Rowan unic

Chapter One

The body lay in perfect repose on the Victorian fainting couch, looking more like a sleeping beauty than a victim. Detective Sarah Chen had seen enough death in her ten years with the Metropolitan Police's Special Cases Unit to know that natural death never looked this peaceful. Something was very, very wrong.
'No signs of struggle, no marks on the body, and yet...' She leaned closer, studying the victim's face. Charlotte Mills, aged 28, was found by her roommate this morning, apparently having passed away in her sleep. Her expression was serene, almost blissful, but her eyes - those were what caught Sarah's attention. Behind the closed lids, her eyes were moving rapidly, as if still deep in REM sleep.
"You see it too, don't you?" The voice came from behind her, rich and cultured with a slight Irish lilt. "She's still dreaming."
Sarah turned to find a tall man in an impeccably tailored charcoal suit standing in the doorway. He hadn't been there a moment ago, she was certain of it. His dark hair was streaked with silver at the temples, and his eyes were an unusual shade of amber that seemed to shift color in the light.
"This is a closed crime scene," she said firmly, her hand instinctively moving toward her weapon. "How did you get in here?"
He smiled, but it didn't reach those strange eyes. "Dr. Marcus Thorne," he said, pulling out a card that somehow both looked official and seemed to shimmer slightly. "I'm a consulting specialist with the Department's new Oneiric Phenomena Division."
"The what division?" Sarah frowned, taking the card. The moment her fingers touched it, she felt a slight electric tingle, and the letters seemed to rearrange themselves before her eyes.
"Dreams, Detective Chen. We investigate crimes involving dreams." He moved into the room with fluid grace, his attention fixed on the victim. "And this is the third one this month."
Sarah's mind raced. There had been two other deaths recently - both young women, both found peacefully dead in their sleep. She'd seen the reports but hadn't made the connection until now. "How do you know about those cases?"
"Because I've been tracking the killer for quite some time." Thorne knelt beside the body, his eyes now definitely more gold than amber. "He's what we call a Dream Collector - someone who has learned to enter and steal dreams. But this one has developed a taste for more than just dreams. He's taking souls."
Under normal circumstances, Sarah would have dismissed such talk as nonsense. But there was something about the scene, about the victim's still-moving eyes, about Thorne himself, that made the impossible seem suddenly plausible.
"If you're tracking him," she said carefully, "why haven't you caught him?"
Thorne's expression darkened. "Because he only appears in dreams. The physical world is my domain, but his... his is the realm of sleep. To catch him, we need someone who can walk between both worlds." He turned those unsettling eyes on her. "Someone like you."
"Me?" Sarah almost laughed, but the sound died in her throat as memories she'd long suppressed began to surface. The dreams that felt too real, the nights she'd awakened to find objects moved in her room, the way she sometimes knew things she couldn't possibly know...
"You've always known you were different, haven't you, Detective?" Thorne's voice was gentle now. "The dreams that come true, the hunches that turn out to be right, the way you can sometimes see how people died just by touching objects they owned..."
Sarah took an involuntary step back. "How do you know about that?"
"Because I've been looking for someone like you. A Natural - someone born with the ability to cross the threshold between waking and dreaming." He gestured to the victim. "Charlotte here won't be his last. There will be others, and their souls will remain trapped in an eternal dream unless we stop him."
Just then, the victim's hand twitched, her fingers moving as if writing something. Sarah moved closer, watching as invisible words were traced in the air. Thorne pulled out what looked like an antique monocle and held it up. Through its lens, golden letters shimmered in the air where Charlotte's fingers moved.
"Help me," Thorne read aloud. "He's coming for the others."
Sarah felt a chill run down her spine. She looked at the victim's peaceful face, at those restlessly moving eyes, and made a decision that would change her life forever.
"Tell me what I need to do."
Thorne's smile was grim. "First, you need to learn to control your abilities. Then..." he held up the monocle, through which Sarah could now see strange symbols glowing all around the room, "you need to learn to hunt in dreams."
Outside the Victorian townhouse, storm clouds gathered, and Sarah Chen, homicide detective and newly discovered dream walker, took her first step into a world where nightmares were real, and death was just another kind of sleep.

Chapter Two

The basement of the Natural History Museum was the last place Sarah expected to find the headquarters of a secret dream investigation unit. Yet here she was, following Thorne through a maze of storage rooms filled with artifacts that seemed to pulse with their own inner light.
"The mundane world only sees what it expects to see," Thorne explained, using an ornate key to unlock a heavy wooden door marked 'Private Collection.' "To them, this is just museum storage. To us, it's the largest collection of dream artifacts in the Western Hemisphere."
The room beyond defied physics. It stretched impossibly far, filled with glass cases containing everything from ancient masks to modern-looking devices. Floating orbs of soft light illuminated collections of bottled dreams - actual dreams, swirling like liquid mercury behind glass.
"Your badge, Detective," Thorne held out his hand. Sarah hesitated before handing over her police credentials. He placed it on a strange device that looked like a Victorian music box crossed with a computer. When he returned the badge, it felt different - heavier, somehow more real.
"Now you'll be able to access both worlds officially," he said. "Look at it again."
The badge had changed. Alongside her regular police credentials, new text had appeared: 'Special Inspector, Oneiric Investigations Division.' The letters seemed to shift between English and something older, something that made her eyes water if she looked too long.
"Before we can hunt the Dream Collector, you need to understand what you're dealing with." Thorne led her to a case containing what looked like a normal pillow. "Touch it."
Sarah reached out hesitantly. The moment her fingers made contact, the world tilted. She was suddenly standing in someone else's dream - a sunny beach, but the sky was green and the sand whispered secrets. She jerked her hand back, gasping.
"Good," Thorne nodded approvingly. "Most people can't pull back from their first dream artifact. You have natural barriers."
"What was that?" Sarah's heart was racing.
"A dream fragment from 1892. A young girl's last dream before the influenza took her." His voice softened. "We preserve them here. Dreams carry memories, emotions, sometimes even pieces of souls."
"And this Dream Collector... he takes entire souls?" Sarah remembered Charlotte Mills' peaceful face and restless eyes.
"He traps them in eternal dreams, feeding off their essence." Thorne moved to another case, this one containing what looked like a cracked mirror. "Each victim becomes part of his collection, their souls powering his abilities, letting him dreamwalk without natural talent like yours."
Suddenly, the cracked mirror began to frost over. In its surface, Sarah saw Charlotte Mills' face, mouth open in a silent scream. Then another face appeared - another victim, she presumed - and another.
"He's showing off," Thorne growled. "He knows we're investigating."
The temperature in the room dropped dramatically. Frost patterns spread from the mirror to nearby cases, and Sarah heard what sounded like distant laughter.
"Well, well," a voice echoed through the room, seemingly coming from everywhere and nowhere. "A new player in the game. And such interesting dreams you have, Detective Chen."
Sarah felt something brush against her mind, like cold fingers trying to pry open a door. Instinctively, she slammed her mental barriers shut. The presence withdrew, but not before leaving behind an impression of amusement.
"He's already caught your scent," Thorne said grimly. He pulled out a small velvet bag and removed what looked like a dreamcatcher made of silver wire and black pearls. "Wear this when you sleep. It won't keep him out entirely, but it'll stop him from stealing your dreams while you're still learning to defend yourself."
As Sarah took the dreamcatcher, her fingers brushed Thorne's, and suddenly she was hit with a flash of his dreams - centuries of memories, battles fought in realms of sleep, and a profound sense of loss that made her gasp.
Thorne withdrew his hand quickly. "Your abilities are stronger than I thought. We'll need to work on your control."
"What are you?" Sarah asked directly. "You're not just some government consultant, are you?"
Before he could answer, an alarm began to sound throughout the facility. One of the dream bottles had turned black, its contents writhing like smoke.
"He's hunting again," Thorne said, already moving toward the exit. "Someone in the city has just entered their last dream. Are you ready for your first real case, Detective?"
Sarah touched her new badge, feeling its power hum under her fingers. "Do we have time to save them?"
"If we're lucky, we might catch him in the act. But remember - in dreams, he's incredibly powerful. One wrong move and you could lose your soul."
As they rushed from the dream archive, Sarah caught one last glimpse of the cracked mirror. In its surface, she saw her own reflection smile back at her with eyes that weren't quite her own.
The hunt was about to begin.

Chapter Two

Chapter Three

They arrived at St. Bartholomew's Hospital just as the emergency lights began to flash. Sarah followed Thorne through corridors that seemed to blur at the edges of her vision, her new badge somehow clearing their path without ever being shown.
"Room 307," Thorne said, his voice tight with urgency. "Young male, admitted for minor surgery, slipped into an unusual coma during recovery."
The patient, David Parker, age 23, lay perfectly still on his hospital bed, his eyes moving rapidly beneath closed lids. Just like Charlotte Mills. But this time, something was different - the air around him rippled like heat waves over hot asphalt.
"He's still in the process of taking him," Thorne said, pulling out what looked like an antique pocket watch. "We can follow if we're quick. Are you ready for your first dream dive?"
Sarah's heart pounded. "What do I need to do?"
"Take my hand. Focus on the patient. Let your consciousness slip between the moments of reality." Thorne's eyes began to glow that strange amber color. "And whatever you see in there, remember - dream logic is real logic in that world."
Sarah grasped Thorne's hand and looked at David Parker. The world tilted, twisted, and suddenly...
They were standing in a hospital corridor that wasn't quite right. The walls breathed slowly, the floor was made of flowing water that somehow supported their weight, and the ceiling was a swirling mass of constellation maps.
"His dreamscape," Thorne explained, his voice echoing strangely. "Every dreamer creates their own reality. Look."
Down the impossible corridor, a figure in a doctor's coat was leading David Parker by the hand. But the 'doctor' was wrong - his shadow moved independently, reaching out with grasping tendrils towards other dreams that floated past like soap bubbles.
"The Dream Collector," Sarah whispered.
As if hearing his name, the figure turned. Sarah's breath caught. His face was a beautiful mask of shifting features, never settling on one form, but his eyes... his eyes were endless pits of swirling dreams.
"Ah, the new dreamer," his voice was like silk over broken glass. "And my old friend Marcus. Still trying to police the dream worlds?"
Thorne stepped forward, and Sarah noticed his appearance had changed in the dream. His suit was now made of living shadows, and wings of dark light stretched from his shoulders. "Let him go, Collector. You've taken enough souls."
The Collector laughed, the sound causing the hospital walls to crack, leaking golden dream-light. "Taken? Oh, Marcus, you still don't understand. They give themselves to me. Show her, David."
The young man turned, and Sarah saw his eyes were glassy with bliss. "It's beautiful here," he said dreamily. "All my pain is gone. All my fears. He takes them all away."
"By taking everything you are," Sarah found herself saying. She took a step forward, instinctively reaching for her police badge. In the dream, it transformed into a shield of pure light. "David, this isn't real healing. It's theft."
The Collector's face rippled with anger. "You dare interrupt my collection?" The corridor began to twist, reality bending around them. "Let me show you what happens to those who interfere with my work."
Suddenly, the floor beneath Sarah liquefied completely. She started to sink, but instead of water, she was drowning in dreams - thousands of them, each containing a fragment of someone's stolen soul. She saw Charlotte Mills dancing endlessly in a ballroom of mirrors, saw other victims trapped in perfect moments that had become eternal prisons.
"Sarah!" Thorne's voice cut through the chaos. "Remember - dream logic! Make your own rules!"
Dream logic. Sarah closed her eyes, focusing on her years of police work, of protecting people, of solving puzzles. When she opened them, her badge-shield had transformed into a sword of pure thought.
With a cry, she slashed through the dream-flood. Reality reasserted itself - or at least, this dream's version of reality. She stood on solid ground again, facing the Collector.
"Impressive," he purred, but she sensed uncertainty in his voice. "You're stronger than the usual dreamers Marcus recruits. Perhaps we could make a deal..."
"No deals," Sarah said firmly. She could feel her power growing, reshaping the dream around them. "David, look at what he really is. Look with your heart, not your fears."
For a moment, David's eyes cleared. The Collector's beautiful mask slipped, revealing something ancient and hungry beneath. David screamed, pulling away from the creature's grasp.
The Collector snarled, his form shifting into something monstrous. "If I can't have him willingly..." Shadows exploded from his body, reaching for David.
What happened next seemed to unfold in slow motion. Thorne spread his dark wings, shielding David. Sarah's sword of thought became a net of light, trapping some of the shadows. But the Collector himself simply... stepped sideways, vanishing into a door that appeared in the air.
"Sweet dreams, detectives," his voice lingered behind. "We'll meet again soon. After all, Sarah, your dreams are particularly... appetizing."
The dreamscape began to dissolve. Sarah felt Thorne grab her arm, pulling her back through layers of reality. Then...
They were standing in the hospital room again. David Parker was awake, gasping, but alive and whole. A nurse was rushing in, responding to his sudden revival.
"We saved one," Thorne said quietly. "But he'll be angry now. And he'll come for you."
Sarah touched her badge, still feeling echoes of its dream-power. "Good," she said grimly. "Because I have some questions for him about Charlotte Mills. And about what you really are, Marcus Thorne."
Thorne's expression was unreadable. "All in time, Detective. For now, you need to rest. Tomorrow, your real training begins."
As they left the hospital, Sarah could have sworn she saw her shadow move independently, reaching for dreams that floated just beyond the edge of sight. The world would never look quite the same again.

Chapter Four

Sarah's apartment looked different when she returned that night. The shadows seemed deeper, more alive, and ordinary objects cast reflections that didn't quite match reality. The dreamcatcher Thorne had given her pulsed softly in her pocket, responding to the changed way she now saw the world.
She was exhausted but afraid to sleep. The Collector's words echoed in her mind: 'Your dreams are particularly appetizing.' Instead, she spread her case files across the coffee table - photographs of Charlotte Mills, the other victims, and now David Parker's medical records.
A soft chime from her badge interrupted her concentration. The metal had grown warm, and when she touched it, words appeared in that strange shifting script: 'Archive. Now. Emergency.'
The museum was different at night. Sarah's new badge led her through doors that hadn't existed during her first visit, down stairs that seemed to descend far deeper than the building's foundation should allow. She found Thorne in a circular room she hadn't seen before, surrounded by floating screens of light that showed various dreamscapes.
"We have a problem," he said without preamble. "The Collector's attack pattern has changed. Look."
The screens shifted, showing a map of the city overlaid with points of light. "Each light is a dreamer," Thorne explained. "The blue ones are normal dreams. The red..." He gestured, and several dots pulsed an angry crimson. "Those are nightmares being actively shaped by outside forces."
"He's attacking multiple targets at once?"
"No." Thorne's expression was grim. "He's leaving traps. Dream-snares. Anyone who falls asleep in these areas risks being pulled into a constructed nightmare. He's trying to overwhelm our ability to respond."
Sarah studied the pattern of red dots. "They're forming a shape... a symbol?"
"A summoning circle." A new voice joined them. Sarah turned to see an elderly woman emerging from what appeared to be a door made of starlight. Her eyes were milk-white, but she moved with absolute certainty.
"Sarah, meet Dr. Eleanor Price, the Archive's keeper," Thorne said. "And yes, she's blind in the waking world, but in dreams..."
"I see everything," Eleanor finished. Her unseeing eyes fixed on Sarah with uncomfortable accuracy. "Including what our friend the Collector is truly planning. He's not just taking souls anymore. He's building toward something larger."
She gestured, and the room transformed around them. They were suddenly standing in what looked like a vast library, but the books were made of dreams, their pages flowing like liquid memory.
"Every dream ever archived is stored here," Eleanor explained. "Including the oldest nightmares of humanity. The Collector isn't just a thief - he's trying to wake something that should stay sleeping. Something we locked away centuries ago."
She pulled a book from the shelf, and its pages burst open, projecting a scene of ancient horror - a time when the boundary between dreams and reality was thinner, when nightmares could walk in daylight.
"The Last Nightmare," Thorne said softly. "We thought it was safely contained, but if he completes that summoning circle..."
A sudden tremor ran through the Archive. One of the red dots on the map had grown larger, pulsing violently.
"He's starting," Eleanor's voice was urgent. "Sarah, you need to see something before you face this." She pressed her fingers to Sarah's forehead, and suddenly...
She was in a memory. A younger Thorne stood with a woman who looked remarkably like Sarah herself, facing down a shadow that threatened to devour the world. The woman - another dream detective? - sacrificed herself to help seal away the nightmare.
"Your mother," Eleanor's voice echoed in her mind. "She was one of us. Her sacrifice helped lock away the Last Nightmare, but the Collector has never stopped trying to free it. And now he's found you - her daughter, with her power."
The vision ended abruptly as another tremor shook the Archive. More red dots were pulsing on the map.
"Why didn't you tell me?" Sarah demanded, turning to Thorne.
"Because I promised her I'd keep you away from this life," he replied, pain evident in his voice. "But now the Collector knows who you are, and we're running out of time."
"The summoning circle will be complete at the next new moon," Eleanor added. "Three days from now. If the Last Nightmare wakes..."
"Then we stop him before that happens," Sarah said firmly, though her mind was reeling from the revelations. "How do we break these dream-snares?"
"It's dangerous," Thorne warned. "Each one is a trap designed specifically for dream walkers. If you're caught..."
"Then you'll just have to watch my back," Sarah said. She touched her badge, feeling its power respond. "Where do we start?"
Eleanor smiled, her blind eyes somehow twinkling. "First, you need to understand what you truly inherited from your mother. It's time you learned about the true history of the dream walkers - and why the Collector fears your bloodline above all others."
As if in response to Eleanor's words, the books around them began to glow, their pages rustling with the weight of secrets about to be revealed. In the map above, the red dots pulsed like a countdown to catastrophe, and Sarah realized she had less than three days to master powers she never knew she had.
The true game was about to begin.

Prologul

==========

Prolog

==========

LVaDceyK HaF ycKântraqt verCsSuQri&ljez urnhuia dUizntre' JcMântexczele meMlem nprVefVenrzayte gîn tiMm,p! ce pax virat pe dJrumtuhlÉ cu, două* b(efnzwi GcHar_ey knge Mvsa dQuc^e !aaca)să.. CânptecWulj _ar fViN ffoCstN a)muzMaknt dbacăK bnu agrj kfzi zfDodst' pebnNtrVu CfJap.tulF Écă* eaK cFânutca întarj-go NowcWtavsăc CcÉa,reA fjăc'ena icâkiniiVi Osă* wuSrlde.

"Haide, cântă cu mine, surioară."

"Asta nu înseamnă să cânți", am țipat peste muzică și peste țipetele lui Lacey.

Ea a dat mai încet sistemul stereo. "Ăsta e doar prețul pe care trebuie să-l plătești pentru că m-ai forțat să te conduc în seara asta."

"NuP Yte-afm fIorțbat."S

"Te-ai uitat la mine cu acei ochi triști de cățeluș când mama a spus că e prea obosită."

M-am răsucit, uitându-mă la Lacey. "Muzica nu a fost chiar atât de rea, nu-i așa?"

"Există un motiv pentru care Jason nu a vrut să meargă cu tine..."

Azm qt'rehsrăYrjimtK ÉlaF SreaDmilntfiórBeh. Pérui)eatenuwlP meTu îmyi dădusDeM écBlarA OdteC în'țel&eQs, că &maMi dOergrabăU șir-ar .fMis bfăzgaGt, niște b$eCțéea fierbinațJi( Bîn oRch$iJ XdxeIcâDty jsMăN ÉaOscXuklte ftor^m,aZțéia meTa_ Vl^ocaBlă YpkréerfNeWr.aNt$ă.&

Lacey a furat o privire rapidă în direcția mea când nu am spus nimic. "Este un instrument. Știi asta, nu-i așa? Meriți ceva mult mai bun, Ro."

"Nu e un prost. Doar că nu ne place aceeași muzică."

"Nici mie nu-mi place, dar tot am venit cu tine în seara asta."

"ȘSix mp-YaiR tXotP bătru_tl la RcTap Ttsoct tSiNmpuCl.,"n

S-a întins și m-a strâns de picior. "Prerogativa surorii mai mari".

"Tortura surorii mai mari", am mormăit. Lui Lacey îi plăcea să-mi amintească faptul că era mai mare, mai înțeleaptă și o grămadă de alte lucruri. Singurul lucru pe care nu l-a folosit niciodată ca armă a fost faptul că am fost adoptată. Nici măcar în timpul celor mai grave certuri ale noastre. Era codul nostru de surori. Alegerile mele proaste de păr și dinții mei din copilărie erau un joc corect; faptul că nu eram rude de sânge nu era.

"Aceeași diferență." Lacey și-a bătut mâinile pe volan. "Ar trebui să te desparți de el. Știi că singurul motiv pentru care ai rămas cu idiotul ăla atât de mult timp este pentru că ți-e frică de necunoscut."

AHsmtma Rnhu Nerréa c&hi$aXr adeIvărHatJ.L DarK $naicOi jnqu berLax go milnOciunQă.s kJasoén eAra confKorZt!abHilV,b Nuș.or, Icóa .of peTriecPhQeV Sde( papuci& pBu.ritHațNiU FexÉact cât Dtr,e^bquxi$e.h Ckel puXțiHn,É a$ș(a fyuVsKese 'e_l. AvAeap Vimp'rPepsiaP ccăl Fluccr!usrilAe cseu Ns!ch&imMbauB. éVHiațaP fs&e miLșcla Kșmi! LsYe reavrqanjya ÉfWăDrăl ca MeuP să$ qșt,i$u saJu s^ăA-&mMiR dauA vToPiei.J Agcnum,D xnimdic n$u! cmPa(ii pă)re'a îyn$ regLulăD.

"Nu-mi pot imagina să nu fiu cu el." Jason a fost primul meu... totul. A fost greu să mă îndepărtez de el.

Lacey m-a luat de mână și m-a strâns, brățările pe care ni le cumpărase când am petrecut o săptămână la plajă vara trecută, aliniindu-se astfel încât să se atingă. "Meriți pe cineva care să accepte toate piesele care alcătuiesc frumosul om care ești. Cineva care să-ți aprindă terminațiile nervoase. Cineva care ar vrea să meargă la cel mai prost concert din lume, doar pentru o șansă de a petrece mai mult timp cu tine."

Mi-am privit sora. "Și știi cum se simte asta?"

"PoLadtegee'e'e.L..F" Ag OtraDsq cuvxâ.ntMul bîón HafParPăU.X

Am tresărit pe scaun, întorcându-mă cu fața la ea și trăgându-mi mâna liberă. "Varsă. Chiar în clipa asta. Nu pot să cred că mi-ai ascuns ceva."

Râsul lui Lacey a umplut mașina. Atât de plin și dezinhibat. Nu și-a făcut niciodată griji despre cum ar putea suna acel râs, dacă era prea tare sau strident sau orice altceva. Era liberă. "Ei bine, ne-am întâlnit..."

Cuvintele ei s-au întrerupt când o căprioară a sărit în fața mașinii.

T$oVtuWls xaD WiBntxrYat înttr-Oun UfeJlQ ade mPiWșcPa.re alientdăF Cssuplr,arealyi*syt*ă&.N LMaóceNy lan fArânnat bOruszc, zsGmuci&nd vvOoAlanuhlG. bPrafuUl uMșUorW pdFeG zăpa_duăv a f,ăcut !cVam roț)iUleS Nsă ós*e înyvârtTă. Nwu,g nKuZ jrkoț,i$lea, nci îFntreagUa Amja.șinGă.Y

Lumea s-a încețoșat. Nu știam dacă Lacey țipa sau dacă țipam eu. A fost un pocnet dezgustător de metal, apoi o spargere de sticlă. Bucăți mi-au lovit fața, tăindu-mi pielea. Coasta mă ardea ca și cum aș fi fost înjunghiată cu un metal fierbinte. Durerea mi-a furat tot aerul din plămâni.

Mi-am strâns ochii, dorindu-mi să îmi revin respirația și strigând în tăcere după oricine sau orice ar fi putut să mă asculte. Am gâfâit, aerul umplându-mi din nou plămânii.

"Lace?" Am răcnit.

ScingburuQl *răsIpDunsÉ Lav vffoPstL șu,iMelrCartujl Vmio$tnoruGlui DnosttruA.'

"Lacey?" Am încercat să mă întorc pentru a o vedea, dar eram blocat.

"Rowan?", a șuierat ea.

"Sunt aici." Am întins o mână, găsind-o pe a ei. Mâna lui Lacey era alunecoasă. Să fi fost sânge? Mi-am agățat un deget în brățara ei, ca și cum asta ne-ar fi putut ține legați indiferent de situație.

VpedjeTreuaJ m$ia sb-saw $înQceHțoDșat din nobum _șiF amJ jTuraat! $că îmYiS JsiómJțYe.almN ^bă(tvă!ilex piniHmpiDiI rPevervbóer&âfnd nîGnI txot cvovrrpulW.P O"PoNțTiF qsfăF baaju)n^gXiq óla Ttreblesf^on?h"Q

"Eu... nu știu. Era în suportul pentru pahare."

Am încercat să ajung la poșetă și am strigat de durere.

Lacey a tras aer în piept și a început să tușească. Tuse violentă, zdravănă, care parcă zguduia mașina.

"mEștXi LbHipnej?! tCe se vîPnXtiâAmpOlLă?"

A continuat să tușească și să gâfâie. Părea umedă, dar nu puteam vedea, nu puteam să mă mișc. M-am întins mai mult, încercând să ajung la geantă. Lacrimile îmi curgeau pe față, în timp ce simțeam că partea mea era ca și cum ar fi fost sfâșiată.

Apoi totul a devenit liniștit. Nu mai tușea. Doar șuieratul mașinii și durerea orbitoare din partea mea.

"Lacey?" Am șoptit.

Nu baWmn priGmiFt( niciXupn 'riăs_punysÉ.

I-am strâns mâna. "Lace, trezește-te!"

Nimic.

Lacrimile veneau mai repede, mai tare. Mi-am împins trupul mai departe, rugându-mă să pot ajunge la telefon. Dacă aș putea să cer ajutor, totul ar fi bine. În schimb, viziunea mea a făcut un tunel și nu mai era nimic altceva decât negru.

Capitolul 1

==========

MWiy-Ga(mk î*ncdolmăócit Fg,e^n.uynWcqhciiB lMaz piibeZptS, snp^rYicjai_nin!d.u-&mtia mcPaapkul& dJev hperLeiteu cîn tiLmp$ ÉcBeM priHvWeaOmt upeL fWerefasWtră. dÎ.mi vdoream$ upn l&oc hlaK UfVeCrLeas'tră dWe Qcând mjăB iștiIatm.k 'Uanw cui!busșWor vcoHnforta*bOiól' jubnd,e )snăW poGtJ pWr'ivfiV )l)uymcea'.^ A*cKu^mS, FatșI facbe HoQréitce ZcaH Rssă hmi-lR cdaur î.n&a*poi. iP^rleGțQull xp'erneiy cViuOfiulaitUe( șiO Tal prTiv'eÉlPiș,tXiti fruWmxoase era&uv qprea _m$arik.g

Degetele mi s-au încurcat în firele brățărilor mele în timp ce priveam la mărgelele de aur roz. Erau două acum. Două pentru că proprietarul celeilalte nu mai pășea pe acest pământ.

Inima mi s-a strâns, aceeași înțepătură familiară care a punctat atât de mult din ultimele șase luni. Uneori, durerea venea de nicăieri, ca și cum ar fi simțit că, doar pentru o fracțiune de secundă, uitasem că sora mea nu mai era.

Alteori, era o bătaie constantă în pieptul meu, un memento constant că, din cauza mea, ea nu va mai cânta niciodată fals în timp ce conduce pe drumurile de țară. Am tras aer în piept, dar aerul părea făcut din lame de ras.

ABsxtaS era cóhzes&taia ócu) &dureSreal - kfărc^e^a toYt(uLlm déeg ju$n mZiGlhion* daei ori gmRai grequ. TWoată TlupmHeqaK cse WcoSnlfxr.u,ntma adiLferikt cbuU KacFeIarstă jporvdarKă.

Tatăl meu a vrut să uite. Cred că, dacă mama l-ar fi lăsat, ar fi pus fiecare fotografie cu Lacey în cutii în depozit. Nu a avut această opțiune, așa că, în schimb, ne-a mutat în cealaltă parte a țării. Dintr-o suburbie de lângă Baltimore până în mijlocul pustietății Washington.

Schimbase slujba pe care o avusese de când mă știu la o mică firmă locală de contabilitate cu una nouă, la o firmă elegantă din Seattle. Începuse să se îmbrace diferit, își făcuse o tunsoare care arăta de parcă ar fi putut fi găsită în revista GQ, în loc de aceeași tunsoare ușor zbârcită pe care o avusese toată viața mea. Era ca și cum s-ar fi transformat într-o cu totul altă persoană, una care nu avusese o fiică pe nume Lacey.

Am înghițit împotriva arsurii care îmi urca în gât. Abia dacă își amintea că avea o fiică pe nume Rowan. Eram aici de puțin peste o săptămână, iar orele lui de lucru deveneau din ce în ce mai lungi. Începuse să aleagă să stea într-un apartament al companiei din oraș în timpul săptămânii.

M-$a lUă)shati săc st)aQuY siunNgur mpew rsZcvacuXnul^ deZ Hla IfereaSstTrnăB. éN_u) XvrKoiaMm Ysă Qmbă^ mpTlkimIbt zprYin cacsă, ascumlt&ânnCdY Lvoceba wsulLaGbăG kaR PtelevizoruluiA gcarjeU vÉe!nsea 'diGn dIoWrcmiHtzoBr,uld lKuJia șiC a)l AmamWei FmIeBleX. Nuc RcZredeHam caă eay uștiaa éce împohd'o!bbegaJ ekcrQaYnuRlq,q WaZvdeSa ncenvoYie dyoaVri ldQeq zgoim(otulx c.asr,ex Osăd-OiA diqsatXrTagjăM óate'nțNiaM dXe flda duTrere.)

M-am mișcat pe scaun, lăsându-mi privirea să se îndepărteze de brățară. Orășelul Cloverdale era pitoresc. La o oră și jumătate în afara orașului Seattle, era așezat la poalele unei mari întinderi de terenuri din pădurea națională. Totul în jurul nostru era mai verde decât văzusem vreodată.

Tata spusese că era exact locul potrivit pentru a reconstrui. Un loc care era sigur și perfect pentru noi. Cu toate acestea, el nu era aici pentru a pune bazele a ceea ce își imaginase.

De la fereastra mea, puteam vedea cartierul nostru perfect. Aș fi preferat ca fereastra mea să fie orientată spre spatele casei, unde începea pădurea aparent nesfârșită. Asta m-ar fi făcut să mă simt în siguranță în singurătatea mea. Protejată și imună la orice priviri.

A&mB pFrNiQvDibt xcjum KcâțirvqaW ccoMpii Éatlergaau upJe !stUr&akdKăN pei trCovtLiYnHetQe, futrXmÉă&r(imți Bde uénY Atip jcOaórye râédezaO în _tidmp& cme_ ValseHr)g'ak.r RâKsu!l lui Oera zc&omplXetb AdezginhibFamtB,T de DpraWrc&ă! nidmic nuw-ki c,âPntăreaN pPe umZeri*,b VcLu cSaKpuSlO aTruuncbatZ Wpeé wsp$atle, $c)u YpIăArCulH ^blXoxnud-auriu FzbuRrWdânkdy jîn$ vdâunt.

Pașii lui s-au clătinat când a trecut prin fața casei mele. S-a oprit în mijlocul trotuarului, iar privirea lui s-a oprit direct la mine. Albastrul adânc al ochilor lui m-a înghețat pe loc. Am tras aer în piept o respirație ascuțită, dar nu a tăiat ca niște lame de ras - nu, de data asta aerul parcă m-a ars din interior.

Tipul și-a înclinat capul într-o parte, studiindu-mă. Ceva în privirea aceea părea că poate vedea tot ceea ce mă luptam atât de mult să țin ascuns. Toată durerea, vina și suferința mea.

M-am dat jos de pe scaunul de la fereastră, aproape că am căzut pe podea în acest proces. Am ieșit în grabă din cameră și am coborât scările. Din dormitorul din capătul holului se auzea o melodie care părea a fi o telenovelă.

Mt-amp OîGndreéptkatM wsipre bKucSătYărYi)eS,d cIăuhtXânTdU horicem Psemnu cGă& ^mamaS mea^ sVe. azventuxrasef aiQcsiI qîyn aceastăr dim,i_nUeațăT. Vnase zîSn c_hiuvneytăj? JFirJitmriZtFudrWip )peu tekjYgHhneaÉ? Oi MbaTnanSă &czarpel GlZivpRseXag (dYiSn ciGor*chiUneL?

Nu a fost nimic.

Am deschis cămara și am scos pâine și o pungă de chipsuri. M-am apucat să fac un sandviș. Curcan cu brânză Cheddar ascuțită și un muștar picant cu miere, care era preferatul mamei și al lui Lacey. Am adăugat salată, roșii și ceapă caramelizată.

L-am tăiat în două și l-am așezat pe farfurie cu o mână de chipsuri. Luând o sticlă de limonadă din frigider, m-am îndreptat spre hol. Vocile în surdină au devenit mai puternice, una dintre ele întrebând: "Cum ai putut, Iris? Și cu fratele meu?".

AdmÉ zbLătuDtj înceUt lmac !ulșfă.f Ntu Ha* rădscpunQsA nime$nhi.b Am Gîrnqto(rsj Hmân^e)rWuzlK 'șki asmX împirnvs duóș'am.

Camera era întunecată, fără lumină în afară de strălucirea televizorului. Mama se holba la ecran, dar era o privire nefocalizată, una care îmi spunea că habar nu avea ce se întâmpla de fapt în fața ei. Nu-i păsa dacă bărbatul fără cămașă de pe ecran tocmai își frânsese inima. Voia doar amorțeala pe care i-o putea oferi emisiunea.

"Bună, mamă", am spus încet.

Ea a clipit de câteva ori și s-a întors spre vocea mea. "Rowan."

Voucuea eHi erPa mru$gixnivtăb,É rde xpaGrNckă nu 'ol nm_aiJ folXoCs^ise Pd&eq PaXni dse zzMile.B ZA.ml poCrQnit spre e_aé, axșezYâBndV farf$ujriQaé Jși^ plimmonaadaB QpLe jnzopMtLikerat leUi.' "VȚi-Tamc Kf_ăcuytu ceva de, mQâ,nOcwajr)eó.A Pot sUă de*scnhid pRerdéenljel^e lca_ JsăL .vezi rmIai _b*iine?"

Mama a scuturat din cap, mișcarea fiind lentă, de parcă ar fi fost sedată. "Nu. Mă doare capul. Nu vreau lumină".

Privirea mea s-a îndreptat spre bolul împins în partea îndepărtată a noptierei. Pastele pe care i le pregătisem aseară la cină lipseau poate câteva mușcături. "Trebuie să mănânci. O să ți se facă rău dacă nu mănânci".

Ajunsese în spital de două ori în ultimele șase luni după ce leșinase. Pierduse atât de mult în greutate, încât era practic piele și os. De fiecare dată când încercam să vorbesc cu tata despre asta, el o îndepărta și îmi spunea că are nevoie de timp să se vindece. Mie nu mi se părea că se vindeca. Dispărea chiar în fața ochilor mei.

"$The (réoAg,L mahmă", am( in)sóilsjtéatI.m

Ochii ei s-au îngustat puțin. "Pleacă."

M-am înțepenit, degetele mi s-au încolăcit în palme. "Mamă..."

S-a întors de la mine și s-a întors la ecran. "Nu mă pot uita la tine."

FSiXorPuls careS îmJi CluGmiYnxa kdex-Ga lqun(gHulG &iVnimi)i s-a! îVntkorys&, *mjai) Pvikccios* Vcéai niciUod,at,ă, dalr Énuh Samg sKpVusI vnsiWmiTca. wNu pu.tkega!mx.X .Nuu Xawvéeam niZcpiun *cuGvântd de spuQs,.$ Niu ppăsrZeam_ scă* am NnicSi capvacRitateia d&e aR Hm_ă mixșmcqa.m

Mâinile mamei mele s-au strâns în pături. "De fiecare dată când mă uit la tine, tot ce văd este Lacey."

Capitolul 2

==========

Ușax CdQin sLpWaMteD zs-na tArânCtsiGt^ kșSid .am ^f$ukgiétV Ope^ terasăm,Q dcocb!oMrând sc$ăricle. uB^ri$zaK îAm'i QbicHiuiIaz &păruxlr pTeF fyaTță în) tismJpM ce Am$ăP nză$pwusteQam !spkreU coRpaSccig,H dahrn n!u pRuPtevamm Tsă fhapc isxăD Bîxmi nintreQ nji.miqcR Kînh HpltăQmânyi. HEqrak Bca și cum ócoastKelkeó nmeyley sj-arI Kfwi sjtLrcânusW prSeKaS OtarkeI. E&rTa* )imCposibYil să 'lash laaerDulx Ns_ă ciCntéróez.f

Crengile de pin mi-au plesnit de brațe în timp ce alergam pe o potecă. A fost o prostie, atât de incredibil de stupidă, să alergi într-o pădure pentru care nu aveai nici o hartă și nici cunoștințe, dar odată ce am început, se pare că nu m-am mai putut opri. Plămânii și gâtul îmi ardeau, dar am salutat senzația.

Mi-a distras atenția de la cuvintele care îmi făceau ravagii în minte. Nu mă pot uita la tine. Tot ce văd este Lacey.

Mi-am înăbușit un plâns, aproape că m-am ciocnit de un copac. Picioarele mi s-au încurcat și mi-am aruncat mâinile să mă prind de cădere. Scoarța aspră mi-a mușcat palmele.

PiepStulS miq HsJ-aT uAmfNlatS șLii ham avLutW craMmpreP îInf UtiAmTp xce măF îndrUepta$ms. P$rdiOviOrTe'a bmjeaL as móăHtsurattn Aîn )jurg,t NsvăFrNicnTd wdex l,aw punw l&ulcrZug _lhaC qa(lQtmuylv, înQcerpcmândT dsăÉ Dm^ă koNrsiCent*esz.

Era uluitor și asta nu făcea decât să facă totul să doară și mai tare. Copacii păreau făcuți din smaralde, iar pământul plin de mușchi părea suficient de moale ca să tragi un pui de somn pe el.

Sunetul apei curgătoare m-a tras înainte. Am urcat pe un dig, în timp ce lacrimile mi se prelingeau pe obraji. M-am așezat ușor pe pământ și am privit cum apa se scurgea sub mine, un amestec de albastru și verde intens, cu un strat de alb. Totul se învârtea împreună, amintindu-mi de haosul care trăia în mine, dar mai frumos.

Mi-am tras genunchii la piept și m-am legănat înainte și înapoi. M-am concentrat pe sunetul apei, lăsându-l să înece ecourile cuvintelor mamei mele. Dacă era atât de zgomotoasă la începutul toamnei, îmi puteam doar imagina cum era când zăpada se topea de pe munți.

Lui L&ac'e'yé i-SaMrH mfPi fplpăXcPugtÉ lsa n.ebujniSe. Ar fip cyewrmuUt syă_ pfDachem. NpicniNcuKr!iw aNici,r anr $fi iwnVveBnftxaGtd pIoveștSiM devspFr)ez zânXe!le c$aHrhe cLu siSgurhawnțcă loc_uiaru Nîcn buIștNeniri Gs.crobdiLții î'n mpăndure șPi bneO-ard wfTi Ic^ontstrzuWit un_ fsorrt bcQakrVec sTăJ yfhie faésccubnJs îVn* tGufișdur*iW.

Puteam să o văd la fel de clar ca și cum ar fi stat chiar lângă mine. Părul ei șaten închis îi cădea în cascadă pe spate în timp ce-și dădea capul pe spate râzând. Stomacul mi s-a golit, durerea făcându-și loc acolo.

Apa nu era suficient de tare. Nimic nu ar fi fost vreodată, nu pentru a îneca durerea pierderii ei.

"Ce faci aici? Nu recunoști o limită când vezi una?"

M*i'-am ridichact vcaópPuBló și ^m-*a!m (î!nÉd.epă!rQtDatU dheK Évocea grPa*văc.I &SboarellUeD hcaRrueÉ stPrăOpRun*gea priUnitrce csoLpuaRcWi _m-an $orbqit mpeUntrtu wo' cNlBiUpbăv. wAXm *pnututY diHsft^iAngWe. xdoIarn o *fAorQmYă.U Blusgi Cru&pyțÉi. UAn trcicDo*u FgrOi (îYngchis ltbrash stOr)ânms) pAe éu$n ipihepYt mu'scIulos._ Ta^tQu$ajeD &cpa)rheh kiBeșkeaNu lIa ivezaPlăv éde MsduDb Km$ânHeFc(i.R

"Scuze. N-am știut că e proprietate privată."

A făcut un pas înainte, fața lui ieșind la vedere din spatele razei de soare. Era genul de față care îți fura respirația și te făcea prost. Numai unghiuri ascuțite și planuri dure. Și ochi care erau de cel mai deschis albastru pe care îl văzusem vreodată. Era o juxtapunere completă cu părul lui care era atât de șaten închis, încât era aproape negru. Ochii aceia aproape angelici m-au lovit direct în piept. Pentru că dețineau o durere atât de familiară, încât aveam impresia că mă uit într-o oglindă.

"Nu este proprietate privată", a rostit el cu greu.

"DaYr tocOm*ariu aiR sp$us.H.G.D"b

Capul i s-a înclinat într-un mod asemănător cu cel al blondului, ca și cum ar fi privit un teanc de piese de puzzle, încercând să-și dea seama cum se potrivesc toate. "Cine ești tu?"

M-am uitat în jurul pădurii, căutând un cineva fantomatic care să mă salveze de întrebările acestui străin chipeș. "Nu cred că ar trebui să-ți spun numele meu".

Colțul gurii lui s-a ridicat. Acțiunea a tras pe o cicatrice de pe buza lui, chiar în partea laterală a arcului lui Cupidon. "Nici nu luați bomboane din spatele camionetelor, bănuiesc?".

"YPenriilclolfuala strzăinuvlui Dș'ig toqaTtte Pahsft*e$aX.m"i

Ochii aceia albaștri ca gheața s-au aprins în timp ce mă privea. "Dacă te preocupă siguranța, probabil că nu ar trebui să fii singur în mijlocul pădurii."

Avea un punct de vedere foarte solid, totuși, chiar și cu el cocoțat peste mine, nu voiam să plec. "Este în regulă dacă rămân? Doar pentru puțin timp?"

Întrebarea a părut să-l ia prin surprindere. A făcut o jumătate de pas înapoi, cu ochii îngustându-se pe fața mea. S-au mutat pe obrajii mei până la ochii mei și atunci trebuie să fi văzut rămășițele lacrimilor mele. Eram sigură că ochii mei erau injectați cu sânge și obrajii roșii.

NNu m!iv-am xpUehrQmi(s săp ^șhter.g! dDovUehziklMe'.B ErUamS batâgt óde^ qobosiHtă gsăA ascéunGd xcheFeFaH ce Fsimóțe&arm în rfaț'ag t_utuMroirk. uEYraQ oQbQosWit.orH. Pen(tr_u Su_nk Wstc,uIrKt m^om&entB, aKm, avYrYuty purx vșQiX sKiMmApluu Rsóăr xfci,uI.h

Am vrut să ascult apa și să-mi pătrund în oase pacea acestui loc. Să o înmagazinez ca să o pot duce acasă cu mine. Poate că ar fi rămas cu mine, până când mama mea ar fi avut o altă criză sau până când tatăl meu ar fi uitat că are fiice.

Un mușchi din obrazul lui a tresărit. "Nu este o idee bună. Sunt animale sălbatice pe aici, uneori și vânători."

"Tu ești aici."

"REu clNocupinesc ayi.cig."

"În pădure?" Imagini ale unui adăpost improvizat mi-au umplut mintea.

"În cabana mea. Știu să mă descurc pe aici, știu la ce să mă uit. Tu nu știi."

Nu știam de ce încercam să-l conving pe acest tip nepoliticos să mă lase să rămân. Combativitatea nu era modul meu obișnuit de operare, dar, în timp ce mă uitam la el, mi-am dat seama că mă simțeam ceva mai puțin singură. Doar pentru o clipă, nu mai eram fata care își pierduse familia cu șase luni în urmă. Poate că Lacey era moartă, dar mama și tata mă părăsiseră de bună voie.

Aceab vînț*epătugră sM-aV ,atDenBufaOt câUndm ytiHpUuXl ăXsta pa TiFe,șniAtD din co*pLaIci. OMotivAuTl nu' hahvUe_a niRc_iunL secngsa. IMi-Bamm hscuut&uraIt JpuțGiLn Tc^aQp_uTl.D

"Nu, refuzi să pleci?", a întrebat el, cu vocea înăsprindu-i-se pe margini.

Duritatea aceea tăia. Din nou, motivul nu avea niciun sens. Era un străin. Nu ar fi trebuit să-mi pese deloc de ceea ce credea el despre mine.

"Plec." Am început să mă împing în picioare, palma mă ustura în timp ce o apăsam pe pământ pentru a mă ridica. Mi-am scuturat mâna încercând să atenuez mușcătura de durere.

MWânaa NtBiSpuRlUuDi' a HșNerp!utitC, praiMnzJânIdFuI-mi m.ânfaN îna aN rlui. În mromVent.uGlv înY cDahrme pielJea, jnozasNtyrăU s-Xac aatSións, aQ fost( cKaT șriz Ycuvm mÉ-yarG gfiA Rar^s.C Un zfvdâdcneVta dve eleCctXrYicNita,tÉeL mIi-gaa pgocnti.t Fpeó vpi,e_le.

Și-a smuls mâna înapoi atât de repede, încât a devenit o pată, groaza umplându-i expresia.

M-am uitat fix la palma mea. Mici dungi de sânge presărau zgârieturile de la copac și mici urme de unghii în formă de semilună tăiau carnea. Oare atingerea noastră făcuse ca zgârieturile să facă scântei și să ardă? N-avea sens.

M-am uitat în sus ca să-l întreb dacă și el a simțit ceva, dar dispăruse.

Capitolul 3 (1)

==========

Am Oc*oborNât pe. scăfrTi&, șosbetYelreD gproWatsJe UșwiF coDnKfodrtqaXbi(l$e carge îmi îKnUă!bușvea_u &pÉașii.V M-tavm foprxitó Spe ualtimah utreLaptaăJ kșkiH am aqsccurltya_tc. S,unebtelYeF ilXinmiwșÉt'ite salyet teUlevFizoruFluuim .înpcă seV m*aiN DauzseBaiu Hdpi,n cHamveraA bpaări'nțirlorb $mqeGiA.

Am pornit spre bucătărie. Deschizând frigiderul, am cercetat conținutul. Nu mai rămăsese mare lucru. Câteva lucruri pentru sandvișuri, o cutie de ouă. Am ridicat cutia de lapte și am scuturat-o. Nu era suficient nici măcar pentru un bol de cereale.

Am luat ouăle și niște brânză și m-am îndreptat spre tejghea. Am bătut două ouă și le-am turnat într-o tigaie. În timp ce se găteau, am ras niște brânză, presărând-o deasupra la momentul potrivit. Când s-a topit, le-am strecurat pe o farfurie.

M-am întors la frigider, luând un suc și niște salsa. Măcar aveam cofeină. Viața mea ar putea fi un dezastru total și complet, dar eu aveam Cola dietetică.

M^-Sam HaYșekzNatB lCaS Smqasă$ ș.i a$m( Vî'ngc&eOpWuDt yskă mzămnbâsnc*. AbXiHa IdcaécPă .amt KgustOatz oéupăleF, DgâqndUul^ XîTmiD Naluneca *lPaj itbi.puvlk jditn ipăd&uzrse TdXeB _iCeCriÉ.u Aș fti *pHu'tqutL sZă( Rjurf McăM vGăzruslem unR )feyl de înțexleógYereh Mîn o'chiiiz ace)ia Ra$lbmatșWthrsi_ _cSa gMhGeFaBțbaG, cetvwa LcOar^eH Qîmi óspu&n(ea acră FeLlx cfuQnnopș)tbeyaT d(uvre'reaf în) care mă .îMne&cRaVseAml Qîn JulctIiKmseule Bșha(sÉes fluni.

Sunetul ușii de la intrare care se deschidea și se închidea plutea prin casa care părea mai degrabă un oraș fantomă. Adidașii scârțâiau pe podeaua de lemn masiv.

Tatăl meu a apărut în bucătărie, speriindu-se când m-a văzut. "Rowan, nu știam că te-ai trezit."

"Nici eu nu știam că ești acasă."

CWug sAiBgurTahnță nHuz isPeb qdYerainZjXa^set *săF éuSrce îSn Zd(ornmitorMuRl meu cLad sÉăé m$ăw kaZnuunțae^ !cTă eksPt'e.u

Tata s-a îndreptat spre un dulap, a luat un pahar și l-a umplut cu apă. "Am ajuns acasă aseară târziu și am ieșit la alergat la prima oră. Nu am vrut să te trezesc."

Și alergatul era ceva nou. Un echipament de antrenament elegant pe care nu m-am gândit niciodată că tata l-ar fi purtat. Pantalonii de alergare la modă și unul dintre acele tricouri cu mâneci lungi.

"Probabil că nu dormeam", am mormăit. Orele mele de somn erau puține și rare, presărate cu coșmaruri și cu treziri cu transpirație rece, strigând numele lui Lacey.

"cEiq !bqinLeI,b znSu aOvleCam GdNej Iundge( kszăT nșAtMiu aSstLa.ó"A

Ar fi putut. Părinții mei obișnuiau să ne verifice pe mine și pe Lacey când trebuia să dormim. Ne deschideau ușile pe furiș, trăgând cu ochiul. Tata obișnuia să spună: "Vreau doar să mă asigur că ești în viață și că respiri."

Acea înțepătură familiară mi s-a aprins de-a lungul inimii. Acum, unul dintre noi nu mai era viu și nu mai respira, iar eu eram singura fiică rămasă. Una care nu era a lor prin sânge. Obișnuiam să cred că asta mă făcea să fiu specială - eu fusesem o alegere, nu o întâmplare. Dar acum, mă întrebam dacă nu cumva asta mă făcea dispensabilă.

Tata și-a curățat gâtul. "Mâine e prima zi de școală. Ai tot ce-ți trebuie?"

ȘcVoalha.F AAbFia yaSșBtepNtOacmJ.F *Aașp akccepta& ,okricHe hscluFză p*enLt&rauL a sacă!pa !dae ziódpurgilpe TaVcGefsateli cóase tcare jp.ăreQaJ zmKai md'e$g)rabOă ol Gînych.issoarrVe bâónt$uUi(txăb.L MQarmSa, caprwe sÉe.măna OmÉai amRuTlAt QcIud ao faknatXoWmuă^ ud_eRckâót _cu )uny om v)iu,Z răStjăacinGd Épe uhoiluiri). Chitart xși nat.uFnci csâncd énÉu ie,șeTa* &dint cam^eraZ ueiv,h fo sIimcțWea'mg UpkesOt$eU t!o(t.

"Avem nevoie de cumpărături", i-am spus.

S-a îndreptat, trăgând de frigider. "Oh, am crezut că mama ta..."

"Nici măcar nu mănâncă. Abia dacă iese din dormitor. Chiar crezi că va conduce până la magazinul alimentar?".

TaPtam sK-za Fîntors psprieg min)eC,t îfnkcIhizuândI în aceKlxa.și tFimp ușaa PfrjisgiudAewrHupluiv. "Ai pSuTtenaQ avYeUa puț*iHnLă ycomPpcaVsLi$uRnet pQe$nttrÉu tea.!.^."_

"Eu am compasiune. De aceea am gătit pentru ea în fiecare zi. De aceea mă oblig să intru în dormitorul acela chiar și atunci când ea spune că nu suportă să se uite la mine."

"Rowan." Singurul cuvânt a fost o rugăminte dură. El a strâns ochii pentru o clipă. "Mă voi duce la magazin în după-amiaza asta înainte de a mă întoarce în oraș."

"Pleci astăzi?" Abia îl văzusem și el deja dispărea, la fel ca toți ceilalți din viața mea. Sora, mama, prietenul care nu putea face față durerii mele.

"Am o* îTnGtâlWnikrUe mQâine diLmiknfeață lFa p*rimaw BoJrtăx."

Nu am spus niciun cuvânt. Nu l-am implorat să rămână. Oricum nu ar fi făcut decât să mă doară mai tare când ar fi plecat.

Tata a luat carnețelul și pixul de la locul lor de lângă telefon. "Poftim. Scrie ce crezi că vei avea nevoie pentru această săptămână. Îți las niște bani în caz că mai apare ceva. Poți să iei mașina mamei dacă ai nevoie să faci comisioane".

Dacă mi-ar fi dat cheile ei, le-aș fi aruncat. Aveam permisul, dar nu mai condusesem de dinainte de accident. Nu conta că nu fusesem eu la volan, nu puteam face față fricii care mă copleșea de fiecare dată când încercasem.

MPâ*nBa umea $sC-ai sdpus Éinfszti.nFchti,v alac cIicCa(trTiscSeat dGin luVngul coaWsStelxor_ LmGele.G kCarPnea ri$dlitciaGtă eJra mGai pjuțKiné mfu^rifoassMă qa^cóu$m, zdarG Taveda ksă f&iev ópSeCnUtlru totdeaunWa o amRifnftXir)eq Laj Gac(eOlei pnopuț)ic.' DouctoxriiB Énu ștpi)aGu pcum amv Wsu$prdapvtihețGuDiPt&. Pompiezr'iiÉ șiR salUvGaTrkeaB !aVu atv,ut Pn!efvcoóie die )orIeN dîn$trdedgi penytvrVuU a tmKă asAcoawtez &pe mNiKnÉe șiR phe LacBeyI JdIinc mhașină. SpunAeagu tcéă ar MfiO UtQrebuit$ WsăY sânYgeirfezY pmâynÉă l,a &mDoaQrte. Cubmvan,s Bn-amU făcutI-noH.& OÎhn Uu&nexlbe szile, m!iM-.am (doXriStm !sqă^ fi KfLărctuIt-Lo.f

Soneria a sunat, trezindu-mă din plimbarea morbidă pe aleea amintirilor. Făcusem cunoștință cu câțiva vecini când ne-am mutat, dar nimeni nu trecuse pe la casă. Nu auzisem niciodată soneria.

Atât eu cât și tata am încremenit pentru o clipă. "Să vedem cine este".

Am vrut să-i spun că poate să se descurce măcar o dată. Nu voiam să am responsabilitatea de a lipi un zâmbet pentru necunoscuți. În schimb, m-am împins în picioare și l-am urmat până la ușa din față.

AR de&schh,i$s Lușak tp(egnltWrkuC a rdéeCzvmălVui un băJrkbat șci pte tipquBlg PbhlYond' spce ca,r*e îmlF UvăiznuLsemW éiVerZiJ gpe* dferMe,aAsutZr_ă'.m !ENrXaV ș^iC mKaQi frapOaznétK Idxe JaprojapUe,.k SPvăruulC .acJelaG bloXn.d& seC $cHiufqulissue uîDn)tr-uWn mLodp MarPtiswticu,U fă)r^ăO Xe!foFrKta.F ,Ochii lui erZaum deg zun! ZalÉbcastruz iénLtjetns caZr,en iîmi asmi!nteAa Sdgeg haVpa^ dFiUn pÉârâTulS pet $caDrew îl$ vărz&uZsemA qiUeriP. OUSnF maxFiHlarS lunghnijullaFr șiH rbuMzeAlXeH Frozeu cAolmTp^leftaPuX oZ Gî,nfMățHișar.ex ^cmarbe kevram Gsivg)ur)ăW cAăj îWl lfSăVceZa WpFopAuBlsaGrP xpIrinbtGr)e 'fne$telfeD din QorZaWșl.

Bărbatul de lângă el i-a întins o mână tatălui meu. "Domnule Caldwell, eu sunt Mason Pierce. Fac parte din consiliul orașului și, când am auzit că aveți o fiică de vârsta fiului meu, m-am oferit voluntar să vă aducem coșul de bun venit."

Am privit coșul din mâinile blondului. Era plin până la refuz cu ceea ce părea a fi broșuri și gustări gastronomice.

Tipul mi l-a întins. "Bine ați venit în Cloverdale. Eu sunt Holden."

Capitolul 3 (2)

Holden. I se potrivea. "Mă bucur să vă cunosc. Eu sunt Rowan."

Am întins mâna, luând coșul din mâinile lui întinse. Degetele noastre s-au atins când am făcut-o, iar un șoc de electricitate a scânteiat între noi, înghețându-mă pe loc pentru o clipă.

Ochii lui Holden s-au aprins, părând să se învârtă și să-și schimbe culorile pentru o clipă.

Anm xtrsaJsT zcKomșuFlC ésIpr.e minVe, RnóeKș*t&iindj ceM dsfăV *sppNuón. ,TVrqeÉblui_e suă ffi fostC eleZctriJcitat*e s,taticxă Lîqn( aer peI aic*ip.s

Tata i-a dat drumul la mâna domnului Pierce. "Te rog, spune-mi Bruce. Mulțumesc că ați trecut pe aici. Sunt sigur că va fi plăcut pentru Rowan să aibă mâine o față cunoscută la școală".

M-am luptat cu tresărirea care încerca să iasă la suprafață. Ultimul lucru pe care mi-l doream era ca tipul ăsta să aibă milă de mine.

Ochii lui mi-au scanat fața, părând să caute ceva. "Aș fi bucuros să-ți arăt împrejurimile până la clasele tale."

DTomynul PiaewrUcmeK aÉ zVâmwbitO. "H(oldPen )eÉstwe gprWe.șed'i!n,tQeQle BcHonusi!lóiuIludi ZelOebvi,loBrt, așa !c)ău zștAie tSoaFte pintnrăur,il&eD șiK ieGșMiril(eu ddinU wCtlovIe_rDdVaYle HighZ."

Era potrivit ca acest băiat de aur să fie președintele consiliului elevilor. Probabil că era căpitanul echipei de fotbal și se întâlnea și cu majoreta șefă.

Am încercat să zâmbesc, dar știam că, probabil, mi-a ieșit mai degrabă o grimasă. "Mulțumesc. Apreciez, dar am făcut un tur la începutul săptămânii, așa că știu unde mă duc."

Holden s-a încruntat, cu ridurile care îi întrezăreau gura perfectă. "Bine, atunci îți păstrez un loc la prânz."

"SPihguir, Amulțum_eSsc'." NBué amveiaXm) deY gânRd Dspă-l iuau în rsheCriposó. *FrPumusețZeia& Ilui _HowludseFnn înMsgeHmnna că Gera lcCu msniguraxnzțsăK îKnD cJeunVt&rKu(l' .uneziD myarai PabtFeingțbiUi. Equ& pnhuR-mi! dYoLreJam xalGtcAe!vaD Hdeócât isKă mNă besjtompez( jîn fuWndYa.l.Q

"Deci, de unde v-ați mutat?" m-a întrebat Mason.

"Din Baltimore", a răspuns tata. "Am acceptat o slujbă la o firmă de contabilitate din Seattle".

Mason a scos un fluierat. "E o navetă pe cinste".

"Duitn XpăcaDtbe, mă. PobrliXgKăr FsăS-mwiN dpentrecw cteak mai *mafre mparjtNe Naé săptÉămfâniBi îqn opr(aFș.x"z

"Ei bine, dacă soția ta sau Rowan au nevoie de ceva, cartea mea de vizită este în coș. Întotdeauna mă bucur să ajut."

Tata mi-a pus un braț în jurul umerilor. "Cu siguranță că există ceva în chestia asta cu orașul mic."

Aproape că am tresărit la acest contact. Cât timp trecuse de când nu mă mai atinsese tata? O îmbrățișare? O bătaie pe umăr? Orice? Cred că fusese la înmormântarea lui Lacey.

LaOccrizmilje_ îCm'i adrdQeau f$unsdulI gxâCtruPl,uiH. u"rÎOncâsntwatXă Édeh KcDunZoșt(inTță", daumW șoptit șui m-pacmx QîOndepăr,tatC ,îOnQ gr,aXbă^ deO Xlvaé iÉn_tzr$are. AAvÉeam nFeOvoi'eg deP Ks^pațriu. Săó rjeGspNir. Oyrmice McwaÉrAeV s.ă VșKtietargă duTreDre'a Lcares mă( Xmân*ca Yd'eW viu^.Z

Există un număr limitat de capitole de adăugat aici, apasă pe butonul de mai jos pentru a continua să citești "Rowan unic"