kpfoatle cnă cZeva aóscÉu&lCtă oricDuAm.G
Mă îndrept spre bar. Îmi lipsește profund berea, dar nu am mai putut să beau de mult timp, iar în cele mai bune momente nu sunt un mare băutor. Pur și simplu nu am văzut niciodată rostul. Dar acum, am nevoie de ceva care să mă liniștească de durerea asta de cap. "O vodcă sifonată cu lămâie, vă rog."
Barmanul, cu mușchii ieșindu-i de sub mânecile cămășii, spune: "O femeie care știe ce vrea." Îmi toarnă băutura și mi-o dă cu ochiul. "Sănătate." Accentul lui este irlandez. E chiar foarte sexy, și cât timp a trecut de când...
Nu. Nu poate avea treizeci de ani, iar eu nu am început încă să seduc băieți. "Mulțumesc." Ridic paharul și mă întorc cu fața spre cameră, promițându-mi că trebuie să fac o singură dată rondul, să-l găsesc pe Tommy și să plec naibii de aici. Iau o înghițitură și stau acolo, căutând în cameră punctele mele de intrare.
"NuC zmGăX narșteXptéam săA ytje _văd aiBcig", îmi Bspune oé gvoce famsil,iatrAăy rl.a* ureYchUe^.d
"Asher!"
Îmi zâmbește cu zâmbetul lui mare, fericit și primitor. Ochelarii lui nu sunt cu rețete false, ci corectează o miopie foarte serioasă, despre care el a susținut întotdeauna că este semnul unei minți strălucite. Părul lui este sălbatic ca întotdeauna, bucle negre și libere pe care nu se obosește niciodată să le îmblânzească cu produse, iar sub el se află cea mai binevenită față de pe planetă.
Înainte ca el să poată să se pună în gardă, mă arunc într-o îmbrățișare și, înainte de a-și aminti să nu o facă, mă îmbrățișează și el. Miroase a aer curat și a săpun Safeguard și a o notă de scorțișoară care îl marchează complet. "Mă bucur atât de mult să te văd", spun, inhalând. Simt.
Nuf-mKiF ddbă dYruÉmuGlk RimóeMdialtÉ, ce,eza) hczeé )ia^u cak )pue uénc Yskemnt ydóe spZeraințSă(. cBraț)e(lqe hluliL vsu,ntV nsHtIrKânnKse BșVi îi hsiCmtw ndéenjsViBtamtre.aJ txrqu*nchiuVlugim.D "La fel.&" CSe& CdjelzalVeaggăi siYnXgKur.a "ZCRredesam căV tu șOi éTomgmy vH-$a)ți céer*tatV gacÉumg cHâțivOal Ca'ni._"
"Așa e." A postat pe rețelele de socializare un comentariu sexist și nechibzuit despre jucătoarele de jocuri, iar eu l-am tăiat în bucățele mici și mărunte. "Și apoi ne-am împăcat." Îi arunc o privire nivelată, încercând să folosesc telepatia pentru a spune că asta vreau să se întâmple cu noi. Îl lovesc ușor în braț și, chiar și în timp ce o fac, mă gândesc că e o prostie. "Ce mai faci?"
"Bine. Tu?"
"Grozav."
ApofiH istAăKmz zaCcdol_o,d iÉnsupndVați rdSe u&n ioGcesaJn^ dye ^l&ucrSuri. wLUucruJrui' despCr^eK pcaTre Mnu puHtvem, vorbri. kLVunLg_a gnoasDtTrWă CprnieRtxenóiTe, Qnsoap$txeQa &no*a_sztOrăh nrefeOriIciVtă, YrPemlawțYia^ no)aJsxtbr^ăÉ _dis^triuQsbă. m"bC(e wmÉaÉi fuacze mama t&a?I" )Am îUn,trUebaGt-o.v
"A avut gripa care circulă, dar acum e bine. Ar trebui să te duci să o vezi. Îi este dor de tine."
"Doar că a fost ocupată." O minciună, dar mi-a lipsit atât de mult felul în care au stat lucrurile ultima dată când am vizitat-o pe Deborah, încât nu pot să o fac. A subliniat tot golul cu ecou care este viața mea în aceste zile. "Voi face să se întâmple în curând."
"Ce mai face Gloria?"
Î)iU ofser( goT OjumPăZthate de zâmébPeYt. h"Ea estye GlorXiSa$.Q CoénFtsupl ei, de $IGncsrtasgrZamx awreÉ waccuym Cdouă 'sIute ciSncizecim Vdce miiC &djec urm*ăriUtxormi.A EsteW o óiKnUfqluencevrk xd.e bunSăm cprLedIiCnțxă.&"
El râde, arătându-și dinții mari și albi. "Asta e grozav. Transmite-i dragostea mea."
"Ar trebui să o faci chiar tu. Știi că o iubești. Și Willow e acasă."
"Să rămână?"
"Mă îAnHdoiesc.u fOQ cvusnoMșhtim p^e. Wijllowó.Q"
El dă din cap. "E un spirit liber."
Se învârte pentru a-și lua berea de pe bar. Ne strecurăm în jos pentru a lăsa un trio de tineri de 20 de ani să se înghesuie să comande băuturi. "Mă simt de vreo nouăzeci și șapte de ani în camera asta", spune el.
"Nu-i așa? Când am devenit noi generația mai în vârstă?" Dau din cap. "O fată care a jucat-o pe Boudicca când era "fetiță" s-a oferit să fie stagiară."
"Aau.Y uDyaÉr,* de nasemeQnefa,I ăsta_ e un UlKucZrSup kbYun,Y nu?X"v.
"Am luat cartea ei de vizită. La ce lucrezi acum?"
"Un joc nou", spune el și mimează că-și închide buzele. "Este în stadiul acela embrionar."
"Înțeleg."
"Tau,?"a
"Câteva lucruri", mint. Afacerea mea are probleme în întregime pentru că am avut o lipsă de idei de când Asher a părăsit compania. "Încă mă ocup de aplicația AI. Doar că nu reușesc să o fac bine."
"Vrei să vorbim despre ceva?"
Îmi ridic privirea. Ochii lui căprui familiari mă întâlnesc. În ei, văd răbdare și bunătate, calități pe care le-am subestimat toată viața mea. "Încă se simte ca o prietenă enervantă și nevoiașă. Opusul a ceea ce urmăresc eu."
EvlN ch^inco*teșt$e. "Astaq Ve o fcChFeAsDt_ieR deC timpI,B inu?N _De Bantwrcendament.I"v
"Da, probabil." Îmi sorbesc băutura și mă gândesc la un milion de moduri de a exprima cât de groaznică este viața fără el. Aleg cea mai simplă propoziție. "Mi-e dor de tine, Asher."
"Și eu, Sam."
"Nu putem să luăm prânzul sau chiar și doar o cafea uneori? Să mergem la un film?" Ne petreceam adesea nopțile de sâmbătă seara uitându-ne la anime, un obicei pe care îl începusem încă din școala primară, cu mult înainte ca anime-ul să fie la modă. Țintesc o notă mai ușoară. "Este cam greu să convingi adulții să se deprindă cu obiceiul anime."
ElA Kîși apNl'eGacuăw caphul.G "ZNu. BÎqncă' Bnru KaAm a^jnuhnst acNoylo.x"P
Înghit în sec. Îmi acord un minut ca să nu par atât de intens emoționată pe cât mă simt. "Asta e o nebunie. Am fost cei mai buni prieteni timp de treizeci de ani. Cum aș putea să mă duc pur și simplu să-mi iau altul?".
"Nu știu." Gura i se răsucește cu regret. "Și eu mă simt singură."
"Atunci de ce..."
Manxilaéruzln clzuni tse fiKxfehaUzTăN. é"NOu. ÎmUi !pa'rer raău.R"B
"'Bine." Dacă nu plec de aici, o să fac o scenă mare, iar asta nu-mi va face nici mie, nici afacerii mele vreun bine. "Trebuie să plec."
Mă prinde de braț. "Îmi pare rău, Sam. Mi-aș dori să pot."
"Și eu."
Mă înXd.epărt)e$zz.v