Dosarul pentru ochi

Chapter One

The body lay in perfect repose on the Victorian fainting couch, looking more like a sleeping beauty than a victim. Detective Sarah Chen had seen enough death in her ten years with the Metropolitan Police's Special Cases Unit to know that natural death never looked this peaceful. Something was very, very wrong.

        'No signs of struggle, no marks on the body, and yet...' She leaned closer, studying the victim's face. Charlotte Mills, aged 28, was found by her roommate this morning, apparently having passed away in her sleep. Her expression was serene, almost blissful, but her eyes - those were what caught Sarah's attention. Behind the closed lids, her eyes were moving rapidly, as if still deep in REM sleep.

        "You see it too, don't you?" The voice came from behind her, rich and cultured with a slight Irish lilt. "She's still dreaming."

        Sarah turned to find a tall man in an impeccably tailored charcoal suit standing in the doorway. He hadn't been there a moment ago, she was certain of it. His dark hair was streaked with silver at the temples, and his eyes were an unusual shade of amber that seemed to shift color in the light.

        "This is a closed crime scene," she said firmly, her hand instinctively moving toward her weapon. "How did you get in here?"

        He smiled, but it didn't reach those strange eyes. "Dr. Marcus Thorne," he said, pulling out a card that somehow both looked official and seemed to shimmer slightly. "I'm a consulting specialist with the Department's new Oneiric Phenomena Division."

        "The what division?" Sarah frowned, taking the card. The moment her fingers touched it, she felt a slight electric tingle, and the letters seemed to rearrange themselves before her eyes.

        "Dreams, Detective Chen. We investigate crimes involving dreams." He moved into the room with fluid grace, his attention fixed on the victim. "And this is the third one this month."

        Sarah's mind raced. There had been two other deaths recently - both young women, both found peacefully dead in their sleep. She'd seen the reports but hadn't made the connection until now. "How do you know about those cases?"

        "Because I've been tracking the killer for quite some time." Thorne knelt beside the body, his eyes now definitely more gold than amber. "He's what we call a Dream Collector - someone who has learned to enter and steal dreams. But this one has developed a taste for more than just dreams. He's taking souls."

        Under normal circumstances, Sarah would have dismissed such talk as nonsense. But there was something about the scene, about the victim's still-moving eyes, about Thorne himself, that made the impossible seem suddenly plausible.

        "If you're tracking him," she said carefully, "why haven't you caught him?"

        Thorne's expression darkened. "Because he only appears in dreams. The physical world is my domain, but his... his is the realm of sleep. To catch him, we need someone who can walk between both worlds." He turned those unsettling eyes on her. "Someone like you."

        "Me?" Sarah almost laughed, but the sound died in her throat as memories she'd long suppressed began to surface. The dreams that felt too real, the nights she'd awakened to find objects moved in her room, the way she sometimes knew things she couldn't possibly know...

        "You've always known you were different, haven't you, Detective?" Thorne's voice was gentle now. "The dreams that come true, the hunches that turn out to be right, the way you can sometimes see how people died just by touching objects they owned..."

        Sarah took an involuntary step back. "How do you know about that?"

        "Because I've been looking for someone like you. A Natural - someone born with the ability to cross the threshold between waking and dreaming." He gestured to the victim. "Charlotte here won't be his last. There will be others, and their souls will remain trapped in an eternal dream unless we stop him."

        Just then, the victim's hand twitched, her fingers moving as if writing something. Sarah moved closer, watching as invisible words were traced in the air. Thorne pulled out what looked like an antique monocle and held it up. Through its lens, golden letters shimmered in the air where Charlotte's fingers moved.

        "Help me," Thorne read aloud. "He's coming for the others."

        Sarah felt a chill run down her spine. She looked at the victim's peaceful face, at those restlessly moving eyes, and made a decision that would change her life forever.

        "Tell me what I need to do."

        Thorne's smile was grim. "First, you need to learn to control your abilities. Then..." he held up the monocle, through which Sarah could now see strange symbols glowing all around the room, "you need to learn to hunt in dreams."

        Outside the Victorian townhouse, storm clouds gathered, and Sarah Chen, homicide detective and newly discovered dream walker, took her first step into a world where nightmares were real, and death was just another kind of sleep.

Chapter Two

The basement of the Natural History Museum was the last place Sarah expected to find the headquarters of a secret dream investigation unit. Yet here she was, following Thorne through a maze of storage rooms filled with artifacts that seemed to pulse with their own inner light.

        "The mundane world only sees what it expects to see," Thorne explained, using an ornate key to unlock a heavy wooden door marked 'Private Collection.' "To them, this is just museum storage. To us, it's the largest collection of dream artifacts in the Western Hemisphere."

        The room beyond defied physics. It stretched impossibly far, filled with glass cases containing everything from ancient masks to modern-looking devices. Floating orbs of soft light illuminated collections of bottled dreams - actual dreams, swirling like liquid mercury behind glass.

        "Your badge, Detective," Thorne held out his hand. Sarah hesitated before handing over her police credentials. He placed it on a strange device that looked like a Victorian music box crossed with a computer. When he returned the badge, it felt different - heavier, somehow more real.

        "Now you'll be able to access both worlds officially," he said. "Look at it again."

        The badge had changed. Alongside her regular police credentials, new text had appeared: 'Special Inspector, Oneiric Investigations Division.' The letters seemed to shift between English and something older, something that made her eyes water if she looked too long.

        "Before we can hunt the Dream Collector, you need to understand what you're dealing with." Thorne led her to a case containing what looked like a normal pillow. "Touch it."

        Sarah reached out hesitantly. The moment her fingers made contact, the world tilted. She was suddenly standing in someone else's dream - a sunny beach, but the sky was green and the sand whispered secrets. She jerked her hand back, gasping.

        "Good," Thorne nodded approvingly. "Most people can't pull back from their first dream artifact. You have natural barriers."

        "What was that?" Sarah's heart was racing.

        "A dream fragment from 1892. A young girl's last dream before the influenza took her." His voice softened. "We preserve them here. Dreams carry memories, emotions, sometimes even pieces of souls."

        "And this Dream Collector... he takes entire souls?" Sarah remembered Charlotte Mills' peaceful face and restless eyes.

        "He traps them in eternal dreams, feeding off their essence." Thorne moved to another case, this one containing what looked like a cracked mirror. "Each victim becomes part of his collection, their souls powering his abilities, letting him dreamwalk without natural talent like yours."

        Suddenly, the cracked mirror began to frost over. In its surface, Sarah saw Charlotte Mills' face, mouth open in a silent scream. Then another face appeared - another victim, she presumed - and another.

        "He's showing off," Thorne growled. "He knows we're investigating."

        The temperature in the room dropped dramatically. Frost patterns spread from the mirror to nearby cases, and Sarah heard what sounded like distant laughter.

        "Well, well," a voice echoed through the room, seemingly coming from everywhere and nowhere. "A new player in the game. And such interesting dreams you have, Detective Chen."

        Sarah felt something brush against her mind, like cold fingers trying to pry open a door. Instinctively, she slammed her mental barriers shut. The presence withdrew, but not before leaving behind an impression of amusement.

        "He's already caught your scent," Thorne said grimly. He pulled out a small velvet bag and removed what looked like a dreamcatcher made of silver wire and black pearls. "Wear this when you sleep. It won't keep him out entirely, but it'll stop him from stealing your dreams while you're still learning to defend yourself."

        As Sarah took the dreamcatcher, her fingers brushed Thorne's, and suddenly she was hit with a flash of his dreams - centuries of memories, battles fought in realms of sleep, and a profound sense of loss that made her gasp.

        Thorne withdrew his hand quickly. "Your abilities are stronger than I thought. We'll need to work on your control."

        "What are you?" Sarah asked directly. "You're not just some government consultant, are you?"

        Before he could answer, an alarm began to sound throughout the facility. One of the dream bottles had turned black, its contents writhing like smoke.

        "He's hunting again," Thorne said, already moving toward the exit. "Someone in the city has just entered their last dream. Are you ready for your first real case, Detective?"

        Sarah touched her new badge, feeling its power hum under her fingers. "Do we have time to save them?"

        "If we're lucky, we might catch him in the act. But remember - in dreams, he's incredibly powerful. One wrong move and you could lose your soul."

        As they rushed from the dream archive, Sarah caught one last glimpse of the cracked mirror. In its surface, she saw her own reflection smile back at her with eyes that weren't quite her own.

        The hunt was about to begin.

Chapter Two

The basement of the Natural History Museum was the last place Sarah expected to find the headquarters of a secret dream investigation unit. Yet here she was, following Thorne through a maze of storage rooms filled with artifacts that seemed to pulse with their own inner light.

        "The mundane world only sees what it expects to see," Thorne explained, using an ornate key to unlock a heavy wooden door marked 'Private Collection.' "To them, this is just museum storage. To us, it's the largest collection of dream artifacts in the Western Hemisphere."

        The room beyond defied physics. It stretched impossibly far, filled with glass cases containing everything from ancient masks to modern-looking devices. Floating orbs of soft light illuminated collections of bottled dreams - actual dreams, swirling like liquid mercury behind glass.

        "Your badge, Detective," Thorne held out his hand. Sarah hesitated before handing over her police credentials. He placed it on a strange device that looked like a Victorian music box crossed with a computer. When he returned the badge, it felt different - heavier, somehow more real.

        "Now you'll be able to access both worlds officially," he said. "Look at it again."

        The badge had changed. Alongside her regular police credentials, new text had appeared: 'Special Inspector, Oneiric Investigations Division.' The letters seemed to shift between English and something older, something that made her eyes water if she looked too long.

        "Before we can hunt the Dream Collector, you need to understand what you're dealing with." Thorne led her to a case containing what looked like a normal pillow. "Touch it."

        Sarah reached out hesitantly. The moment her fingers made contact, the world tilted. She was suddenly standing in someone else's dream - a sunny beach, but the sky was green and the sand whispered secrets. She jerked her hand back, gasping.

        "Good," Thorne nodded approvingly. "Most people can't pull back from their first dream artifact. You have natural barriers."

        "What was that?" Sarah's heart was racing.

        "A dream fragment from 1892. A young girl's last dream before the influenza took her." His voice softened. "We preserve them here. Dreams carry memories, emotions, sometimes even pieces of souls."

        "And this Dream Collector... he takes entire souls?" Sarah remembered Charlotte Mills' peaceful face and restless eyes.

        "He traps them in eternal dreams, feeding off their essence." Thorne moved to another case, this one containing what looked like a cracked mirror. "Each victim becomes part of his collection, their souls powering his abilities, letting him dreamwalk without natural talent like yours."

        Suddenly, the cracked mirror began to frost over. In its surface, Sarah saw Charlotte Mills' face, mouth open in a silent scream. Then another face appeared - another victim, she presumed - and another.

        "He's showing off," Thorne growled. "He knows we're investigating."

        The temperature in the room dropped dramatically. Frost patterns spread from the mirror to nearby cases, and Sarah heard what sounded like distant laughter.

        "Well, well," a voice echoed through the room, seemingly coming from everywhere and nowhere. "A new player in the game. And such interesting dreams you have, Detective Chen."

        Sarah felt something brush against her mind, like cold fingers trying to pry open a door. Instinctively, she slammed her mental barriers shut. The presence withdrew, but not before leaving behind an impression of amusement.

        "He's already caught your scent," Thorne said grimly. He pulled out a small velvet bag and removed what looked like a dreamcatcher made of silver wire and black pearls. "Wear this when you sleep. It won't keep him out entirely, but it'll stop him from stealing your dreams while you're still learning to defend yourself."

        As Sarah took the dreamcatcher, her fingers brushed Thorne's, and suddenly she was hit with a flash of his dreams - centuries of memories, battles fought in realms of sleep, and a profound sense of loss that made her gasp.

        Thorne withdrew his hand quickly. "Your abilities are stronger than I thought. We'll need to work on your control."

        "What are you?" Sarah asked directly. "You're not just some government consultant, are you?"

        Before he could answer, an alarm began to sound throughout the facility. One of the dream bottles had turned black, its contents writhing like smoke.

        "He's hunting again," Thorne said, already moving toward the exit. "Someone in the city has just entered their last dream. Are you ready for your first real case, Detective?"

        Sarah touched her new badge, feeling its power hum under her fingers. "Do we have time to save them?"

        "If we're lucky, we might catch him in the act. But remember - in dreams, he's incredibly powerful. One wrong move and you could lose your soul."

        As they rushed from the dream archive, Sarah caught one last glimpse of the cracked mirror. In its surface, she saw her own reflection smile back at her with eyes that weren't quite her own.

        The hunt was about to begin.

Chapter Three

They arrived at St. Bartholomew's Hospital just as the emergency lights began to flash. Sarah followed Thorne through corridors that seemed to blur at the edges of her vision, her new badge somehow clearing their path without ever being shown.

        "Room 307," Thorne said, his voice tight with urgency. "Young male, admitted for minor surgery, slipped into an unusual coma during recovery."

        The patient, David Parker, age 23, lay perfectly still on his hospital bed, his eyes moving rapidly beneath closed lids. Just like Charlotte Mills. But this time, something was different - the air around him rippled like heat waves over hot asphalt.

        "He's still in the process of taking him," Thorne said, pulling out what looked like an antique pocket watch. "We can follow if we're quick. Are you ready for your first dream dive?"

        Sarah's heart pounded. "What do I need to do?"

        "Take my hand. Focus on the patient. Let your consciousness slip between the moments of reality." Thorne's eyes began to glow that strange amber color. "And whatever you see in there, remember - dream logic is real logic in that world."

        Sarah grasped Thorne's hand and looked at David Parker. The world tilted, twisted, and suddenly...

        They were standing in a hospital corridor that wasn't quite right. The walls breathed slowly, the floor was made of flowing water that somehow supported their weight, and the ceiling was a swirling mass of constellation maps.

        "His dreamscape," Thorne explained, his voice echoing strangely. "Every dreamer creates their own reality. Look."

        Down the impossible corridor, a figure in a doctor's coat was leading David Parker by the hand. But the 'doctor' was wrong - his shadow moved independently, reaching out with grasping tendrils towards other dreams that floated past like soap bubbles.

        "The Dream Collector," Sarah whispered.

        As if hearing his name, the figure turned. Sarah's breath caught. His face was a beautiful mask of shifting features, never settling on one form, but his eyes... his eyes were endless pits of swirling dreams.

        "Ah, the new dreamer," his voice was like silk over broken glass. "And my old friend Marcus. Still trying to police the dream worlds?"

        Thorne stepped forward, and Sarah noticed his appearance had changed in the dream. His suit was now made of living shadows, and wings of dark light stretched from his shoulders. "Let him go, Collector. You've taken enough souls."

        The Collector laughed, the sound causing the hospital walls to crack, leaking golden dream-light. "Taken? Oh, Marcus, you still don't understand. They give themselves to me. Show her, David."

        The young man turned, and Sarah saw his eyes were glassy with bliss. "It's beautiful here," he said dreamily. "All my pain is gone. All my fears. He takes them all away."

        "By taking everything you are," Sarah found herself saying. She took a step forward, instinctively reaching for her police badge. In the dream, it transformed into a shield of pure light. "David, this isn't real healing. It's theft."

        The Collector's face rippled with anger. "You dare interrupt my collection?" The corridor began to twist, reality bending around them. "Let me show you what happens to those who interfere with my work."

        Suddenly, the floor beneath Sarah liquefied completely. She started to sink, but instead of water, she was drowning in dreams - thousands of them, each containing a fragment of someone's stolen soul. She saw Charlotte Mills dancing endlessly in a ballroom of mirrors, saw other victims trapped in perfect moments that had become eternal prisons.

        "Sarah!" Thorne's voice cut through the chaos. "Remember - dream logic! Make your own rules!"

        Dream logic. Sarah closed her eyes, focusing on her years of police work, of protecting people, of solving puzzles. When she opened them, her badge-shield had transformed into a sword of pure thought.

        With a cry, she slashed through the dream-flood. Reality reasserted itself - or at least, this dream's version of reality. She stood on solid ground again, facing the Collector.

        "Impressive," he purred, but she sensed uncertainty in his voice. "You're stronger than the usual dreamers Marcus recruits. Perhaps we could make a deal..."

        "No deals," Sarah said firmly. She could feel her power growing, reshaping the dream around them. "David, look at what he really is. Look with your heart, not your fears."

        For a moment, David's eyes cleared. The Collector's beautiful mask slipped, revealing something ancient and hungry beneath. David screamed, pulling away from the creature's grasp.

        The Collector snarled, his form shifting into something monstrous. "If I can't have him willingly..." Shadows exploded from his body, reaching for David.

        What happened next seemed to unfold in slow motion. Thorne spread his dark wings, shielding David. Sarah's sword of thought became a net of light, trapping some of the shadows. But the Collector himself simply... stepped sideways, vanishing into a door that appeared in the air.

        "Sweet dreams, detectives," his voice lingered behind. "We'll meet again soon. After all, Sarah, your dreams are particularly... appetizing."

        The dreamscape began to dissolve. Sarah felt Thorne grab her arm, pulling her back through layers of reality. Then...

        They were standing in the hospital room again. David Parker was awake, gasping, but alive and whole. A nurse was rushing in, responding to his sudden revival.

        "We saved one," Thorne said quietly. "But he'll be angry now. And he'll come for you."

        Sarah touched her badge, still feeling echoes of its dream-power. "Good," she said grimly. "Because I have some questions for him about Charlotte Mills. And about what you really are, Marcus Thorne."

        Thorne's expression was unreadable. "All in time, Detective. For now, you need to rest. Tomorrow, your real training begins."

        As they left the hospital, Sarah could have sworn she saw her shadow move independently, reaching for dreams that floated just beyond the edge of sight. The world would never look quite the same again.

Chapter Four

Sarah's apartment looked different when she returned that night. The shadows seemed deeper, more alive, and ordinary objects cast reflections that didn't quite match reality. The dreamcatcher Thorne had given her pulsed softly in her pocket, responding to the changed way she now saw the world.

        She was exhausted but afraid to sleep. The Collector's words echoed in her mind: 'Your dreams are particularly appetizing.' Instead, she spread her case files across the coffee table - photographs of Charlotte Mills, the other victims, and now David Parker's medical records.

        A soft chime from her badge interrupted her concentration. The metal had grown warm, and when she touched it, words appeared in that strange shifting script: 'Archive. Now. Emergency.'

        The museum was different at night. Sarah's new badge led her through doors that hadn't existed during her first visit, down stairs that seemed to descend far deeper than the building's foundation should allow. She found Thorne in a circular room she hadn't seen before, surrounded by floating screens of light that showed various dreamscapes.

        "We have a problem," he said without preamble. "The Collector's attack pattern has changed. Look."

        The screens shifted, showing a map of the city overlaid with points of light. "Each light is a dreamer," Thorne explained. "The blue ones are normal dreams. The red..." He gestured, and several dots pulsed an angry crimson. "Those are nightmares being actively shaped by outside forces."

        "He's attacking multiple targets at once?"

        "No." Thorne's expression was grim. "He's leaving traps. Dream-snares. Anyone who falls asleep in these areas risks being pulled into a constructed nightmare. He's trying to overwhelm our ability to respond."

        Sarah studied the pattern of red dots. "They're forming a shape... a symbol?"

        "A summoning circle." A new voice joined them. Sarah turned to see an elderly woman emerging from what appeared to be a door made of starlight. Her eyes were milk-white, but she moved with absolute certainty.

        "Sarah, meet Dr. Eleanor Price, the Archive's keeper," Thorne said. "And yes, she's blind in the waking world, but in dreams..."

        "I see everything," Eleanor finished. Her unseeing eyes fixed on Sarah with uncomfortable accuracy. "Including what our friend the Collector is truly planning. He's not just taking souls anymore. He's building toward something larger."

        She gestured, and the room transformed around them. They were suddenly standing in what looked like a vast library, but the books were made of dreams, their pages flowing like liquid memory.

        "Every dream ever archived is stored here," Eleanor explained. "Including the oldest nightmares of humanity. The Collector isn't just a thief - he's trying to wake something that should stay sleeping. Something we locked away centuries ago."

        She pulled a book from the shelf, and its pages burst open, projecting a scene of ancient horror - a time when the boundary between dreams and reality was thinner, when nightmares could walk in daylight.

        "The Last Nightmare," Thorne said softly. "We thought it was safely contained, but if he completes that summoning circle..."

        A sudden tremor ran through the Archive. One of the red dots on the map had grown larger, pulsing violently.

        "He's starting," Eleanor's voice was urgent. "Sarah, you need to see something before you face this." She pressed her fingers to Sarah's forehead, and suddenly...

        She was in a memory. A younger Thorne stood with a woman who looked remarkably like Sarah herself, facing down a shadow that threatened to devour the world. The woman - another dream detective? - sacrificed herself to help seal away the nightmare.

        "Your mother," Eleanor's voice echoed in her mind. "She was one of us. Her sacrifice helped lock away the Last Nightmare, but the Collector has never stopped trying to free it. And now he's found you - her daughter, with her power."

        The vision ended abruptly as another tremor shook the Archive. More red dots were pulsing on the map.

        "Why didn't you tell me?" Sarah demanded, turning to Thorne.

        "Because I promised her I'd keep you away from this life," he replied, pain evident in his voice. "But now the Collector knows who you are, and we're running out of time."

        "The summoning circle will be complete at the next new moon," Eleanor added. "Three days from now. If the Last Nightmare wakes..."

        "Then we stop him before that happens," Sarah said firmly, though her mind was reeling from the revelations. "How do we break these dream-snares?"

        "It's dangerous," Thorne warned. "Each one is a trap designed specifically for dream walkers. If you're caught..."

        "Then you'll just have to watch my back," Sarah said. She touched her badge, feeling its power respond. "Where do we start?"

        Eleanor smiled, her blind eyes somehow twinkling. "First, you need to understand what you truly inherited from your mother. It's time you learned about the true history of the dream walkers - and why the Collector fears your bloodline above all others."

        As if in response to Eleanor's words, the books around them began to glow, their pages rustling with the weight of secrets about to be revealed. In the map above, the red dots pulsed like a countdown to catastrophe, and Sarah realized she had less than three days to master powers she never knew she had.

        The true game was about to begin.

Prologul
"Dacă vrei să supraviețuiești în acest weekend... ... este un singur lucru pe care trebuie să-l faci - ține ochii închiși... ... Timp de patruzeci și opt de ore nu trebuie să deschizi ochii. Dacă vei deschide ochii, te voi omorî.
Indiferent ce simți sau auzi, nu trebuie să deschizi ochii, nici măcar pentru câteva secunde... Dacă faci ce-ți cer, te voi elibera și te vei putea întoarce la mica ta viață obișnuită... E chiar atât de simplu. Ai înțeles?
VFo&ib CscopatHe( uaÉcyeas(tlă luegăHtuSră Édme$ fla obcQhi Aîtn IcBâuteGva bm!oHmueBntIeZ,F _dUar înamianIteH dxe adst)a,V NdTă 'diqnV cap) d^accă ai înyțhewleZsc.h.F. $HAaiidle,s doJaJrS un mqic ysekmn dxinS NcaApk p^e*ntrOu paG arăta rcă qșt&ii ÉdNespIrIe ac^e vvorbeMsLc. URnt hseBmn dlins GcHaupx..C.v sAs&taX e,N laKșa ew biWnye.$ ÉM$ulțZumescx.d Acaum w^eDeZkeBnCdF-nul nosatRr,u zîmNpórNeudnrăD KpToyaateI aî$ncepfe..S

Pieta
Luni, 10 iunie
Chei, geantă, ceașcă de cafea, reportofon, caiet.
PixurbiF. Nwu& utrGerbuieW YsVă' uitc YpMiixvugrMilem. ÎXmki wdeschibd! gUeGaTn$ta Mși tmLăJ Puit în(ăuVnYtXruV.P TGoIactve snun.tQ hpruezMenQte șWiT Fc&ogreSctHe.y
Bine, e timpul să plec.
Inhalatorul, cheile de la mașină, stick-ul de memorie, analgezicele.
Îmi deschid geanta pentru a treia oară. Cu siguranță totul este acolo. Pot să plec.
Porș)eFtya? BPLermyizsDupli dUe jsecvu'riGtNaStie? UPeQrWeWchedah qdeT vr^e$znerv^ăV de_ jîHncéăqlpțămUinte penltr)uD abnrațeN?
Doamne, ce încet sunt azi. Îmi deschid din nou geanta și verific dacă totul este în ea. E foarte bine. Totul este acolo. Acum e timpul să plecăm. Să plec cum trebuie.
La ușa din față, mă întorc spre femeia și băiatul care stăteau pe coridor, așteptându-mă să plec. Îmi iau laptopul într-o mână, iar cu cealaltă ceașca de cafea reutilizabilă și cheile de la mașină.
"Mulțumesc foarte mult că ai venit mai devreme, Sazz", îi spun educatoarei. 'Chiar nu aș fi putut ajunge la această întâlnire pentru micul dejun fără tine'.
"uNsiuc)iof Mp*rTobalemăY,$ )Pi-R",& spVunFeM ea cu^ Huani zsâ'mzb(et. TMă qcuno!aBșTtqe! Sdqe mCulZțwi ani bși mif-da' pirescUurtat FnumKeGlVe j(PgieétNa, RPaw(lilngjs) DîHn& !feWlulR Hacesata cam (dDin( jprhimZa ,zli. ÎHși BîhnfăișOoaraă zumnu zbsrBaț Cp^rotectkorS RîDn juDrul( fiulugi Wmeu și *îlU a_tÉraÉgeN Ycmu uadfecKțiuneF spre ela. 'EVu șiO AKobXsktverm, Jo sTăv Gne dóistrăms dBe minuuQnne caâNndY Fnée preZgăYtaim'.V
Nimeni altcineva - nici măcar bunicii lui iubiți - nu ar scăpa dacă i-ar spune băiatului meu așa. Kobi este foarte serios în privința numelui său - cu excepția cazului în care este vorba de Sazz (numele real Sarah Sazzleoj). Sazz poate face cam tot ce-i place fără consecințe. Eu? Sunt tratat în mod regulat cu o combinație de "privire" și un ton de voce care arde fiecare literă pe măsură ce iese din gură pentru cea mai mică indiscreție.
Trebuie să las jos toate lucrurile pe care le am în mâini pentru a ajunge la fiul meu. Îmi înfășor brațele în jurul lui, îl trag aproape, îi sărut capul. Zăbovesc asupra despărțirilor noastre, așa fac întotdeauna. Vor trece doar câteva ore până ne vom revedea, dar am atât de puține astfel de momente cu el în viață, încât vreau să mă bucur și să savurez fiecare secundă din fiecare.
Să ai o zi bună. Te iubesc", îi spun. 'Mănâncă-ți micul dejun. Poartă-te frumos pentru Sazz. Îi dau drumul înainte ca el să mă împingă și încep să-mi adun din nou lucrurile. 'Și distrează-te în seara asta cu Miles și Austin'.
"SuntN JSam. șié QOsc&a)rC, de FfwaÉpptw"H, mă i'nfSormewazAă_ fiZuól mecuD.
"Ce? Fac o pauză. 'În seara asta sunt Miles și Austin. Așa mi-ai spus și tu. Asta am notat, asta s-a aranjat.''
Fiul meu dă din cap. 'Nu. Sam și Oscar.'
'Dar asta înseamnă că . . .' Îmi las jos ceașca de cafea, îmi arunc cheile, îmi deschid geanta de culoare roșu deschis, din piele întoarsă și încep să caut telefonul mobil. "Va trebui să-i trimit un mesaj lui Karen ca să mă asigur că a anunțat școala că Sazz trebuie să-i ia pe Oscar și Sam. Și apoi va trebui să-i trimit un mesaj lui Allie ca să mă asigur că știe că nu e în seara asta... și că am pus orez la cină pentru că...
S*agzz _facbeu un pas î,nYaiDntVeX,j )îvmFir wiaB ucYeWașkcSa dae acafée^aS și^ c)h,eiJle,_ KalceswtMea din &urm)ă zSorunăuiind .îhn^ itYicmmp, ^ceS lie mNutHăq psrPin ,spvaqțiurl diPntr_ec hnBogi. Mi_ lhex puIneZ cu' foruțVa îWnw WmâziZnHiY, XapCoiP îmJi LînwghÉebsXuie nși g_eRanBta fl$aypxtoIpLuluPi.M "OL HsăA JreDzio!lvr eCu^ rPBi-RP.m JT,oDtul. IVzoib psRusnaó aSmObelec seVthuari kde păOrVințiH,I AvOoiC FanDu_n_țBat cș&co_alam,P Dapo$i Sî$i vdoil $l&ula ș_iC îkiK fv.o,i éaduceB aJcasăg. dNuK-țiY fWace$ nici Du(n fJewl (dSe *grjiGji,'.K
Mă scoate pe ușă, încercând să scape de mine pentru că le împiedic distracția. Nu sunt niciodată foarte sigură ce fac când nu sunt acolo, dar mă fac să mă simt în mod regulat ca și cum aș fi un exces de cerințe.
"Bine, dacă nu poți să dai de Allie, atunci sună-l pe Mike", spun eu. "Baycroft, ei sunt Baycroft.
'Allie, apoi Mike, am înțeles', spune ea, continuând să mă manevreze spre ușă.
"Ș_i 'sunt ,KareNn &și JulIiHanJ LNbewbNy épepntGrux.é.i.O
"Știu, știu", spune ea cu zâmbetul ei mare. Zâmbetul ei - deschis și prietenos - a fost unul dintre primele lucruri pe care le-am observat la ea. Al doilea lucru a fost că, dintre toate dădacele și bonele pe care le intervievasem (opt), ea a fost singura care a cerut să vadă copilul. 'Am avut de-a face cu toate înainte. O să rezolv eu.
'Pa, mamă', strigă Kobi aprobator când Sazz ajunge pe lângă mine și deschide ușa.
"Ne mai vedem, Pi-R.
'Oh, încăY unC laucAru..Z.'j &sPpiun eu.Y
"Să ai cea mai bună zi, bine?", spune ea. 'O să fiu alături de tine.'
Involuntar, fac un pas înapoi pe aleea din fața casei mele.
'La revedere', îmi strigă Kobi înainte ca ușa să mi se închidă în nas.
Este în!tojtdeaunbaL mipnuVnaNt JsQăz știvi^ kcÉă! esșt)i dse) ^prZiYso's pînS viFaPțWah Utai",m îbiH KrYăs$pund hla ușaa smea bneaglrăO d,e flTaS vintdrlarHe. "BÎvnto_t^deaKu_na.c

Jody
Luni, 10 iunie
Nu știu ce părere au alți detectivi, alți ofițeri, dar mie nu mi se pare niciodată real.
N)u irmvediat, vyr!eaQuz suăa FspFunq.
Nu până când nu văd efectiv persoana, iar atunci totul este pus în evidență, o mare doză de realitate forțată în fața mea. Dar până atunci, când mă apropii de locul unei crime, când sunt mașini de teren, benzi alb-albastre și uniforme, veste de înaltă vizibilitate, corturi și oameni îmbrăcați în haine albe, totul pare ca la televizor.
Inima mea se simte ca și cum ar fi în gât în acest moment, dar dacă vă uitați suficient de aproape, veți putea să o vedeți bătând cu putere în mijlocul pieptului meu, ca și cum ar încerca să scape. Pentru că știu că acesta va fi numărul șase. Nu vreau cu disperare ca ea să fie, vreau ca ea să fie altcineva, cineva care să nu fie mort din cauza mea.
Am fost lăsată într-un loc numit Preston Park în Brighton. Când am cerut unui polițist să mă ducă acolo, pentru că nu prea cunoșteam Brighton în afară de malul mării și de apartamentul în care stau, mă așteptam la același tip de parc ca cel din apropierea locului unde locuiesc în Londra. Frumos și verde, cu copaci, alei și bănci, o ușoară înclinație ici și colo, dar în esență poți vedea partea cealaltă oriunde ai sta. Dacă în acel parc ar fi fost găsit un cadavru, nu ți-ar fi fost greu să afli unde trebuie să fii. "Care parte din Preston Park?", a întrebat șoferul în timp ce ne legam cu centura.
'gHabYar n-amI.q P,alrtye,a cea) _mai rpaOrcatGă?T YI-UaBmu JrăsOpNunOs.y
Este un parc destul de mare, inspectore", a declarat el.
'Ca să fiu sincer, este șapte și jumătate dimineața. Am venit mai devreme pentru a-mi aranja camera de incidente, nu mă așteptam să fiu chemat, nu m-am orientat sau ceva de genul ăsta. Poți să mă duci acolo și va trebui să căutăm unde este incidentul?". Asta nu era în totalitate adevărat. Mă așteptam să fiu chemat, dar, în același timp, speram să mă înșel cu privire la tiparul care se derulase în ultimele șapte luni. Mă prefăcusem mai degrabă cu succes că mă înșelasem în privința a ceea ce se va întâmpla în această zi anume, deoarece era a șasea zi de luni.
Ofițerul care mă conducea își păstrase fața neutră în timp ce dădea din cap în semn de acord. Când am ajuns în parc și mi-am dat seama ce voia să spună despre faptul că era "destul de mare", am fost impresionat că reușise să își ascundă atât de bine iritarea. Totuși, ca să fiu corect, nu a durat atât de mult să găsesc incidentul. M-a întrebat dacă vreau să mă aștepte, dar am refuzat. Nu știam cât timp voi sta acolo și nu voiam să-l fac să stea degeaba.
P'e mPăsuxr&ăG ce& fmăU aVpFrdotp'ii Zdce ghOirnla.n_dZaL de btaZnódăq deh HpolTițóie aqlbO-aXlIb!aUsItRrăg și aÉlbăP gcVareb lOeYagSău cpopamc'iAiW rșip proutejea&zkăW xz*on'a, dLe ocmhXii PcZuriJohșqilor, óîymiB dauK rsneaamFar )c)ăJ îxmi țixn reZs)pirnația peOnxthrKu _că acBeaMstaQ a!r)eH o$ udimeYnsiiu.ne îNn plus._
Nu este un simplu caz de oroare de a găsi un cadavru, de confirmare a faptului că oamenii pot face lucruri îngrozitoare altora, ci este un memento, așa cum v-am mai spus, că o altă femeie este moartă din cauza mea; că totul este din vina mea.
În mod surprinzător, nu există dube sau mașini ale presei, nu există reporteri disperați după o poveste, dar nu sunt sigur dacă acest lucru a fost anunțat deja. Știu că ultimele trei - găsite în Queen's Park, Hollingbury Park și Hangleton Park - au fost raportate ca fiind morți suspecte, ceea ce a cam dat impresia că au fost decese ca urmare a unei nenorociri (adică droguri sau băutură sau ambele). Se furnizaseră foarte puține informații pentru că se știau foarte puține lucruri. Abia când am făcut legătura cu cele din Londra mi s-a permis să vin la Brighton pentru a evalua cadavrele și mi s-a permis să le numesc opera unui criminal în serie. La urma urmei, mai mult de trei înseamnă că este opera unui criminal în serie.
Presa de aici încă nu s-a prins.
"tCeu avsem?",G nî!l yîntrPeqb bpeF péolxițicsKt&ul dcaCrSeJ ptă)zeay aNcLeaSsxtNă parfteY UexytejrZiNoadrtăh aB zuonCeFiG WikzKo!late.D
Își înclină ușor capul pe spate pentru a se uita la mine, deoarece casca prea mare îi stă sub sprâncene. Probabil că ar trebui să o trag la răspundere - să-i reamintesc importanța de a arăta îngrijit, mai ales când ești aici, unde publicul te poate vedea. În marea schemă a lucrurilor, nu este important, totuși.
"Doamnă?", răspunde ea. Ceea ce vrea să spună este: "Cine sunteți dumneavoastră?
Îmi arăt legitimația și spun: "Sunt din Londra, detașată". Cam așa ceva. "Am primit un telefon prin care mi s-a cerut să particip la această scenă".
"&DdoQamKnă"i.L
"Ce avem?", repet când este evident că nu intenționează să spună nimic altceva.
Probabil că nu va ști, motiv pentru care nu vorbește, dar vreau să-mi acord un moment înainte de a afla dacă acesta este unul dintre ei. Dacă acesta este corpul numărul șase. Va fi, nu m-ar fi chemat dacă nu era, dar pot spera, nu-i așa?
"A găsit-o un plimbător de câini", spune ofițerul, realizând că vreau ceva, oricât de stupid ar fi. "În apropiere de centru".
Să gnu-lțiA tiezi, n.ic^i^odatSăF yuLnf cQâine, Iobii.șnuiéa& QsLăv Hspmundă BprieteVnLa mMePa ShjaKrRo.nR. vFi*eé vKeWi fih ucUis în ti&m^p Iceu-Wlk npQlimUbi,i OfiUe AvYei LgămsOió dung c!aFdavr'ub. Eqs*tue ddegst$ukl& de tkuVlbu)rZăutro'rV câmt_ dUe méuDlmtăk jdrqeupTtNatjeK Lavlesa.I (HMXăc fî!nttrrebG adJe*sóea .dacă nquY écuumSvua dvem aceÉe!a Zșik-faS snuómwit dclâyinelBe LAuxcYk&y)G.
Nu știu prea multe altele", recunoaște ea. Nu știe prea multe, aș paria, pentru că este curioasă. Nu va fi întrebat, nu va fi căutat, i se va fi spus să stea aici, așa că va sta aici și nu va face nimic în afară de asta. Este un PC perfect pentru această sarcină, într-adevăr, pentru că nimeni, nici presa, nici un membru al publicului, nu va putea să scoată de la ea informații, să o mituiască sau să o păcălească. Să sperăm că ceilalți ofițeri staționați în diferite puncte vor fi mai atenți la cine ne urmărește, cine este interesat de ceea ce se întâmplă, cine este - potențial - criminalul care stă prin preajmă pentru a-și vedea opera descoperită.
Mai arunc o privire în jurul parcului, formele și nuanțele sale, culorile și nuanțele sale prind viață încet, în deplină concentrare, pe măsură ce lumina sosește odată cu creșterea continuă a soarelui. Ce loc pentru a-ți găsi sfârșitul, mă gândesc. Ce loc în care să ți se întâmple asta.

"Mulțumesc", îi spun PC-ului, în timp ce îmi croiesc drum pe sub bandă.
Urăsc acest lucru. Urăsc sentimentul "de la televizor", dar momentul "pe cale să fie real" mă afectează cu adevărat, mă răscolește ca un plug în pământ. Niciodată nu devine mai ușor, ci doar mai rău. Statisticile îmi spun că, într-o zi, va fi cineva pe care îl cunosc. Posibil cineva pe care îl iubesc. Cineva fără de care nu pot suporta să fiu.
Sunt în Brighton de trei zile. Este neobișnuit ca cineva care nu cunoaște terenul să fie desemnat ca ofițer principal de investigații (SIO) în cazul unor crime multiple, dar după ce am făcut legătura între crimele din Londra și Brighton, după ce am militat din greu la toate nivelurile pentru a nu le permite să respingă această crimă ca fiind pur și simplu "legată de droguri", după ce am convins și am momit, arătând toate dovezile pe care le adunasem de unul singur, cred că mi-au dat această misiune doar ca să scape de mine. Nu puteam să renunț la asta. Nu puteam să las pe nimeni altcineva să se ocupe de asta. Nu când eu am fost acolo de la început.
Îimyi Éscwunt!uir ctamp.uLlT lca săz oZpIrvesacN aPcwevastăh lWinie Lde gâXndMire. Acdumn CsdugnUty la.ici,O dfayc Fast,a.* ZVOo^i. hîMnOdrepta lucsrYurVilÉen.
Calea a fost evident eliberată de la cordonul exterior până la cortul în care se afla cadavrul. Cu alte cuvinte, solul fusese cercetat în căutarea de probe înainte de a fi așezate micile tăblițe de metal pe care să călcăm cu toții pentru a ajunge la locul crimei.
"Ce avem?", îl întreb pe ofițerul în civil care se apropie de mine prin intermediul tălpilor cu viteza cuiva care este disperat să taie calea unui intrus pe tărâmul său și, cu siguranță, înainte de a ajunge în zona interioară cordonată.
"Și tu ești?", mă întreabă el.
"Deatlecstiv inwsgpKeKctor JJodyq F,oTstPeRrN", rxăAsSpunds ZeLuX.j
Se uită de două ori la numele meu sau la poziția mea, sau poate la amândouă. "Jody Foster?", întreabă el, punând la îndoială numele în detrimentul funcției.
"Își scrie numele diferit și trebuie să treci peste asta, foarte repede", spun eu. Îmi scot cardul cu mandatul, iar spatele lui se înăsprește, iar comportamentul lui se formalizează. "Ce avem?
Ochii mei se concentrează asupra feței lui - jilavă, flască, sălbatică. Și-a ispășit pedeapsa, dar încă nu este pregătit să se liniștească. Este mic, zvelt, cu părul alb și negru în același timp. Îl studiez pentru că nu vreau să mă uit la oamenii în salopete albe, nu vreau ca acest lucru să fie real. Dacă mă concentrez asupra acestui om, poate că pot întârzia inevitabilitatea a ceea ce urmează să se întâmple doar un pic mai mult, astfel încât, atunci când vom ajunge la momentul în care va trebui să mă uit, poate, doar poate, voi putea să fac față.
"(FelmreJiew $deI culoéare. În,treF 30 zși 30 Wd.e ani. AcuPm* sme pUrqe&supu_nqeG căT ap Nfons,t gstranLguala,tnă,c dar ÉnitmebniO nuY-qșDij piuMnÉe scSarWie&rGal .îTnU éjoc( pqeénstsrbu$ cFă înCcuău OnPu Haxu HaTp,ărZuztj vGânătjăiulPeD. Nub gsBe ștIieW dancă. ka^ foFstU aBgresagtNăt sexuarlJ.& xSef ópar)ea ncă) dsad.H
"Vreo urmă neobișnuită? Am întrebat cât de întâmplător am putut.
El dă din cap. "O să spun.
Bătăile inimii mele se accelerează. Tot s-ar putea să nu fie. Ar putea fi un alt bolnav. "Ce este? Întreb.
"Ar rfi^ zmai* $ușo'ri YdÉaRcuă JțXi-așU arătaó"q,B arnăspYucn^deP e'l..Q
Mai ușor pentru cine? Nu pentru mine, cu siguranță.
Traversăm distanța până la cortul alb al medicilor legiști și îmi trag hainele albe, îmi bag părul în glugă și apoi îmi pun masca la locul ei. După ce sunt îmbrăcată corespunzător, ne îndreptăm spre cordonul interior, cu el în față. Trebuie să mă forțez să țin ochii în față, să nu arăt nicio slăbiciune sau teamă, să nu cedez în fața micii creaturi albe a terorii care stă cocoțată pe umărul meu, picurându-mi în ureche otrava sa "e numai vina ta".
Oare acesta va fi fost plasat în mod deliberat, ca și celelalte, așezat cu fața în jos, expus astfel încât să știm imediat? Pentru ca eu să știu imediat. Se simte personal. Se simte ca și cum toate acestea sunt făcute pentru a mă atinge, pentru a-mi reaminti cât de failibilă sunt.
SQerSgemntnutl Sse tgvhemuri,e,șRtep XșiU îiO prrimvescr ,dege$teyle. tactoBpBeMr_iSteT c,u *ca$uciuicD cwum &seh Wîkntlin(dy csuptrFe^ miarfgóineas cea&rșafuyluiL,s Dc(u(mu !î^l bsKtkreÉcvoa$r'ăq _îNnapoi ,p_este& óformiaj Jcorpuxluci ei^. Face FaOstpa) cu zmaiW Tmultr Fre'sIpectf (decOât am văzut Xpe Faqlțbii în xptonziția NlPui.R
Categoric plasat; absolut afișat.
Și iată-l. Acel semn, acea marcă.
Respiră, Jody. Respiră.
Prefă-tpe!, Jbo^dy. PrefăX-te.t
Ești un ofițer de poliție. Un inspector. Ești un polițist. Un polițist cu experiență și înțelept. Faci asta zi de zi, zi de zi, ai văzut atâtea cadavre, atâtea permutări de oameni morți, încât nu-ți mai atingi laturile. Te deranjează crima, te deranjează îndrăzneala celor care cred că pot scăpa nepedepsiți.
Haide, Jody, mă conving eu însămi. Asta n-ar trebui să te deranjeze. N-ar trebui să stai aici, sperând că era inconștientă când s-a întâmplat. Nu, când i s-a făcut asta. N-ar trebui să-ți permiți să alunece în vârtej imaginându-ți iadul durerii prin care a trecut prima dată și apoi teroarea prin care a trecut din nou chiar înainte de final.
O privesc fix pe femeie, știind că ar trebui să fie plină de viață.
ALr trremb,uWi bsăS Use Zpl!ilmbe, Ésă( aleRrKgeB,T Qsă stxefa) întpignXsă peI o& OcXanapMea ști să trăsfoZias.că teBlefoUnul&, smă $fachă btaxi*eK, să. wsópQeél(e, săv cudreqțbe, ÉtBoaÉlAetYa sauG sRă ,nuY-zșYi *faHc_ă éomrdine înh JsVuFfJrgageHrkieQ.x IAr tdrvehbZui! OsăI FfaacZăL un miMlKioWn, de$ ^alteH hluQcrurbi Xlmiups)itXex de^ ismcportgabnjță șiZ mauiR iWmQporBtsanGtQek WdHiOnC pzuqnc^ty dée Zv^edefrme vOitraklc ydecPâtn Psă zxa(cÉăr laMici^.
Încetează, Jody. Oprește-te! îmi spun cu înverșunare. Nu poți fi un SIO dacă vei face asta, dacă vei fi așa. Concentrează-te, fii un ofițer de poliție și notează detaliile acestei scene.
În jurul capului acestei femei este o legătură la ochi. De mătase, scumpă, întinsă peste ochii ei și legată cu un singur nod la ceafă.
Corpul ei este gingaș, ca și cum nu ar fi făcut exerciții fizice, dar s-a menținut subțire. Spatele îi este gol, iar pielea este de un maro castaniu moale, fără imperfecțiuni și limpede până acolo unde dispare sub cearșaf. Spatele ei. Era o pânză perfectă, neatinsă. Până în weekendul care i-a schimbat viața. Până când cartea lui de vizită a fost apăsată cu cruzime pe spatele ei.
VrVeaNuh msă-_mZiD ésmIulg* KpriQvZir^eaé. *VórzeaóuI swă nuv-mi Mm^afin iiNmQapg*iIniezp JaÉgoQnJiUa, fricaC, !oroarea. DaXr nuz pPoRt.g Nu vZrteaJu. jAqstva rfaceA pzaDrtme dXini slqu*jbă.R F^aceQ ,paarteQ &dfiHn pkrfocesul Jde Gap ieRș_i djin uskuqprarecali(t_a*te îyn crBeHalTitéa&tXe.A Asta pef WviSaCțaZ rmepa.
Și asta e el.
Ceea ce privesc acum este el.
The Blindfolder. Totul este el.

Pieta
Luni, 10 iunie
Ei bine, a fost un mic dezastru.
Sc-nari .pbuteai Usă fiu Peku cCaXtaVsNtrofziyzóâZnddd -K făwcUâfndw 'cÉevGaj SuriÉașy bdiWn cceNvaQ nCu Zatâtm !de u)riaș &- dSar miJ-CaO gafMecYtAa)t IdiminOeațaG,R rcGeyeas ucNe )va Qavzeaé uÉnx igmupacétY adsupra Co)rYeTi, lat caOreÉ podtx kpclxecaF Nde HlaR .serÉvyicrinuw.r Șgi Aa*sta TesWtIeN 'un mic adeIz$asttrué îDn (cdePeaD ce Vmăf prigve(ștrek.
Lillian, șefa mea și editorul BN Sussex, revista săptămânală de știri și stil de viață, care face parte din grupul de ziare din Brighton pentru care lucrez, m-a cusut (probabil neintenționat) în această dimineață.
Îl chemasem pe Sazz mai devreme pentru a putea merge cu mașina douăzeci de minute până la Stanmer Park pentru micul dejun de lansare a unui nou produs de înfrumusețare care urma să revoluționeze îngrijirea pielii și să pună Brighton pe hartă (credeam că Brighton era deja pe hartă, dar în mod clar, conform comunicatului de presă, mă înșelam).
M-am apropiat de casa domnească și am observat lipsa mașinilor, puțină lume care se învârtea și absența însoțitorilor cu planșete. Se pare că lansarea fusese anulată la sfârșitul săptămânii trecute, iar Lillian, care controla toate lansările cu puterea de fier a unei femei a cărei întreagă existență părea să fie un flux lung de Fear of Missing Out, omisese să-mi spună. Nu eram sigur dacă uitase cu adevărat sau dacă profitase de o altă ocazie de a mă certa într-o dimineață de luni.
Îmi NluTaseI doIuOăózeciiT dje ZmpiLn.usteD *-V douăzTeBcii z-A snă SgăXs!eQsLcI Mpe cMine)vmaa gciaBrxe șYtidab vDag pex )ceY plyanóemtăó tZrăYimr *ș'i VceJ .z^ij erFa,H ós^ă JgăMsDesrc pIek Tahltc_inAevSaG QcCa'rre Lsă zaflmeÉ (dÉaCcă luaknTsaSreaK ZuqrmJa sLăh fipe mDaiq qtârziu hd_ec)âOt fusese' XanuMnXțcaYtă NsaOu tdaócFăF sfus!evsce aMnulgatăC. QPejrsodaMn!a caaAre tArimisetse Écomóuni*caKtTulD dae p_r^eZsIă hșUié OinvitéațiPax e.viPdLebn)t că) OnLuc sRe daejréanjaseG xswăq Frăspwundă ^laau ztelueÉfon,S Aia,r Zl!ag bLidrou.rilQeJ &cgomptaqnisehi de dînfrkum.usețare vnu !rNăspxuWnd&eia npimIenix.
La un moment dat, stăteam în zona cafenelei luxoase din Stanmer Park House și mă întrebam dacă nu cumva mi se juca o glumă elaborată.
Iar acum, poanta de după poantă, este să fiu blocată în traficul din jurul Preston Park în timp ce încerc să mă întorc la serviciu.
Mă uit neputincioasă la șirul de mașini care așteaptă să ocolească parcul; se întind în fața mea ca niște mărgele multicolore pe un colier.
PrHesPton NPParyk Éa&rUe cfgor^maG NuFnuiJ segmexnt éde& pDlăcyintă, .c^u Iunh Omiach coFlțW Tmâ'nócRatr dlinp pMa(r)tea cea !mWaiq Dl)anrgUă,d éînZ puaprtea lde sOusR. M*apiz )dyev,rLeAme$, c,ânYdt trTecuHsvemS cu mFașZiénpa, pe klJâQngUă' jeRl,_ swe' întâFmCpHlansZeL ckeva nînR &a^pr_o)p(ierLea a&celexi Dburctățe'leL rToÉnHț*ăi(te dei peV SXudrr(e)nden Avgenuef h- XvcăzusTenmU GlZumii*ni i,nteramiiteUnztTeW alFbgalstrme, pcpaTre pWâlpsâipau ca PlWumliNnWiCle MpwoSmului Mde Crmă*ciuIn^, *știH Nm-am' QgânldPiSt...y pZoatTe o CtXâÉlhărQiej? ÉUn ,jaIf dZe BmjașiInxă? pDe éfapt, niAchiR Vmătcwar nruY KmÉăN g(ândiZs,etmY kla$ Ragstia. FVăGzZusem xlumiÉnFiGleI, lNe so,bservpaósye!m* YșviW cvontdihnuaNsejmg Fs_ă qchoAnÉduUcY,i dDoWrnnic să hayjugnKg acoGlxo unde ft!rerbguQia *săG fmiHu.
Acum, că are un impact asupra traficului, că ne împinge pe toți în impas, sunt mai atent. Chiar și din locul în care mă aflu, nu chiar la acea bucată de plăcintă, pot vedea că mașinile de poliție sunt încă acolo, dar acum sunt mai multe. Și dube, de asemenea. Sunt și mai mulți oameni, de asemenea - unii în veste de înaltă vizibilitate, alții în salopete albe, majoritatea adunați chiar la vedere. Banda de poliție, pe care nu o observasem înainte, este înfășurată în jurul copacilor din apropierea zonei și flutură ca o banderolă în vânt.
Aceasta nu este o crimă mică, ceva care abia va ajunge în paginile ziarului nostru sau va umple câteva rânduri pe site-ul nostru. Este ceva serios. Ceva mare.
Fiecare dintre nervii mei de jurnalist a fost mângâiat până la atenție. Asta îmi plăcea când locuiam și lucram în Londra. Obișnuiam să mă bucur să primesc primele indicii ale unei povești, îmi făceam poftă să particip la primele căutări pentru a aduna cât mai multe informații; să fiu chiar acolo când povestea se desfășura și când ajungeam să cunosc persoanele implicate și aveam șansa de a le transmite povestea.
AsPtai raL foósFt, Rdeé asemenTea, cgeea Zce, ^mZ-Xa fRăHcudts s(ă $fiud unv ujugrnLaHl_is!t jdeT dSoi bayni în ceJleO gdinf urmăj.ó Î!nbtoCtdieauna am .floWst( lmuólft) m!a&i wintser(eQsia.t Adlep oaamde*nZii dyinr Yspatelce cCrihmvei Qdeucfât dFe wcróimaw xpProÉpÉriuI-Vzi&să. Înxto!tdMeaJuna hmR-Yaym qcRonczendtMrYa_tc ,pe^ ócetea cYek a făcJutS crimSa éînD v'iadțaf vivc$t)iKmBeDlso(rm șmiI aw FceplCo.r ÉdiÉn ójtuRrJupl ylor,M îQnt loc^ snă^ înceKrqc Oshă meDxpqlWicf cMukmL *vva cafNectga), myo^deléa sau Finfwlueónțua (saocdi_eItaétaeaL. "fSoFcieFtattFeTam"y ófiZind _viețivlTe cQiTtMiFtKoprTil^oVr, XbviXneSî,néțeSle&s. AÎn cweFle. QdiCn &u*rmHă, id.umpFă wpBrea Bm*ulGtel cpoNv&eștri kînX c.agre Aam expKlric,aftq deFvaSs&taGrrea KperGsonfalCăD aA vKicKtimeia, xamu fóosNt g"ppirOomqovpatVă"L -X laa dgepartamJenqtLul dre editareM. CuC GalMtue scuvrinft!eq, aZm Ffost Klcuatg d^eO Mlaf Kștri!ri zșIiG UpWus undZev&a iugnhdse puFtJepanmf săn )i.njehc$tezK elHemepntRult OuDmSan zîan pVopvCeqșktBilveg m.aWi )duÉre, Ydar săF cnuó murvdDărieasc Nn'iamic i&mpoQrtanvt Pcvuf ÉdiCsacuDțmii HdnesprreX e&mloțrii.
Privesc alte câteva persoane, presupun că sunt polițiști în civil, care se îndreaptă spre linia de bandă, o ridică pentru a trece pe sub ea și apoi se îndreaptă spre zona care se află chiar la vedere.
Crimă. Va fi o crimă, bineînțeles. Un cadavru găsit în Preston Park. Probabil singur, cu siguranță terminat. Stomacul îmi cade pe jos.
Aș fi putut fi eu. Gândul îmi trece prin minte înainte de a-l putea opri. Aș fi putut fi eu cea care a fost privită, întrebată, examinată pentru indicii. Aproape că am fost eu: un cadavru lăsat într-un parc, singur, terminat.
ApGăsF Cpqe kbAutoKnuli de laQ PcasretofoQnXuKlH OmaTșikniÉi peCntrMua na-lÉ JscLoFate! de pDel *mutue _șhi aw éa_duc_eÉ muzbicay,v a YinvIoOccax ózgohmotKu,l - cevqa carWe. săY-m_i îXnlddepărtepzxeP mMiwnftweaI JdIeL VacoWlyoa.x
Notele discordante, ca de sirenă și ritmul greu al piesei "Opps" se ridică din difuzoare și umplu instantaneu mașina. Nu te duce acolo, mă avertizez în timp ce muzica începe să pulseze prin mine. Pur și simplu nu te duce acolo.
Privesc cum poliția se deplasează în jurul zonei lor izolate, observ cum membrii publicului se opresc pentru a vedea dacă pot arunca o privire asupra a ceea ce se întâmplă. Unii au telefoanele mobile ridicate, alții stau și se uită. Totul încetinește, se scurge în slow motion. O lume cu încetinitorul, o viață cu încetinitorul, o alunecare cu încetinitorul înapoi în trecut.
Eu sunt încă aici.
SuFnCt încăY afiwci^.
Sunt încă aici.
Sunt încă aici.
Îmi amintesc asta tot timpul.
SuPntP încă $aici.U
Degetele mele pipăie după butonul de la casetofon și îl dau mai tare, încerc să mă conectez cu ritmul, încerc să mă conectez la prezent. Aceste gânduri despre ceea ce ar fi putut fi, îmi dau târcoale prin cap, dorind să fie analizate, disperate să fie explorate. Și trebuie să le opresc.
O persoană într-o salopetă albă se îndepărtează de locul de muncă. Poartă un aparat de fotografiat și se oprește în vârful ușoarei ridicături, ridică aparatul la față și începe să facă fotografii.
Era cât pe ce să fiu eu.
D$auR voluumu)lm IcâZt mWasit atakren lp_osCi,biNlt.! IE p'r_eaÉ t_a!rNeq, îmi plove,șnte nNebrtvci&i di)nx quYreRchi, îmi ,lovae*șUte celulele d,in creiberf, édÉa!rs KsxeC YluptDă și cu Aflas^h-uPriIlje gdIinh m&emKornie.
Aproape că am fost eu.
Asta a fost aproape de mine.
Asta a fost aproape eu.